ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 80/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 80/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Arad sub nr. 3558 la data de 20 iulie 2009,

reclamanții M.P.I. și M.C.M. au chemat

în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România, solicitând, în temeiul art. 9 și art. 10 din

Legea nr. 198/2004 și art. 21- art. 27 din Legea nr. 33/1994, anularea art. 2

din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 54 din 06 aprilie 2009, în

sensul acordării unei despăgubiri la valoarea de 134 euro/mp, în cuantum total

de 13.668 euro sau la o valoarea stabilită în baza unui raport de expertiză

efectuat de către o comisie de experți numiți de instanță, precum și acordarea

și cheltuieli de judecată.

La data de 7 martie 2011, reclamanții și-au

completat acțiunea,

solicitând

instanței să dispună, în temeiul art. 24 din Legea nr. 33/1994, exproprierea întregii

suprafețe de teren afectate prin expropriere, atât cea de 102 mp, cât și cea de

14.193 mp, înscrisă în CF Arad.

Prin sentința civilă nr. 574 din 06 iulie

2011, Tribunalul Arad, a respins acțiunea civilă precizată

introdusă de reclamanții M.P.I. și M.C.M.,

precum și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților formulată de

intervenienta Banca I.R. SPA.

Instanța de fond a reținut faptul că potrivit

CF nedefinitivă Arad, reclamanții sunt proprietari, prin cumpărare în 2005, a unei

suprafețe de teren arabil de 14.300 mp, situată în intravilanul municipiului Arad,

având notată interdicția de înstrăinare și grevare de sarcini, dezmembrare, restructurare

și închiriere în favoarea intervenientei Banca I.R. SPA, precum și dreptul de ipotecă

de rândul I în favoarea aceleași părți, pentru un împrumut în sumă de 250.000 euro.

La data de 07 decembrie 2007 a fost notată, în aceeași carte funciară, începerea

lucrărilor procedurii de expropriere în temeiul Legii nr. 198/2004.

Instanța a reținut, în esență, că despăgubirea

datorată reclamanților constă numai în valoarea terenului expropriat de 102 mp,

ce are destinația de teren agricol, fără utilități, diferența de teren rămasă reclamanților,

putând fi exploatată în scopul căruia îi este destinat, anume agricultura. În ceea

ce privește prejudiciul invocat de reclamanți, datorat faptului că nu au mai avut

posibilitatea de a realiza un cartier rezidențial, instanța a reținut că reclamanții

nu au obținut decât un certificat de urbanism cu valabilitate de un an și nu făcut

demersuri pentru obținerea avizelor necesar emiterii PUZ pe durata valabilității

certificatului de urbanism, care a expirat după notarea în CF Arad a începerii procedurii

de expropriere, dar mai înainte însă de emiterea H.G. nr. 214/2009 de expropriere

a unei părți din terenul reclamanților.

În ceea ce privește argumentul reclamanților

potrivit căruia s-au acordat despăgubiri la o valoare de 126 euro/mp pentru un teren

similar, proprietatea reclamanților, instanța a reținut că din actul de expropriere

nu rezultă elementele în baza cărora au fost stabilite despăgubirile, iar reclamanții

nu au contestat susținerea pârâtului că terenul de 5 mp are altă categorie de folosință

și dotări decât cel de 102 mp în litigiu.

Instanța de fond a reținut că modul corect

de calcul al despăgubirilor este cel realizat de către expert U.I. (iar nu de experții

C.K.A. și P.I.M.), care întrunește cerințele prevăzute de art. 26 și art. 27 din

Legea nr. 33/1994, republicată.

În ceea ce privește luarea în considerare

în raportul de expertiză pentru calculul despăgubirilor a valorii unui eventual

drum de acces viitor, instanța a reținut că reclamanții nu au învestit instanța

cu o cerere de analizare a acestui prejudiciu prin prisma prevederilor art. 24

alin. (4) din Legea nr. 33/1994 republicată, aceștia solicitând doar exproprierea

întregului teren de 14.300 mp. Pe de altă parte, prejudiciul invocat este unul eventual,

din moment ce nu există certitudinea producerii lui raportat la posibilitatea realizării

acestui drum de acces pe o parcelă învecinată, ce aparține statului român.

Instanța de fond a apreciat că nu poate

fi luat în calcul nici un eventual viitor drum de acces și calculate despăgubiri

și cu privire la exproprierea unei suprafețe afectată drumului de acces din terenul

proprietatea reclamanților, așa cum au făcut experții C.K.A. și P.I.M., ce au realizat

totodată interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 și art. 17 din

O.G. nr. 43/1997 referitoare la zona de protecție și cea de siguranță a drumurilor.

A mai reținut instanța că nici una dintre

lucrările tehnice realizate în cauză nu au concluzionat în sensul necesității exproprierii

întregii suprafețe de 14.300 mp a reclamanților pentru realizarea autostrăzii. în

aceste condiții, solicitarea acestora de expropriere a întregului teren, conform

art. 24 alin. (4) ultima propoziție din Legea nr. 33/1994, republicată, nu este

întemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 574 din

06 iulie 2011 a Tribunalului Arad, au declarat recurs, recalificat ca fiind apel,

reclamanții M.P.I. și M.C.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de atac, reclamanții

au susținut că prima instanță a respins greșit acțiunea, fără a ține seama de valoarea

stabilită de experții C.K.A. și P.I.M., deoarece terenul este unul în intravilan

achiziționat în vederea construirii unei zone rezidențiale, iar o altă suprafață

de 5 mp dintr-o altă parcelă a fost expropriată cu stabilirea unei despăgubiri de

126 euro/mp.

Reclamanții au susținut faptul că instanța

de fond nu a ținut seama de împrejurarea că, în temeiul art. 9 alin. (5) și 13

alin. (2) din Legea nr. 184/2008, al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 184/2008 de

modificare și completare a Legii nr. 198/2004, precum și din art. 13, 29 și 30 din

Legea nr. 255/2010, după data notării lucrărilor de expropriere până la data exproprierii

definitive, nu ar mai fi putut fi emis nici un PUZ și nici acordat vreun aviz în

vederea construirii unei zone rezidențiale, iar reclamanții au făcut, după expirarea

termenului pentru începerea lucrărilor de expropriere, cerere de radiere a intenției

de expropriere din cartea funciară.

Reclamanții au apreciat că instanța de

judecată a valorificat greșit probatoriul administrat, neluând în considerare dovada

privind exproprierea unei alte suprafețe de 5 mp proprietatea reclamanților, la

o valoare a despăgubirilor de 126 euro/mp, față de 18,03 euro/mp, cât s-a acordat

pentru cei 102 mp.

De asemenea, reclamanții au susținut că

instanța de fond nu a ținut seama de faptul că terenul rămas neexpropriat nu mai

poate fi folosit datorită poziționării acestuia, neexistând căi de acces la acesta,

aspect ce rezultă atât din concluziile raportului de expertiză U.I., cât și din

cel de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză, și a respins greșit cel

de al doilea petit din cererea de chemare în judecată, privind exproprierea întregii

suprafețe de 14.300 mp, fără a ține seama nici de faptul că expertizele au avut

în vedere ipoteza exproprierii întregului teren.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia

nr. 74 din data de 5 aprilie 2012, a respins apelul ca fiind nefondat.

Instanța de apel a reținut că instanța

de fond a stabilit cuantumul despăgubirilor făcând aplicarea corectă a art. 26 și

27 din Legea nr. 33/1994, raportându-se la categoria de folosință actuală a imobilului

expropriat, și nu la o eventuală destinație care ar fi fost intenționată de expropriați

și a înlăturat corect concluziile acelor experți care au încălcat criteriile de

stabilire a despăgubirilor, omologând modul de calcul al expertului U.I..

Curtea de Apel a apreciat că sunt nefondate

criticile referitoare la neaplicarea de către instanță a prevederilor art. 9

alin. (5), art. 13 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 184/2008 de modificare și completare a Legii nr. 198/2004. Astfel, art. 13

alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în forma inițială, se referă la „terenuri expropriate",

or, odată cu trecerea imobilelor în domeniul public al statului, firește că foștii

proprietari nu mai au nici un drept asupra acestor terenuri, ipoteza textului de

lege neavând relevanță în raport de ceea ce reclamanții doresc să demonstreze. Trecerea

în domeniul public a terenului expropriat în suprafață de 102 mp s-a făcut la data

emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 54 din 05 aprilie 2009.

Instanța de apel a apreciat că nu sunt

aplicabile nici dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, așa cum a

fost completată prin Legea nr. 184/2008, deoarece textul de lege nu privește interdicția

emiterii avizelor sau autorizațiilor necesare realizării PUZ-ului ca o consecință

a notării în carte funciară a începerii lucrărilor de expropriere.

Reține instanța de apel că textul de lege

invocat de apelanții-reclamanți, care face referire la avize, acorduri, permise

sau autorizații emise unor terțe persoane pentru imobilele supuse exproprierii ulterior

avizării documentațiilor cadastral-juridice cu privire la imobilele expropriate

de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin unitățile

sale teritoriale, este cel al art, 18

1

) din Legea nr. 184/2008, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 198/2004, ce nu este însă incident în cauză

în raport de data intrării în vigoare, respectiv 4 noiembrie 2008, ulterior expirării

valabilității certificatului de urbanism din 08 mai 2007.

Nici dispozițiile Legii nr. 255/2010 nu

sunt aplicabile raportat la data de 8 mai 2008, a expirării valabilității certificatului

de urbanism din 08 mai 2007 și data intrării în vigoare a legii citate, respectiv

la 23 decembrie 2010. De altfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010,

terenul în speță se afla în domeniul public al Statului Român, situație în care

este de necontestat că iese din discuție orice posibilitate a fostului proprietar

de a obține pentru acest teren orice avize, autorizații pentru realizarea unui PUZ.

Instanța de apel a respins și argumentul

reclamanților potrivit căruia au făcut dovezi privind demersurile de schimbare a

categoriei de folosință a terenului, respectiv acela de a solicita radierea din

cartea funciară a notării începerii lucrărilor de expropriere, cu motivarea că este

un argument nou, neinvocat în fata instanței de fond.

A apreciat curtea de apel ca nefondată

și susținerea apelanților, potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor

era obligatorie raportarea la valoarea de 126 euro/mp, stabilită pentru exproprierea

terenului în suprafață de 5 mp, proprietatea reclamanților, prin Hotărârea de stabilire

a cuantumurilor despăgubirii nr. 13 din 07 ianuarie 2010.

În privința soluției de respingere a cererii

de expropriere a întregului teren în suprafață de 14.300 mp, instanța de apel a

apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la soluția dată de instanța de

judecată pe motivul că, pe de o parte, accesul la terenul în suprafață de 14.193

mp, rămas în proprietatea expropriaților, se va efectua pe viitorul drum de exploatare

ce, potrivit propunerii proiectantului, se va realiza pe un teren ce va aparține

Statului Român, fără a afecta terenul rămas în proprietatea reclamanților.

Pe de altă parte, raportat la posibilitatea

realizării drumului de acces pe o parcelă învecinată, proprietatea Statului Român,

este prematură cererea de expropriere suplimentară a parcelei de teren în suprafață

de 14.193 mp, motivat de faptul că aceasta a rămas izolată, în lipsa unor căi de

acces.

Prin recursul declarat, în termen, la data

de 27 mai 2012, împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel, întemeiat de

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au solicitat în principal admiterea

recursului și casarea deciziei, precum și a sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond.

În subsidiar, au solicitat admiterea recursului

și, pe cale de consecință, modificarea în tot a deciziei nr. 74 din 5 aprilie 2012

și implicit a sentinței civile nr. 574 din 6 iulie 2011 cu consecința admiterii

contestației promovate împotriva Hotărârii nr. 54/2009 în sensul obligării pârâtei-intimate

la a dispune exproprierea întregii suprafețe de teren de 14.300 mp, la valoarea

totală de 702.273 euro, justificat de incidența prevederilor art. 24 din Legea

nr. 33/1994, la valoarea stabilită prin expertiză de 49,11 euro/mp.

În primul rând, recurenții-reclamanți critică

hotărârea instanței de apel pe motivul că a respins, fără o argumentare suplimentară

față de hotărârea instanței de fond, criticile aduse sentinței atacate care s-au

referit la:

- greșita respingere de instanța de fond

a cererii de majorare a valorii de 18,03 mp acordată cu titlu de despăgubiri la

valoarea de 49,11 euro/mp dată prin expertiză de către experții C.K.A. și P.I.M.,

pe motivul că nu au făcut dovada că de la emiterea certificatului de urbanism au

mai întreprins vreun demers în sensul celor menționate de certificat deși după data

de 7 decembrie 2007, a notării începerii lucrărilor de expropriere în cartea funciară,

până la expropierea definitivă, nu mai puteau obține avize și autorizări față de

prevederile art. 13 alin. (2) și art. 9 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, art. 20

alin. (1) din Legea nr. 184/2008 de modificare și completare a Legii nr. 198/2004,

art. 13, 29 și 30 din Legea nr. 255/2010 și au făcut demersul de a radia intenția

de expropriere la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 198/2004, radiere urmată

însă imediat de exproprierea efectivă a terenului realizată de Comisia specială.

Susțin recurenții că instanța de apel a

reluat motivarea instanței de fond și a respins toate dispozițiile legale citate,

fără însă a indica ce dispoziții legale sunt aplicabile, aspect ce atrage incidența

art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

- greșita respingere de instanța de fond

a cererii de maj orare a cuantumului exproprierii, tară să țină seama de faptul

că o suprafață de teren de 5 mp din aceeași parcelă ce a aparținut reclamanților

a fost expropriată pentru o sumă de 126 euro/mp, iar pentru cei 102 mp expropriați

anterior s-au acordat numai 18,03 euro/mp, cu motivarea că pârâtul a arătat că cei

5 mp făceau parte dintr-un teren intravilan afectat de utilități și destinat construcțiilor

din care a fost desprins terenul de 102 mp, iar reclamanții nu au contestat aceste

susțineri.

- greșita respingere de către instanța

de fond a cererii de expropriere a întregii suprafețe de 14.300 mp realizată, fără

explicație juridică clară, printr-un raționament care nu are nicio legătură cu cauza

și nelegal urmare a ignorării elementelor faptice derivate din expertizele efectuate

în cauză. Instanța de fond nu a ținut seama că pe terenul neexpropriât nu se mai

poate ajunge din nicio direcție, raționamentul instanței de apel fond fiind greșit

raportat la categoria de folosință, iar nu la imposibilitatea ajungerii la acel

amplasament.

- greșita respingerea a cererii de expropriere

a întregii suprafețe de 14.300 mp pe motivul că nu a ar fi fost analizată de experți

posibilitatea realizării exproprierii întregului teren și nu a fost stabilită valoarea

înntregului teren, deși aceștia au arătat că se impune exproprierea întregului teren

și au stabilit valoarea de 49,11 euro/mp, iar calcul este prezent în raportul de

expertiză; instanța trebuia să se pronunțe asupra probei cu expertiză administrată

în cauză și să aibă în vedere și art. 27 din Legea nr. 33/1994, dacă valoarea din

expertiză ar fi fost mai mică decât cea propusă de expropriator.

Recurenții au mai invocat că instanțele

de fond și de apel nu s-au pronunțat asupra faptului că în raportul de expertiză

a fost cuprinsă și valoarea daunelor, în raport de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În concluzie, recurenții afirmă că deși

expertiza conține toate elementele prevăzute de art. 26 și art. 27 din Legea

nr. 33/1994 și stabilește valoarea per mp, precum și faptul că terenul rămâne tară

acces și se impunea exproprierea integrală, stabilește suprafața de teren indisponibilizată

și valoarea prejudiciului, instanța nu a luat în calcul decât strict și exclusiv

expertiza efectuată de expertul C.N.A.D.N.R..

Examinând modul în care recurenta a înțeles

să motiveze recursul și având în vedere prevederile art. 302

1

alin.

(1) lit. c) raportate la art. 306 C. proc. civ,, Înalta Curte constată că este fondată

excepția nulității recursului, urmând să o admită având în vedere următoarele motive:

Conținutul motivelor de recurs este identic

motivelor de apel, recurenta nefacând altceva decât să reitereze, în aceeași formă,

nemulțumirile sale față de sentința primei instanțe, aspect care rezultă inclusiv

din reluarea integrală a criticilor aduse în apel, hotărârii instanței de fond.

Înalta Curte apreciază că respectivelor

critici nu le este adăugat vreun element suplimentar de analiză care să exprime

un motiv de nelegalitate subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., devreme ce recursul nu indică nici care ar fi motivele contradictorii sau

străine de natura pricinii care ar întemeia raționamentul instanței de apel și nici

care este critica efectivă din punctul de vedere al modului greșit de interpretare

și aplicare a unor texte legale, sau al lipsei de temei legal.

Sub acest aspect, este insuficient a critica

hotărârea instanței de apel pe motivul că, în apel, instanța s-a limitat la a reluat

argumentele instanței de fond și ar fi adus numai câteva considerente suplimentare,

rară însă să fi indicat care sunt prevederile legale aplicabile în cauză sau care

sunt reglementările legale care au fost greșit interpretate și aplicate și pentru

care motiv.

Cum recurenții critică faptul că instanța

de apel nu a indicat temeiul legal care a stat la baza raționamentului său și a

deciziei luate în cauză, ar trebui ca ei să indice în recurs temeiul pe care îl

apreciază ca fiind cel pe care instanța de apel trebuia să îl rețină sau care sunt

dispozițiile legale încălcate de instanța de apel și să dezvolte motivarea afirmațiilor

lor în cadrul unui raționament juridic bazat pe argumentele și metodele de interpretare

consacrate.

Apreciază totodată Înalta Curte că lipsa

oricăror critici suplimentare ale hotărârii instanței de apel, ci numai reiterarea

motivelor de apel inițiale împotriva hotărârii instanței de fond, indică încercarea

recurenților de determina o analiză a netemeiniciei hotărârilor instanțelor de fond

și respectiv de apel.

Este nepermisă însă critica de netemeinicie

efectuată în recurs în raport de calificarea recursului drept cale extraordinară

de atac ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de lege, în condițiile art. 299 alin. (1) și art.

304 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că motivele apelului

declarat împotriva hotărârii instanței de fond, reluat integral ca fiind recurs,

se referă la greșita apreciere a materialului probator ce a fost administrat în

cauză, la greșita înlăturare a unor probe, respectiv a unora din concluziile rapoartelor

de expertiză, în general la critica lanțului de raționamente ce au dus la stabilirea

faptelor în cauză.

Astfel, prin criticile aduse hotărârii

instanței de fond și reluate ca motive de recurs, recurenții au criticat greșita

respingere de către instanța de fond a cererii de majorare a despăgubirilor de la

suma de 18,01 mp la suma care rezultă din raportul de expertiză pe motivul că instanța

a reținut că reclamanții nu au făcut dovada unor demersuri ulterioare de schimbare

a categoriei de folosință prin indicarea altor probe și a unui alt mod de interpretare

a materialului probator administrat în cauză.

Critica privind soluția de respingere a

cererii de expropriere a întregii suprafețe de 14.300 mp este de asemenea întemeiată

de argumentul greșitei interpretări de către instanțele de fond și de apel a probelor

administrate în cauză.

Prin modul în care sunt formulate, criticile

respective tind la a transforma calea de atac a recursului într-o cale devolutivă.

În calea extraordinară de atac a recursului

nu are loc însă reluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

doar legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente

prin care să se tindă la a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul

instanței de apel.

Văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate

cu cele ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea căii de atac

exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea hotărârii

atacate sub vreun aspect de nelegalitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții

M.P.I. și M.C.M. împotriva deciziei nr. 74 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.