ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1969/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/15.11.2018, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, ca hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul teren, în suprafață de 300 mp, situat în București, str. (...), sector 1, precum și să se constate dobândirea proprietății asupra imobilului construcție în suprafață de 50 mp, edificat pe terenul de la punctul 1, ca urmare a accesiunii imobiliare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1295 C. civ., art. 1073, art. art. 1074, art. 1313-1315, art. 1320, art. 1321, art. 1361, art. 1362 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta B a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate, pe cale de excepție invocând prescripția dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra terenului de 300 mp, din București, strada (...), sectorul 1, precum și excepția nulității acțiunii pentru nemotivarea acesteia.

Pârâta a formulat totodată și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului încheiat la 12 aprilie 1964, pentru neplata prețului, nulitatea aceluiași contract pentru nerespectarea condiției de validitate a formei autentice, să se constate că pârâta-reclamantă este unica moștenitoare a lui C, să se constate că imobilul teren nu a ieșit din patrimoniul autorului său, iar ca efect al rezoluțiunii/nulității să se dispună reîntoarcerea terenului în patrimoniul său.

Cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1365 C. civ., art. 11 și art. 12 din Decretul nr. 144/1958.

Prin întâmpinarea la cererea reconvențională, depusă la 11 iulie 2019, pârâta-reclamantă A a solicitat respingerea cererii incidentale, ca neîntemeiate, pe cale de excepție invocând insuficienta timbrare a cererii reconvenționale, lipsa calității sale procesuale pasive, lipsa de interes în ce privește capătul trei al acestei cereri și inadmisibilitatea capătului al patrulea al cererii reconvenționale.

Prin încheierea din 23 octombrie 2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect hotărâre ce ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, a respins, ca neîntemeiată, excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei-pârâte cu privire la capătul din cererea reconvențională având ca obiect constatarea calității pârâtei-reclamante ca singură moștenitoare a autorului său C, pe care 1-a respins ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă si a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității capătului din cererea reconvențională având ca obiect netransferarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către reclamanta pârâtă, astfel cum a fost formulată prin întâmpinare.

Prin încheierea din 20 decembrie 2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul din cererea reconvențională având ca obiect rezoluțiune antecontract de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, respingând capătul din cererea reconvențională având ca obiect rezoluțiune antecontract de vânzare-cumpărare, ca prescris. A admis excepția inadmisibilității capătului din cererea reconvențională având ca obiect constatarea netransferării dreptului de proprietate asupra imobilului către reclamanta-pârâtă, pe care 1-a respins, ca inadmisibil și a admis excepția lipsei de interes a capătului din cererea reconvențională având ca obiect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul autorului pârâtei-reclamante ca efect al rezoluțiunii antecontractului de vânzare cumpărare, petit pe care 1-a respins ca lipsit de interes.

Prin sentința civilă nr. 447 din 30 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a fost admisă, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B; s-a constatat că între autorii reclamantei, D și E, în calitate de promitenți-cumpărători și autorul pârâtei, C, în calitate de promitent vânzător, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare prin înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță din 12.04.1964, cu privire la imobilul teren în suprafață de 300 mp situat în București, str. (...) sector 1. A fost pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamantă și pârâtă pentru imobilul teren în suprafață de 300 mp situat în București, str. (...) sector 1; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect accesiune imobiliară; a fost respins, ca neîntemeiat, petitul din cererea reconvențională având ca obiect nulitate absolută antecontract de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert topografie, majorat. Totodată, în baza art. 18 din OUG 51/2008, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către stat a sumei de 6955 lei, pentru care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru; s-a luat act că reclamanta-pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pe cale separată și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 168 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B, împotriva încheierilor din data de 23.10.2019 și din data de 20.12.2019, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B împotriva sentinței civile nr. 447/30.03.2021, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, și capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic pentru terenul în suprafață de 300 mp situat în București, str. (...), sectorul 1; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert.

A înlăturat din dispozitivul sentinței apelate obligația pârâtei de a achita suma de 6.955 lei către stat, conform art. 19 din OUG nr. 51/2008 cheltuielile procesuale avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.

A menținut în rest sentința civilă apelată.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 5453,68 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, compuse din 1976,18 lei, onorariu de avocat și 3477,50 lei, taxa judiciară de timbru, proporțional pretențiilor admise în calea de atac.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta A, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat situația de fapt a litigiului, arătând că între părți a mai existat un litigiu anterior având ca obiect uzucapiune, respectiv dosarul nr. x/3/2017, unde instanțele de fond au analizat calitatea de titular al dreptului de proprietate al autorului pârâtei și, în fond, a fost admisă cererea de chemare în judecată, iar în apel cererea a fost respinsă exclusiv pentru considerentul că posesia exercitată nu ar fi fost publică pe toată durata, prin neînregistrarea posesorilor în evidențele fiscale înainte de anul 1996. Pârâta a susținut că este proprietar al terenului și a solicitat primei instanțe, prin cererea reconvențională respinsă, întoarcerea bunului în patrimoniul său ca efect al rezoluțiunii antecontractului.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că este o contradicție evidentă în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că, deși instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a apelantei-pârâte-reclamante, cu toate acestea a admis apelul pentru lipsa titlului de proprietate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1303/2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, modificată prin decizia nr. 718/2018, cât și autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 447/2021, în ceea ce privește soluția tribunalului asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante, respinsă prin încheierea din data de 11.01.2021 și neatacată cu apel.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material din cuprinsul art. 688 și art. 704 C. civ. de la 1864. A arătat că pârâta este succesoarea în drepturi și obligații atât a defunctului C, cât și a defunctei F, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu succesoarea celor doi proprietari, obligația de a înstrăina transmițându-i-se acesteia concomitent cu restul masei succesorale. Pârâta este unica moștenitoare și pentru aceste motive instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia prin încheierea din data de 11.01.2021, hotărâre împotriva căreia nu s-a formulat apel.

Pârâta a făcut confuzie între masa succesorală și calitatea de succesor. Toate succesiunile au fost dezbătute sub prevederile Codului civil de la 1864, niciuna dintre moșteniri nefiind acceptată sub beneficiu de inventar, iar pârâta are calitatea de succesor universal, atât legatar universal, cât și moștenitor legal.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost tranșată definitiv prin sentința nr. 1303/2017 a Tribunalului București, modificată prin decizia civila nr. 738/2018 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a IV-a civilă, între aceleași părți, hotărârea având putere de lucru judecat pentru aceste aspecte,

Obligația de a prezenta titlul de proprietate aparține pârâtei, care afirmă în mod expres că autorul său era proprietar, recurenta făcând toate demersurile posibile pentru a obține acest înscris, aspecte confirmate de materialul probator.

Concluzionând, recurenta a susținut că pârâta și-a invocat propria culpă, iar instanța de apel a ignorat acest aspect.

Intimata-pârâtă B a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 15 mai 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

În cauză, recurenta-reclamantă-pârâtă, invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul soluționării greșite de către instanța de apel a cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic, din perspectiva reținerii lipsei calității de proprietar a promitentului-vânzător cu privire la terenul de 300 mp situat în strada (...), sectorul 1, în condițiile în care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte-reclamante, în calitate sa de succesoare a promitentului-vânzător.

În acest sens, recurenta apreciază că hotărârea recurată cuprinde motive, contradictorii, fiind o contradicție evidentă între reținerea calității procesuale pasive a recurentei-pârâte-reclamante, calitate ce a fost stabilită de prima instanță prin încheierea din 11 ianuarie 2021, când a fost dispusă respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, soluție neatacată prin apel și intrată în sub autoritatea lucrului judecat, în raport cu respingerea acțiunii pentru inexistența titlului de proprietate a promitentului-vânzător sau a succesorului acestuia în drepturi (în cauză, pârâta-reclamantă) la data pronunțării hotărârii.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 36 teza I C. proc. civ. calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă), iar în conformitate cu teza a doua a dispozițiilor legale enunțate, existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Ca principiu teoretic, întrucât reclamanta declanșează procedura jurisdicțională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie și pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative.

În cauză, la fond, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante prin încheierea din 11 ianuarie 2021 cu privire la capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, reținând că o cerere de chemare în judecată având ca obiect pronunțarea unei hotărâri ce ține loc de vânzare-cumpărare poate fi soluționată în contradictoriu cu succesorii promitenților-vânzători, dacă aceștia au decedat, indiferent care era compunerea masei succesorale declarate la dezbaterea succesorală. Stabilind că pârâta-reclamantă era subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, în raport cu dreptul afirmat de reclamanta-pârâtă, tribunalul a analizat în continuare temeinicia acțiunii formulate de reclamantă, admițând-o, ca urmare a constatării a întrunirii cumulative a condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, respectiv: existența unui antecontract valabil încheiat între părți privind imobilul din litigiu, îndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate prin antecontract, refuzul nejustificat al pârâtului de a încheia contractul prefigurat, calitatea promitentului-înstrăinător de proprietar al bunului și îndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic la momentul pronunțării hotărârii. Invalidând soluția primei instanțe sub aspectul admiterii capătului de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic pentru terenul în suprafață de 300 mp situat în București, str. (...), sectorul 1, instanța de apel a respins acest capăt de cerere, reținând lipsa calității de proprietar a promitentului-vânzător cu privire la terenul de 300 mp situat în strada (...), sectorul 1. Subsecvent, a apreciat că, în cauză, nu s-a demonstrat că apelanta-pârâtă a dobândit, pe calea devoluțiunii legale sau testamentare, dreptul de proprietate cu privire la acest bun și, corelativ, obligația de a încheia actul de transfer al proprietății, în formă autentică.

Contrar susținerilor din recurs, Înalta Curte reține că nu există nicio motivare contradictorie în cuprinsul deciziei atacate, întrucât legitimitatea procesuală pasivă se analizează prin raportare la conduita imputată pârâtului prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin verificarea condițiilor pretinse pentru admiterea pe fond a capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să suplinească consimțământul vânzătorului la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică și implicit pronunțarea unei hotărâri cu această finalitate.

Faptul că instanța de apel a reținut netemeinicia acțiunii din perspectiva lipsei titlului de proprietate a promitentului-vânzător nu vine în contradicție cu reținerea calității procesuale pasive în cauză a recurentei-pârâte, întrucât ceea ce a cercetat instanța de apel a fost o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.

Or, dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., sunt suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, conform art. 36 teza finală C. proc. civ.

Fiind stabilit în fața primei instanțe de fond că reclamanta era titulara dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar pârâta, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței de apel, era subiectul pasiv al obligației, analiza în cadrul soluționării controlului judiciar determinat de apelul reclamantei a trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă erau întrunite criteriile cerute pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția instanței de apel nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

Din perspectiva celor expuse în raport de obiectul dedus judecații, precum și în raport de succesiunea faptelor și actelor juridice analizate de instanța de apel, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin a doua critică, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii primei instanțe, cu privire la reținerea lipsei calității de proprietar a promitentului-vânzător, autor al pârâtei, în condițiile constatării calității procesuale pasive a pârâtei de către prima instanță, prin încheierea din 11 ianuarie 2021, soluție neatacată cu apel. De asemenea, din aceeași perspectivă, se susține încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1303/2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2017, modificată prin decizia nr. 718/2018 a Curții de Apel București.

Înalta Curte constată că nu se poate reține că sentința pronunțată de tribunal ar avea autoritate de lucru judecat în fața instanței de apel, întrucât autoritatea de lucru judecat privește o cauză soluționată definitiv.

În cauză, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței primei instanțe, atât timp cât dispozițiile art. 466 C. proc. civ. prevăd calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond.

Mai mult, nici susținerea privind încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din 11 ianuarie 2021 nu este fondată, pentru considerentele expuse în analiza primului motiv de recurs, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei neavând legătură cu netemeinicia acțiunii, astfel cum s-a arătat mai sus.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

Instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 C. proc. civ., atunci când nu a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1303/2017 a Tribunalului București și a deciziei civile nr. 738A/18.06.2018 a Curții de Apel București, ambele pronunțate în dosarul nr. y/3/2017, cu privire la susținerea recurentei-reclamante în sensul că prin litigiul anterior s-ar fi probat cu putere de lucru judecat dovada calității de proprietar în persoana intimatei-pârâte pentru terenul în litigiul de față.

În acord cu argumentarea instanței de prim control judiciar, Înalta Curte reține că prin hotărârile din litigiul anterior nu s-a analizat decât chestiunea întrunirii condițiilor uzucapiunii în persoana recurentei-reclamante, cercetându-se numai aspecte legate de faptul că autorii reclamantei și, ulterior, reclamanta, nu au exercitat o posesie publică asupra terenului din litigiu, nefiind analizat în litigiul anterior și aspectul dacă persoana căreia i s-a opus acțiunea în uzucapiune (intimata-pârâtă din prezenta cauză) era și ultima proprietară a bunului imobil.

Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează să respingă și critica privind incidența motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Nici cea de-a treia critică, privind greșita aplicare a legii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Deși susține greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 688 și 704 C. proc. civ., criticile recurentei vizează în fapt netemeinicia deciziei recurate, respectiv la modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul de la dosar și a constatat că din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că autorul pârâtei sau pârâta ar deține vreun titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu sau din care să rezulte că acest bun a fost înscris în masa succesorală a defunctului C ori că acest teren a fost transmis prin moștenire acesteia din urmă, astfel că acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Oricum, criticile referitoare la constatarea calității de moștenitor a intimatei-pârâte de pe urma autorului său nu au relevanța propusă de recurentă în lipsa dovedirii titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prima condiție pentru pronunțarea unei hotărâri care suplinește consimțământul vânzătorului la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică și implicit pronunțarea unei hotărâri cu această finalitate, fiind aceea ca la data vânzării (pronunțării hotărârii), promitentul-vânzător sau succesorului lui în drepturi, să aibă calitatea de proprietar al bunului, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Pe de altă parte, contrar susținerilor din recurs, intimata-pârâtă nu avea obligația de a dovedi un fapt negativ, aceasta din urmă invocând inexistența titlului de proprietate în persoana autorului său, sarcina probei în dovedirea existenței revenind reclamantei-actori incumbit probationis, conform art. 249 C. proc. civ., prin probarea faptului pozitiv contrar, și anume că imobilul a intrat în patrimoniul autorului pârâtei, prin vreunul din modurile prevăzute de lege.

Față de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A (fostă G) împotriva deciziei civile nr. 168A din 10 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2024.