Decizia nr. 1428/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la 14.06.2019 sub nr. x/122/2019, reclamantul A a chemat în judecată pârâtele B Bank Romania S.A., C Bank Romania S.A. și D Bank Romania S.A., solicitând obligarea acestora la plata prejudiciului în valoare de 275. 203,90 lei, prin adjudecarea imobilului la o valoare mai mică față de valoarea ipotecată, prin înscrierea la masa credală cu suma de 164.221,39 lei și cesionarea de către C Bank către E Romania S.R.L. a creanței rezultate din contractul de credit în cuantum de 110.982,46 lei, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri materiale și morale în cuantum de 800.000 de euro. Prin încheierea din 08.01.2021, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank Romania S.A.., a admis, în parte, excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește presupusele fapte ilicite constând în adjudecarea imobilului la o valoare mai mică decât valoarea ipotecată și în înscrierea la masa credală cu suma de 164.221,39 lei și a respins excepția autorității de lucru judecat. Prin încheierea din 20.04.2021, tribunalul a respins cererea de suspendare formulată de reclamant, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 55/04.05.2021, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A împotriva pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank Romania S.A., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată în ceea ce privește presupusele fapte ilicite constând în adjudecarea imobilului la o valoare mai mică decât valoarea ipotecată și în înscrierea la masa credală cu suma de 164.221,39 lei, a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta D Bank Romania S.A.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1210A din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A împotriva încheierilor de ședință din 08.01.2021, din 20.04.2021 și împotriva sentinței civile nr. 55/04.05.2021 pronunțate de Tribunalul Giurgiu – Secția Civilă în dosarul nr. x/122/2019, și a obligat pe apelantul-reclamant A să plătească intimatei D Bank România S.A. suma de 8833,97 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 02 noiembrie 2023, a declarat recurs reclamantul A solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. Recurentul-reclamant a criticat decizia curții de apel invocând următoarele aspecte: În mod greșit, s-a constatat că nu au fost formulate, în apel, critici vizând momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție ori calculul termenului de prescripție pentru recuperarea prejudiciului creat prin înscrierea la masa credală, din perspectiva în care termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea cererilor de chemare în judecată ce au format obiectul dosarelor nr. x/236/2015 și nr. x/236/2021 ale Judecătoriei Giurgiu. Prin urmare, având în vedere faptul că, în cauză, a operat întreruperea termenului de prescripție în perioada 16.11.2015-29.05.2018 este evident că la data introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar (14.06.2019) termenul de prescripție nu era împlinit. În consecință, soluția vizând respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind făcută după împlinirea termenului de prescripție, este dată cu încălcarea normelor de drept ce reglementează domeniul prescripției dreptului la acțiune. În continuare, recurentul-reclamant a mai susținut că este greșită constatarea curții de apel referitoare la lipsa criticilor vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank România SA, în contextul în care, din cererea de apel, rezultă intenția de a se judeca în contradictoriu și cu aceste două pârâte. Or, față de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., raportul juridic cu pârâta B Bank România S.A. rezultă din încheierea contractului de credit nr. 33 din 07.09.2009, iar în ceea ce privește pe celelalte două pârâte, C Bank România S.A. și D Bank S.A., acestea sunt continuatoarele pârâtei B Bank Romania S.A. Pe cale de consecință, în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor două pârâte intimate, cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a nesocotit prevederile legale ce reglementează executarea silită în dosarul cu nr. x/2014, cu consecința nulității încheierii nr. 3515/06.04.2016 și a tuturor actelor subsecvente, inclusiv a actului de adjudecare nr. 5694/12.06.2015. Astfel, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că reducerea artificială a valorii imobilului, urmată de adjudecarea la un preț derizoriu a acestuia, a fost realizată prin fapte ilicite și a avut ca rezultat crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, fiind întrunite condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale. O altă critică a vizat soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a plângerii ce formează obiectul dosarului penal nr. x/P/2021, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu. În argumentarea acestei critici, a arătat că este nelegală constatarea instanței de apel privitoare la lipsa probei vizând începerea urmăririi penale, în contextul în care potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală: când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, iar art. 413 alin. (l) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ. nu distinge între începerea urmăririi penale in rem ori in personam. Prin urmare, atâta vreme cât soluția ce urmează a se pronunța în dosarul penal are înrâurire asupra soluției din prezentul dosar, se impunea suspendarea judecății pricinii. În mod nelegal, instanța de apel a reținut existența unei intenții a reclamantului privind tergiversarea judecății pricinii, scopul fiind acela al finalizării în mod just a cererii deduse judecății. O ultimă critică a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în faza procesuală a apelului, în sensul în care a susținut că, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată se face doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, suma de 8833.97 lei este vădit disproporționată în raport cu volumul de muncă depus de avocat și ca atare, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în faza procesuală anterioară.

Apărările formulate în cauză La 18 decembrie 2023, intimata pârâtă D Bank S.A. (fostă C Bank S.A.) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei curții de apel. La 08 ianuarie 2024, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata pârâtă D Bank S.A. (fostă C Bank S.A.) și admiterea recursului astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse prin cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. O primă critică a vizat modalitatea de soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește faptele ilicite constând în adjudecarea imobilului la o valoare mai mică și înscrierea la masă credală cu suma de 164.221,39 lei, critică ce urmează a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat, pe de o parte că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, prin apel, nu a contestat momentul de început al curgerii termenului de prescripție, iar pe de altă parte, contestă reținerea curții de apel conform căreia curgerea termenului de prescripție nu a fost întrerupt prin formularea celor două cereri de chemare în judecată care au făcut obiectul dosarelor nr. x/236/2015 și nr. x/236/2021 ale Judecătoriei Giurgiu. În ceea ce privește susținerea conform căreia prin motivele de apel, recurentul-reclamant a contestat momentul de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte, examinând conținutul cererii de apel, constată, în acord cu cele statuate de curtea de apel, că partea apelantă a fost în consens în legătură cu reținerile instanței de fond în legătură cu momentul de debut al începerii curgerii termenului de prescripție ca fiind data adjudecării imobilului, respectiv la 23 aprilie 2015 (parag. 5 din pagina a doua din cererea de apel). Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate reține ca fondată critica potrivit căreia instanța de apel a reținut, în mod greșit, că recurentul-reclamant nu a contestat data de început al curgerii termenului de prescripție, așa cum se acreditează prin cererea de recurs. Cât privește întreruperea curgerii termenului de prescripție, norma de drept prevăzută la art. 2537 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. dispune că „Prescripția se întrerupe: pct. 2 prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.” Totodată, art. 2539 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată (...) a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.” Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a pretins că termenul de prescripție a fost întrerupt în perioada 16.11.2015-29.05.2018 ca urmare a inițierii acțiunilor ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/236/2015 și nr. x/236/2021 ale Judecătoriei Giurgiu. Pentru a avea aptitudinea recunoscută de legiuitor de a întrerupe termenul de prescripție acțiunea trebuie să vizeze dreptul supus termenului de prescripție Privite comparativ, cele două dosare cu privire la care se pretinde că ar fi avut efect întreruptiv al curgerii termenului de prescripție, au avut obiect diferite cu cel pendinte. Astfel, în dosarul nr. x/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu, contestatorii A, F și S.C. G S.R.L., în contradictoriu cu intimații C Bank Romania S.A., SCPEJ H și BEJA I, au formulat contestație la executarea solicitând anularea tuturor actelor de executare, anularea actelor adiționale nr. 4 din 05.12.2012, nr. 5 din 05.06.2013 și nr. 6 din 27.06.2013, a proceselor verbale de licitație din 02.04.2015 și din 23.04.2015, a actului de adjudecare nr. 5694 din 12.06.2015 emis în dosarul de executare nr. x/2014 al BEJA, a somației nr. 360/CD/2015 și a actului numit „înștiințare” pentru punerea în executare a actului de adjudecare nr. 5694 din 12.06.2015 emis în dosarul de executare nr. x/2014. Dosarul nr. x/236/2021 al Judecătoriei Giurgiu a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții F și A, în contradictoriu cu pârâta D Bank, prin care s-a solicitat anularea actului de adjudecare nr. 5694/12.06.2015, ca urmare a procesului verbal de licitație nr. 3845/23.04.2015. Cum obiectul celor două pricini nu au vizat dreptul dedus judecății prin prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv plata prejudiciului datorat de adjudecarea imobilului la o valoare mai mică față de valoarea ipotecată, și obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri materiale și morale în cuantum de 800.000 de euro, în mod corect, curtea de apel a reținut că nu este incident cazul de întrerupere al curgerii termenului de prescripție, în condițiile art. 2537 alin. (1) cpt. 2 C. civ. Mai mult, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/236/2015 înregistrat pe rolul Judecătoriei Giurgiu la 16 noiembrie 2015 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 6586 din 11 octombrie 2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 681/2016 din 29 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Giurgiu. Așa fiind, cum cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu a fost respinsă, rezultă că acest demers judiciar nu are semnificația unui act întreruptiv al cursului prescripției în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ. decât dacă, în interval de 6 luni de la soluționarea definitivă a pricinii, partea se adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată care să fi fost admisă, condiție care, în prezenta cauză, nu este întrunită. Concluzia se impune, cum explicit a statuat instanța de apel argumentat, așadar, față de împrejurarea că cererea care face obiectul procesului pendinte a fost introdusă abia la data de 14 iunie 2019, cu depășirea evidentă a termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în dosarul nr. y/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu. Nici înregistrarea la 08 februarie 2021 a cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/236/2021 al Judecătoriei Giurgiu nu are efect întreruptiv la curgerii termenului de prescripție având în vedere că sesizarea instanței a fost efectuată ulterior datei la care recurentul-reclamant s-a adresat instanței cu prezenta cerere, 14 iunie 2019. Prin urmare, criticile recurentului-reclamant cu privire la pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a normelor care reglementează întreruperea termenului de prescripție este nefondată, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În continuare, recurentul-reclamant a invocat greșita reținere a curții de apel în privința lipsei criticilor formulate în legătură cu dezlegarea pe care tribunalul a dat-o excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank România S.A. În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a afirmat că față de împrejurarea că în apel a înțeles să se judece în contradictoriu cu aceste părți, se subînțelege că a criticat și soluția tribunalului din perspectiva calității procesuale pasive a acestora. Din examinarea criticii formulate, Înalta Curte constată că se invocă nerespectarea de către instanța de apel a unor norme de drept procesual civil prevăzute de art. 36 C. proc. civ. care reclamă analiza acestora din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant face confuzie între cadrul procesual, pe de o parte, și criticile formulate în căile de atac, pe de altă parte. În acest sens, susține că admiterea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor investește, în mod implicit, instanța de control judiciar cu controlul temeiniciei acestei soluții, chiar în absența oricăror critici formulate în legătură cu această situație, simplul fapt că reclamantul a înțeles să se judece în contradictoriu cu aceste pârâte este suficient ca instanța de apel să se considere legal învestită și cu examinarea calității procesuale pasive a pârâtelor. Înalta Curte reamintește că dacă o excepție procesuală a fost invocată în fața primei instanțe, chiar o excepție absolută fiind, aceasta nu poate fi repusă în discuție în fața instanțelor de control judiciar decât prin promovarea căii de atac, după finalizarea judecării în primă instanță, împotriva actului de procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra acesteia. O atare regulă reprezintă aplicarea particulară a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., având în vedere că soluționarea unei excepții dobândește autoritatea de lucru judecat provizorie încă de la data pronunțării instanței care a soluționat-o. Partea interesată poate împiedica dobândirea autorității de lucru judecat în mod definitiv asupra soluției date unei excepții procesuale prin promovarea căii de atac. Astfel, reclamantul era ținut de promovarea apelului și împotriva soluției date prin încheierea din 08 ianuarie 2021 pronunțate de Tribunalul Giurgiu cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank România S.A., neputând invoca această pretinsă neregularitate direct în calea de atac a recursului. O atare soluție rezultă din dispozițiile art. 459 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc că atât timp cât este deschisă calea apelului, nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac, precum este și recursul. Deși excepțiile procesuale absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului, chiar și în fața instanței de recurs, aceasta nu însemnă că pot fi reiterate de titularul ei în fiecare etapă procesuală, întrucât odată soluționată de instanța în fața căreia a fost invocată, reformarea soluției nu poate opera decât prin formularea căii de atac împotriva actului de procedură prin care instanța s-a pronunțat asupra excepției. O aplicare particulară a regulii anterior enunțate, aplicabilă ca normă generală în privința tuturor căilor de atac, o reprezintă și prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: ,,(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.” Cum admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a fost pronunțată de prima instanță, iar nu de instanța de apel, recurentul-reclamant nu poate invoca această neregularitate procedurală direct prin motivele de recurs, așadar omisso medio. Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant susține în mod eronat prin motivele de recurs că stabilirea cadrului procesual este de natură să determine învestirea instanței de apel cu analiza netemeiniciei soluției pronunțate cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor, chiar în absența formulării oricărei critici în acest sens, întrucât dispozițiile art. 246 - 248 C. proc. civ. sunt străine de o astfel de concluzie. Totodată, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având denumirea marginală „Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat” Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. impun pe cale de consecință în mod expres și imperativ: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ. „Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”. Înalta Curte constată însă, că din coroborarea tuturor acestor texte legale procesuale citate rezultă cu certitudine faptul că într-adevăr, instanța de apel va verifica situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță sub toate aspectele deduse judecății la prima instanță, dacă se constată incidența art. 477 alin. (2) C. proc. civ. care dispune în sensul unei devoluțiuni cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat doar la anumite soluții din dispozitiv, însă acest lucru se va realiza cu observarea și a regimului juridic reglementat de art. 478 alin. (2) prima parte C. proc. civ. aferent mijloacelor de apărare (de drept material sau de drept procesual) care nu au fost invocate la prima instanță: acestea vor trebui să fie invocate în apel prin cererea de apel sau, după caz, prin motivele de apel ori prin întâmpinarea la apel (dacă nu există o dispoziție a legii care să prevadă un anumit moment procesual anterior până la care acestea trebuiau valorificate). Cum excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B Bank Romania S.A. și C Bank România S.A., nu a fost invocată în fața curții de apel, iar instanța de apel nici nu a fost învestită cu vreo critică privind modalitatea de soluționare a acestei excepții de prima instanță prin apelul formulat de către reclamant, curtea de apel nu avea obligația inserării unor considerente în decizia recurată legate de acest aspect, contrar afirmațiilor recurentului-reclamant. Consacrând regula inadmisibilității criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o cale de atac de verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel. Totodată, prin această reglementare legiuitorul a urmărit să consolideze inclusiv principiul dublului grad de jurisdicție consacrat de sistemul judiciar național. Or, astfel cum s-a expus, invocarea în faza de judecată a apelului a acestei critici, nu a fost realizată de recurentul reclamant prin motivele sale de apel, fiind invocată direct în recurs, din perspectiva normelor juridice anterior enunțate, neexistând vreo obligație procesuală a instanței de apel de a se pronunța asupra sa. Prin urmare, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. nu pot fi primite, iar motivele de recurs susținute în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, potrivit calificării date de instanță, se vor înlătura ca nefondate. În privința criticii referitoare la pretinsa eludare a normelor legale care reglementează executarea silită în cadrul dosarului de executare nr. x/2014, cu consecința nulității încheierii nr. 3515 din 06 aprilie 2016 și a tuturor actelor subsecvente, inclusiv a actului de adjudecare, ca și aspectele privitoare la întrunirea în cauză a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită constând în reducerea artificială a valorii imobilului, Înalta Curte reține că asupra acestora chestiuni, instanțele de fond au admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin urmare, având în vedere că, în cauză, nu au fost date dezlegări pe fondul cererii având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită constând în subevaluarea imobilului, criticile invocate prin memoriul de recurs referitor la acest aspect sunt neavenite, instanța de recurs neputând verifica întrunirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta pretins ilicită în condițiile în care cu privire la acest capăt de cerere instanța de fond a constatat intervenită sancțiunea prescripției extinctive. În continuare, recurentul-reclamat critică soluția tribunalului de respingere a cererii privind suspendarea judecății pricinii, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea judecății plângerii ce formează obiectul dosarului penal nr. x/P/2021 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu. Conform actelor dosarului, soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății, până la soluționarea judecății plângerii ce formează obiectul dosarului penal nr. x/P/2021 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a fost pronunțată în primă instanță, de tribunal, prin încheierea din 20 aprilie 2021, criticată de recurentul-reclamant prin calea de atac a apelului. Curtea de apel, examinând criticile recurentului-reclamant privitoare la această chestiune, a statuat că soluția tribunalului este una judicioasă, corectă, apreciind că în cauză, nu a fost probată începerea urmăriri penale pentru faptele menționate în cuprinsul plângerii penale, nefiind întrunite condițiile legale invocate. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant s-a rezumat în a afirma că soluția de respingere a cererii de suspendare, solicitată în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ. este nelegală iar susținerea instanței de apel privitoare la „ lipsa probei este de neacceptat.” Înalta Curte reamintește că suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanței de judecată și se întemeiază pe declanșarea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe. Așadar, suspendarea facultativă prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este reglementată prin norme dispozitive, aparținând instanței de judecată puterea de apreciere și de decizie asupra oportunității acesteia, în vederea unei bune administrări a justiției, sens în care alin. (7) al art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere (cum este cazul de față), să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile. Totodată, măsura suspendării constituie un instrument creat de legiuitor în scopul preîntâmpinării pronunțării unor hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare, judecata pentru a cărei soluționare definitivă s-a dispus suspendarea constituindu-se ca o chestiune prejudicială în raport cu cauza în care aceasta s-a invocat. Înalta Curte reține că în pricina dedusă judecății, instanța de apel, în mod corect, a procedat la verificarea întrunirii condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ. ale cărei dispoziții au fost invocate, constatând că, în raport de coordonatele judecății și de circumstanțele factuale ale speței, soluția adoptată de tribunal, de respingere a cererii de suspendare, a fost una temeinică și legală. Având în vedere că prin cererea de recurs nu s-au invocat aspecte de nelegalitate care să vizeze considerentele curții de apel privitoare la această chestiune, ci doar de netemeinicie, prin raportare la afirmațiile recurentului-reclamant potrivit cărora „lipsa probelor de la dosar este de neacceptat”, respectiv că „soluția ce urma să se pronunțe în dosarul penal avea înrâuri asupra soluției din dosarul pendinte, și ca atare, soluția de suspendare, nu era doar oportună și justificată, ci și necesară”, Înalta Curte constată că solicitarea părții recurente ignoră, în mod nepermis, faptul că instanța de recurs nu judecă din nou fondul procesului, prin verificarea faptelor și evaluarea probatoriilor, ci judecă hotărârea, adică dacă prin aceasta s-a făcut aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită în baza probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei. Ca atare, în contextul fazei procesuale pendinte, analiza criticii privitoare la respingerea cererii de suspendare a judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., excede controlului de legalitate exercitat în condițiile art. 483 C. proc. civ. În privința criticilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-reclamant în faza procesuală anterioară, din perspectiva reducerii cuantumului acestora, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține incidența deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii. Conform acestei decizii: ,,în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.” În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-au reținut următoarele aspecte: ,,29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451 - 455 C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material. 30. Instanțele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451 - 455 C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deși sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părții care se face vinovată de declanșarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală. 31. Pe de altă parte, a fost exprimată și opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 32. Față de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluționarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranșarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudența atașată sesizării. 33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. 34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede că ,,Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.” 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.” Întrucât recurentul-reclamant critică decizia instanței de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac a recursului fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că în aplicarea obligatorie a deciziei în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, acestea nu pot face obiect de analiză în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1210A din 29 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. În privința cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă D Bank România S.A., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, datorează acesteia cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Intimata-pârâtă a solicitat suma de 11.823,60 lei, cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii fiscale MP23RO-173 din 08 decembrie 2023 și a documentului de plată electronică, aflate la filele 99 și 100 din dosar. Pentru aceste motive, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A să achite intimatei-pârâte D Bank România S.A. suma de 11.823,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.