AFFAIRE AVECONE c. ITALIE

AFFAIRE AVECONE c. ITALIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA 2 CUVONE c. ITALIA Cerere nr. 4280/03 HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iulie 2008 DEFINITIVF 22/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Cupone c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iulie 2008, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 4280/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Giovanni Cusone și Pio Cussone ( în scris. - (ES) au sesizat Curtea la 8 iulie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Ca urmare a decesului celui de-al doilea reclamant, domnul meu Marina Sansone și Lidia Cupone, văduva și, respectiv, fiica lui Cujus , și-au exprimat dorința de a continua în cadrul procedurii în fața Curții în numele domnului Pio Cupone. Din motive practice, Curtea va continua să îi cheme pe domnii Giovanni și Pio Cupone Adam și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamanții s-au născut în 1940 și, respectiv, 1943 și au locuit la Napoli. A. Procedura principală la 29 iunie 1989, reclamanții au atribuit societăților S. și L.P. în fața Tribunalului din Cassino, în scopul de a obține despăgubiri pentru daunele suferite la depunerea anumitor materiale în proprietatea lor (R.G. n 1218/89). 420 000 de lire [10 546,05 EUR (EUR) ]. Din cele treisprezece audieri stabilite între 27 octombrie 1989 și 27 martie 1996, trei au fost revocate din oficiu și una pentru greva avocaților. La data de 31 mai 1996 a avut loc ședința de judecată. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grevă la 11 iunie 1996, Tribunalul a respins cererea reclamanților. La 21 iulie 1997, reclamanții au răspuns la apelul în fața Tribunalului din Roma (R.G. n 2444/97). Prima ședință a avut loc la 15 decembrie 1997. Din cele trei audieri stabilite între 23 februarie 1998 și 19 mai 1999, una a fost trimisă la cererea părților. 13 septembrie 2000, instanța a respins cererea reclamanților. B. Procedura Pinto 10. La 15 octombrie 2001, reclamanții au sesizat instanța de recurs din Peru în temeiul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (Legea Pinto) În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, ei au solicitat instanței să ajungă la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite și au solicitat, printre altele, un minim de 24 000 000 de lire [12 394,97 EUR] ca daune morale. 11. Printr-o decizie din 11 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 28 februarie 2002, instanța de apel a constatat o perioadă rezonabilă de depășire a termenului de 3 000 EUR în mod echitabil, adică 1 500 EUR pentru fiecare solicitant, ca compensație a prejudiciului moral și 2 450 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată Ministerului Justiției la 10 iulie 2002 și a câștigat autoritatea de lucru judecat la 24 octombrie 2002 printr-o scrisoare din 6 decembrie 2002, reclamanții au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și au implorat-o să reia examinarea cererii lor. Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2003, ei au informat și Curtea că nu au fost prevăzute în casare. 12. Suma acordată în executarea deciziei Pinto a fost plătită în aprilie 2003, . ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) litera (a) punctul (i) punctul (i) punctul (i) punctul (i) și la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. În urma examinării faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că nu este suficient să se stabilească în mod corespunzător și că plata sumei mai mică (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia , citată anterior). În sensul art. 34 din Convenție. 17. Curtea constată că acest at este în mod evident întemeiat în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se întinde de la 29 iunie 1989, ziua în care au fost prezentate cererile reclamanților în fața Tribunalului din Cassino, până la 13 septembrie 2000, data depunerii la grefa deciziei Tribunalului de apel din Roma; prin urmare, aceasta a durat mai mult de unsprezece ani și două luni la două grade de instanță. 19. Curtea observă, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească Prin urmare, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni la unghiul articolului 41 (a se vedea Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 120). După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 21. Reclamanții se plâng, de asemenea, de încălcarea articolelor 14, 17 și 34 din convenție, pe motiv că ar fi fost victime ale unei discriminări bazate pe bogăție, având în vedere costurile avansate pentru a introduce procedura, precum și riscul de a fi condamnați la plata cheltuielilor de procedură în cazul respingerii căii de atac. 22. Curtea consideră că este necesar să se examineze aceste obiecțiuni din perspectiva dreptului de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 din convenție. Curtea constată că, deși un individ poate fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, inculpații nu au solicitat acest ajutor. În plus, aceasta arată că au putut sesiza instanțele competente în conformitate cu legea Pinto și că tribunalul a acceptat cererea acestora, acordându-le o sumă pentru cheltuielile de procedură. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre t ă ț i le de acces la un tribunal atunci când o parte, reprezentată de un avocat, sesizează în mod liber instanța competentă și își prezintă în f a ț a ei argumentele. Prin urmare, nici o aparență a unei încălcări care nu poate fi identificată, Curtea declară aceste obiec ț ii inadmisibile, deoarece în mod vădit nefondate în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Conven ț ia ( Nicoletti c. Italia (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 394,97 EUR (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 25. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Curtea consideră că aceasta ar fi putut acorda fiecărui solicitant, în lipsa unor căi de atac interne și ținând cont de natura litigiului, suma de 8 000 EUR. Faptul că instanța de apel din Peru a acordat fiecăruia dintre reclamanți aproape 19 Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, și faptul că aceasta a ajuns totuși la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în echitate, atribuie fiecărui reclamant 2 100 EUR, precum și 700 EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata a 1 500 EUR fiecare, care a avut loc numai în aprilie 2003, adică la mai mult de 13 luni de la depunerea la grefa deciziei instanței judecătorești pe suport de hârtie. Drepturi și cheltuieli 27. Justificative pe suport, reclamanții solicită, de asemenea, 4 490,72 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și la Strasbourg. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În conformitate cu jurisprudența Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alte c. Turcia , 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanei de apel În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea consideră că, în cadrul pregătirii prezentei cereri, au trebuit să fie suportate anumite cheltuieli. Prin urmare, Curtea, hotărând în mod echitabil, consideră rezonabil să acorde fiecărui reclamant 500 EUR în acest sens. Interese moratorii 30. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 800 EUR (două mii opt sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii). 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către fiecare solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

AVECONE c. ITALIE

(

Requête n

o

4280/03)

ARRÊT

STRASBOURG

22 juillet 2008

DÉFINITIF

22/10/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Avecone c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Antonella Mularoni,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

juillet 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

4280/03) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, MM.

Giovanni Avecone et Pio Avecone («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 8

juillet 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Suite au décès du deuxième requérant, M

mes

Marina Sansone et Lidia Avecone, respectivement la veuve et la fille du

de cujus

, ont manifesté le souhait de continuer dans la procédure devant la Cour au nom de M. Pio Avecone. Pour des raisons d’ordre pratique, la Cour continuera à appeler MM.

Giovanni et Pio Avecone «

les requérants

».

3.

Les requérants sont représentés par M

e

C. Marcellino, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, MM.

I.M.

Braguglia et R.

Adam, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

4.

Le 30 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1940 et 1943 et résidaient à Naples.

A. La procédure principale

6.

Le 29 juin 1989, les requérants assignèrent les sociétés S. et L.P. devant le tribunal de Cassino, afin d’obtenir réparation des dommages subis lors du dépôt de certains matériaux dans leur propriété (R.G. n

o

1218/89). Les requérants demandèrent notamment 20

420 000 lires [10 546,05 euros (EUR)].

Des treize audiences fixées entre le 27 octobre 1989 et le 27 mars 1996, trois furent renvoyées d’office et une pour cause de grève des avocats.

L’audience de plaidoiries eut lieu le 31 mai 1996.

7.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le

11 juin 1996, le tribunal rejeta la demande des requérants.

8.

Le 21 juillet 1997, les requérants interjetèrent appel devant la cour d’appel de Rome (R.G. n

o

2444/97). La première audience se tint le

15 décembre 1997. Des trois audiences fixées entre le 23 février 1998 et le 19 mai 1999, une fut renvoyée à la demande des parties.

L’audience de plaidoiries eut lieu le 17 mai 2000.

9.

Par un arrêt du 24 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le

13 septembre 2000, la cour rejeta la demande des requérants.

B. La procédure «

Pinto

»

10.

Le 15 octobre 2001, les requérants saisirent la cour d’appel de Pérouse aux termes de la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi

Pinto

», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Ils demandèrent à la cour de conclure à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis. Ils demandèrent notamment un minimum de 24

000

000 lires [12

394,97 EUR] à titre de dommage moral.

11.

Par une décision du 11 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 28 février 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda globalement 3

000 EUR en équité, soit 1

500 EUR à chaque requérant, comme réparation du dommage moral et 2

450 EUR pour frais et dépens.

Cette décision fut notifiée au ministère de la justice le 10 juillet 2002 et acquit l’autorité de la chose jugée le 24 octobre 2002.

Par une lettre du 6 décembre 2002, les requérants informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et la prièrent de reprendre l’examen de leur requête.

Par une lettre du 21 janvier 2003, ils informèrent aussi la Cour qu’ils ne s’étaient pas pourvus en cassation.

12.

La somme accordée en exécution de la décision Pinto fut payée en avril 2003, les requérants n’étant pas à même d’indiquer la date exacte du paiement.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

([GC], n

o

64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

14.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

15.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

16.

Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme «

Pinto

» s’est avéré tardif (voir, entre autres,

Delle

Cave et Corrado c. Italie

, n

o

14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 et

Cocchiarella c. Italie

, précité). Partant, les requérants peuvent toujours se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34

de la Convention.

17.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

18.

Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 29 juin 1989, jour de l’introduction de la demande des requérants devant le tribunal de Cassino, jusqu’au 13 septembre 2000, date du dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel de Rome. Elle a donc duré plus de onze ans et deux mois pour deux degrés de juridiction.

19.

La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «

Pinto

» n’a été versée qu’en avril 2003, soit plus de treize mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel

: ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure «

Pinto

» examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre aux requérants leur qualité de «

victime

» constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 (voir

Cocchiarella c. Italie,

précité, § 120).

20.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

21.

Les requérants se plaignent également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu’ils auraient été victime d’une discrimination fondée sur la richesse, compte tenu des frais avancés pour intenter la procédure «

Pinto

» ainsi que du risque d’être condamné à payer les frais de procédure en cas de rejet de son recours.

22.

La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner ces griefs sous l’angle du droit d’accès à un tribunal au regard de l’article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu’un individu puisse être admis, d’après la loi italienne, au bénéfice de l’assistance judiciaire gratuite en matière civile, les requérants n’ont pas demandé cette aide. Elle relève, en outre, qu’ils ont pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi «

Pinto

» et que la cour d’appel a fait droit à leur demande, leur accordant une somme au titre des frais de procédure. Or, on ne saurait pas parler d’entraves à l’accès à un tribunal lorsqu’une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Partant, aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare ces griefs irrecevables car manifestement mal fondés selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (

Nicoletti c. Italie

(déc.), n

o

31332/96, 10

avril

1997).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

24.

Les requérants réclament 9

394,97 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

25.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

26.

La Cour estime qu’elle aurait pu accorder à chaque requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 8

000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Pérouse ait octroyé à chacun des requérants presque 19

% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «

Pinto

» et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue à chaque requérant 2

100 EUR, ainsi que 700 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 1

500 EUR chacun, intervenu seulement en avril 2003

,

soit plus de treize mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.

B.

Frais et dépens

27.

Justificatifs à l’appui, les requérants demande également 4

490,72

EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et à Strasbourg.

28.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

29.

Selon la jurisprudence de la Cour, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (

Can et autres c. Turquie

, n

o

29189/02, du 24 janvier 2008, § 22). Quant aux frais et dépens encourus devant la cour d’appel «

Pinto

», estimant raisonnable la somme allouée par l’instance interne, la Cour rejette cette demande. Quant aux frais et dépens encourus devant elle, elle estime que dans le cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, la Cour juge raisonnable d’octroyer à chaque requérant 500

EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

2

800

EUR (deux mille huit cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii.

500

EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par chaque requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente