ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2947/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.08.2021 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.x/2/2021, reclamanții A, B, C, D, E, F și G au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Cluj, anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr.41/22.06.2021, revocarea în parte a Deciziei nr.208/20.04.2021, emisă de către Președintele Curții de Apel Cluj cu privire la perioada recunoscută pentru plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Cluj și a instanțelor din circumscripția acesteia și obligarea Curții de Apel Cluj la emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună: (i) încadrarea reclamanților în calitate de personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Cluj și a instanțelor din circumscripția acesteia prin stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente a salariului de încadrare brut lunar raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei începând cu 01.08.2016 și în continuare, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător, (ii) plata către reclamanți a diferenței între remunerația care include VRS de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016 și în continuare și remunerația efectiv plătită, actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar, până la data plății efective și (iii) includerea în salariul de bază a VRS 605,225 lei conform Deciziei civile nr.396/22.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr.x/120/2020.

Prin sentința civilă nr. 411 din 8 martie 2022, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F și G în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 supra au declarat recurs reclamanții A, B, C, D, E, F și G, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar, în rejudecare, admiterea plângerii în modalitatea în care a fost formulată și motivată.

În susținerea căii de atac promovate, făcând trimitere și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și justiție, recurenții au învederat că în mod eronat instanța de fond a reținut caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată, câtă vreme la nivel național, referitor la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 lei, au fost pronunțate o serie de sentințe judecătorești, rămase definitive, prin care au fost obligate pârâtele - curți de apel - să plătească reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex - drepturi salariale calculate prin raportare la o această valoare de referință sectorială începând cu data de 01.08.2016, actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă, astfel încât, la nivelul familiei ocupațională "Justiție”, există personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data indicată în precedent.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Curtea de Apel Cluj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A, B, C, D, E, F și G este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că recurenții – reclamanți, ce au calitatea de personalul de specialitate conex din cadrul Judecătoriei Jibou, au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu verificarea legalității Deciziei nr.208/20.04.2021 a Președintelui Curții de Apel Cluj și a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Cluj nr.41/2021, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei indicate supra, din perspectiva perioadei pentru care, prin Decizia nr.208/20.04.2021 a Președintelui Curții de Apel Cluj a fost recunoscut reclamanților dreptul de a li se calcula salariul în funcție de valoarea de referință sectorială de 605,225 lei.

Chestiunea litigioasă ce face obiectul cauzei pendinte, vizează, în esență, perioada pentru care ar trebui să fie calculate aceste drepturi, recurenții – reclamanți apreciind că aceasta ar debuta la data de 01.08.2016, în timp ce, prin Decizia nr.208/20.04.2021, Președintele Curții de Apel Cluj a decis stabilirea salariilor de bază brute lunare, prin raportare la VRS 605,225 lei, începând cu data de 20.04.2018, dată ce delimitează perioada de 3 ani anteriori emiterii sus indicatei decizii pentru care nu a intervenit prescripția.

Totodată, Înalta Curte observă, după cum corect a procedat și instanța de fond, că recurenții – reclamanți nu au exhibat o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu în care aceștia să fi avut calitatea de parte și prin care ordonatorul de credite să fi fost obligat la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016 și nici nu au făcut dovada ieșirii din pasivitate anterior datei de 20.04.2021, în sensul de a formula vreo cerere/reclamație/ solicitare/ punere în întârziere în sensul și condițiile art. 2532 sau art. 2537 C. civ.

Examinând, în continuare memoriul de recurs, Înalta Curte reține că, deși calea de atac nu a fost încadrată în drept în unul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1), prin argumentele expuse, recurenții – reclamanți tind să invoce motivul de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., potrivit cărui: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

De asemenea, din argumentele expuse rezultă că ceea ce invocă, în esență, recurenții – reclamanți este o pretinsă eronată aplicare, de către instanța de fond, a principiului edictat de art. 6 lit. c din Legea-cadru nr. 153/2017, mai precis egalizarea drepturilor salariale ale reclamanților cu cele de care beneficiază o parte din persoanele încadrate în aceeași familie ocupațională fie în temeiul unor hotărâri judecătorești, fie ca urmare a unor ordine administrative date de alți ordonatori de credite. Se observă, totodată, că recurenții – reclamanți nu au formulat critici care să vizeze raționamentul instanței de fond prin care a fost dezlegată chestiunea momentului de la care reclamanții au cunoscut dreptul de a li se calcula salariul în funcție de VRS 605,225 lei.

Contrar, însă, opiniei recurenților, prin care aceștia încearcă să acrediteze ideea că regimul juridic al prescripției ar fi înlăturat de principiul egalizării drepturilor salariale, Înalta Curte constată o corectă interpretare și aplicare, de către, prima instanță a sus indicatelor prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 171 din C. muncii și art. 2517 C. civ.

În acest sens se reține că acțiunea prin care se solicită stabilirea salariului de bază pentru aceeași perioadă pentru care a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor temeiurilor legale - atât necesitatea egalizării, cât și imperativul respectării legii -, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiului egalității este strict formală.

În aceste coordonate nu se poate considera că o acțiune precum cea a reclamanților din cauza de față are ca temei unic prevederile art. 6 lit. c și, respectiv art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii. Principiul legalității, reglementat de art. 6 lit. a din același act normativ, presupune că „drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forța legii, cu excepția hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunțate de art. 120 din Constituția României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime și maxime prevăzute prin prezenta lege".

Conform dispozițiilor art. 2.500 alin. (1) C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv civil sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să își piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Recurenții au făcut referiri cu privire la necesitatea realizării unui mod de salarizare unitar la nivelul familiei ocupaționale „justiție”, având în vedere principiile de drept din materia salarizării, practica instanțelor de judecată și deciziile administrative ale celorlalți ordonatori de credite de la nivelul acestei familii ocupaționale. În opinia acestora, în raport de existența unor hotărâri judecătorești definitive și a deciziilor altor ordonatori de credite de la nivelul familiei ocupaționale în favoarea altor persoane din aceeași familie ocupațională, precum și de scopul emitentului actului administrativ de realizare a unui mod unitar de salarizare la nivelul familiei ocupaționale, excepția prescripției s-ar fi impus a fi respinsă.

Înalta Curte consideră, însă, că invocarea principiului egalității, drept cauză a cererii de chemare în judecată, în scopul stabilirii și plății cu caracter retroactiv a drepturilor salariale neacordate nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripției extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond și nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuși dreptul la acțiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Totodată, instanța de contencios constituțional a arătat că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiție, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile (Decizia nr. 156 /2023 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.512 și 2.513 C. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din 14 iulie 2023).

Totodată, în jurisprudența sa întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că termenele legale de prescripție constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiție și servesc mai multor scopuri importante: asigurarea securității juridice, protejarea potențialilor pârâți împotriva pretențiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat și prevenirea oricărei nedreptăți care ar putea apărea dacă instanțele ar fi obligate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; Howald Moor și alții v. Switzerland,m. 52067/10 și41072/ll, §§ 71-72,11 martie 2014, Sanofi Pasteur c. Franța, cererea nr. 25137/16, hotărârea din 13 februarie 2020).

Relația între invocarea unor principii generale de recunoaștere a anumitor majorări cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și principiile nediscriminării și egalității a fost analizată în cuprinsul Deciziei nr. 80/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, „principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele sa aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale.”

Mai departe, raționamentul expus în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere și cele dezlegate anterior prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

" 85. Se cuvine subliniat că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.

În considerentele deciziei evocate s-a reținut că «(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecință, interpretarea și aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale».

Acest ultim paragraf subliniază din nou, cu și mai multă claritate, faptul că principiul legalității trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalității și nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătorești, astfel încât fiecare dintre ele condiționează admiterea cererii.

Or, instituția prescripției extinctive reprezintă o parte a principiului legalității, regimul juridic al acesteia neputând fi înlăturat prin aplicarea principiului egalității reglementat de art. 6 lit. c din Legea-cadru nr. 153/2017, cum nu poate fi înlăturat nici prin aplicarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 6 lit. b din Legea-cadru nr. 153/2017.

În aceste coordonate nu se poate considera că prima instanță a încălcat prevederile normative indicate supra atunci când, examinând legalitatea actelor administrative atacate, a constatat că emiterea acestora s-a realizat în limitele și cu respectarea prevederilor art. 171 din C. muncii și art. 2517 C. civ., ce reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, recurenții – reclamanți nu au acționat, pentru perioada 01.08.2016-19.04.2018, în termenul general de prescripție spre a obține stabilirea drepturilor salariale în funcție de VRS 605,225 lei.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 411 din 8 martie 2022 este apărată de orice critică de nelegalitate subsumabilă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Față de cele arătate în precedent, observând prevederile art. 496 C. proc. civ. raportate la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare / nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A, B, C, D, E, F și G împotriva sentinței nr. 411 din 8 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții A, B, C, D, E, F și G împotriva sentinței nr. 411 din 8 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.