ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2700/2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.03.2022 sub nr. x/3 6/2022 și transmisă prin declinarea Curții de Apel București Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată la data de 10.05.2022 sub același număr unic, reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat desființarea Rezoluției nr. C22-302 din data de 21.02.2022 a Inspecției Judiciare și Rezoluției de clasare cu nr. 21-4072 din data de 14.01.2022 a Direcției de inspecție pentru procurori și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Prin Sentința civilă nr. 1961/2022 din 4 noiembrie 2022 Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia, în sensul anulării actelor emise de Inspecția Judiciară și continuarea verificărilor asupra aspectelor sesizate.

După în integralitate a cererii de chemare în judecată și ulterior a sentinței pronunțate de instanța de fond, recurentul reclamant arată că instanța fondului în mod greșit a aplicat dispozițiile legale privind efectuarea verificărilor prealabile și a cercetării disciplinare reținând că petiția se referă și la procurori care nu sunt identificați în sesizare.

Sub acest aspect, rolul Inspecției Judiciare este să stabilească care au fost procurorii care au comis faptele sesizate.

În mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale reținându-se că nu se poate aprecia că reclamantul a dedus verificărilor specifice o situație de fapt determinată, deși recurentul a indicat în concret activitățile incompatibile cu funcția cu privire la care am formulat sesizarea, precum și faptul că acestea au fost comise de procurorii care au desfășurat activități în cadrul Serviciului Contencios al CSM.

Contrar celor reținute de instanța fondului, în litigiile în care CSM are calitatea de parte, reprezentarea acestuia în instanțe, în probleme litigioase, și acordarea de asistență juridică Consiliului în aceste probleme litigioase, redactarea de întâmpinări și acte specifice litigiilor în fața instanțelor judecătorești de către magistrații procurori detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii încalcă regimul incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților.

Chiar dacă dispozițiile legale prevăd posibilitatea detașării magistraților în cadrul CSM, în lumina considerentelor Deciziei CCR nr. 45/2018, dar și a dispozițiilor legale privind incompatibilitățile, acest lucru nu înseamnă că magistrații pot derula orice activitate de pe poziția în care au fost detașați, și să încalce dispozițiile legale exprese privind incompatibilitățile, ori că pot fi detașați pe orice poziție de către secțiile CSM (sub acest aspect faptele membrilor procurori aleși constau în crearea unui sistem prin care regimul incompatibilităților este încălcat în mod perpetuu, sistemic și sistematic).

Potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (3) și ale art. 132 alin. (2) din Constituția României, funcțiile de judecător și procuror sunt incompatibile cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Statutul judecătorilor și procurorilor se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei, de aceea incompatibilitatea referită a fost consacrată la nivel constituțional, urmărindu-se exercitarea în condiții optime a funcției publice.

Întregul statut al judecătorului/procurorului se axează pe rolul lor constituțional astfel cum este definit la art. 124 și 125, respectiv art. 131 și 132 din Constituție, acest rol fiind cel de înfăptuire a justiției și/sau de apărare a intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, iar esența activității lor constă în aplicarea și interpretarea judiciară a legii și în conducerea și controlul activității de urmărire penală, după caz, evident din poziția de magistrat.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, așa cum acestea sunt definite de legislația în vigoare.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) și 2 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare, nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase.

Singurele excepții prevăzute de la interdicția de a acorda asistență juridică în probleme litigioase, sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/ 2004, potrivit cărora judecătorilor și procurorilor le este permis să pledeze, în condițiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenților și descendenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor, și art. 49 din Legea nr. 317/2004.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018, para. 174, s-a reținut că "nu este admis ca, pe calea detașării, judecătorul sau procurorul să încalce normele constituționale referitoare la incompatibilități", iar detașarea nu poate fi folosită pentru crearea unor procedee de eludare a unor interdicții de natură constituțională.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Analizând cererea de adresare a întrebărilor preliminare formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 267 din Tratat, precum și ținând seama de punctele de vedere exprimate de părți, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea cererii pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

„Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.”

De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009:

„(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.”

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unor întrebări preliminare este sau nu necesară.

Prin urmare, art. 267 din TFUE prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de validitate sau interpretare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de aplicarea dreptului național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Or, Înalta Curte constată că, prin modul în care sunt formulate întrebările propuse, recurentul-reclamant tinde, de fapt, să obțină o veritabilă „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței acesteia.

Astfel, nu se solicită, în realitate, interpretarea art. 99 din Legea nr. 303/2004, ci să se statueze asupra modului de aplicare a acestei, într-o situație de fapt dată, reiterându-se sub altă formă, motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum și în calea de atac a recursului.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept comunitar, petentul urmărind dezlegarea de către instanța europeană a fondului litigiului.

În privința întrebărilor formulate, se constată că aspectele invocate de recurent-reclamant nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale.

Pe de altă parte, speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor invocate în acord cu dreptul Uniunii Europene.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, având în vedere conținutul întrebărilor preliminare propuse, se observă că ceea ce se solicită CJUE este să se pronunțe asupra regimului incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților, ceea ce ar implica analiza situației de fapt din cauza pendinte, aspect ce excede atribuțiilor Curții Europene.

În acest context, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de recurentul-reclamant A, ca inadmisibilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, se reține că reclamantul a formulat plângere la Inspecția Judiciară arătând că potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (3) și ale art. 132 alin. (2) din Constituția României, funcțiile de judecător și procuror sunt incompatibile cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

La nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a instituit, a funcționat și funcționează și în prezent, o paradigmă prin care judecătorii și procurorii detașați în cadrul Serviciului Contencios au exercitat și exercită activități specifice avocaților în problemele de natură litigioasă ale Consiliului, au redactat cereri, întâmpinări, note scrise, cereri de apel, recurs, etc, în cauze aflate pe rolul instanțelor, în care Consiliul avea calitate de parte, au reprezentat în fața instanțelor de judecată Consiliul în aceste cauze, și au acordat consultații scrise și verbale conducerii Consiliului în problemele litigioase ale instituției, toate aceste activități fiind derulate sub oblăduirea și încurajarea președinților și vicepreședinților Consiliului, conducerii DLDC și DRUO, precum și a secretarului general și a secretarului general adjunct.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018, para. 174, s-a reținut că "nu este admis ca, pe calea detașării, judecătorul sau procurorul să inculce normele constituționale referitoare la incompatibilități", iar detașarea nu poate fi folosită pentru crearea unor procedee de eludare a unor interdicții de natură constituțională.

O eventuală activitate a unui judecător sau procuror de a presta sau furniza asistență și reprezentare juridică în probleme de natură litigioasă (cu excepțiile de rigoare, prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004), echivalează cu "modificarea felului muncii2" prevăzută de Constituție pentru judecători și procurori, muncă de fapt care justifică rolul și statutul pe care magistrații îl au în societate.

Totodată, recurentul a solicitat efectuarea verificărilor necesare cu privire la judecătorii și procurorii care în perioada 2019-prezent, fiind detașați în cadrul Serviciului contencios al Consiliului Superior al Magistraturii, au exercitat în mod direct activități specifice avocaților în problemele de natură litigioasă ale Consiliului, au redactat cereri, "întâmpinări, note scrise, cereri de apel, recurs, etc, în cauze aflate pe rolul instanțelor, în care Consiliul avea calitate de parte, au reprezentat în fața instanțelor de judecată Consiliul în aceste cauze, și au acordat consultații scrise și verbale conducerii Consiliului în problemele litigioase ale instituției, sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a, b) ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Așa cum precizează în mod expres în cererea de recurs, prin plângerea adresată Inspecției Judiciare, recurentul a reclamat, în esență: încălcarea regimului incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților.

S-a pretins săvârșirea de către procuror a abaterilor prevăzute și sancționate de art. 99 lit. a, b), ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Inspecția judiciară a dispus clasarea cauzei, soluție confirmată de inspectorul șef și menținută de Curtea de apel București, care a respins contestația petentului.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar consideră necesare câteva aprecieri de ordin general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății și considerentele din rezoluția de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 ).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior.

De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege.

Art. 67 alin. (2) din același act normativ arată că: „procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză”.

C. proc. pen. mai reglementează în art. 304 art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6) și art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea, prin infirmare, a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată (art. 339 și art. 340

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Însă, răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru atitudini ori comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: „Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate”.

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr.24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza tuturor acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea inspectorilor judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a acestui aspect constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

În același timp, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte, observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației împotriva rezoluției de clasare nr. C22-302 din data de 21.02.2022 a Inspecției Judiciare și rezoluției de clasare cu nr. 21-4072 din data de 14.01.2022 a Direcției de inspecție pentru procurori și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr.1027/2012 („Regulament”), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă.

Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă a unei mențiuni, în cuprinsul rezoluției de clasare, privind modul de analiză a cererii de probatorii formulate de petent prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile.

Cât privește setul de critici adus de recurent modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei – pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 litera a, b, ș și t din Legea nr. 303/ 2004. Restul faptelor evocate de recurentă nu au putut fi încadrate în abaterile disciplinare prevăzute de acest text de lege. Întrucât nu s-au adus critici concrete cu privire la acest din urmă aspect, așa cum s-a relevat mai sus, Înalta Curte se va limita la analiza criticilor din recurs ce fac referire concretă la abaterile disciplinare analizate în actele contestate.

Analizând, dintr-o primă perspectivă, maniera în care prima instanță a examinat soluția de clasare a sesizării disciplinare privind săvârșirea abaterii reglementate de art. 99 lit. a din Legea nr. 303/2004, ce constă în “manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”, Înalta Curte reține că obiectul juridic al acesteia îl constituie relațiile sociale ocrotite prin normele legale și/sau regulamentare, inclusiv cele de conduită, care reglementează onoarea, probitatea profesională ori prestigiului justiției.

Această dispoziție legală are un anumit grad de abstractizare, revenind interpretului rolul de a identifica toate cazurile concrete de natura se încadra în ipoteza acestui text de lege.

În esență, recurentul s-a plâns de faptul că magistrații procurori, în litigiile în care Consiliul Superior al Magistraturii are calitatea de parte, reprezentarea acestuia în instanțe, în probleme litigioase, și acordarea de asistență juridică Consiliului în aceste probleme litigoase, redactarea de întâmpinări și acte specifice litigiilor în fața instanțelor judecătorești de către magistrații procurori detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii încalcă regimul incompatibilităților și interdicțiilor aplicabile magistraților.

Pe de altă parte, așa cum corect a reținut instanța de fond, interdicțiile stipulate de art. 5 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și 2 din Legea nr. 303/2004 nu se aplică activității de reprezentare, inclusiv în chestiuni litigioase, a instituțiilor în cadrul cărora art. 58 din Legea nr. 303/2004 permite detașarea procurorilor, în măsura în care aceste activități sunt realizate de magistrații detașați, în temeiul atribuțiilor de serviciu stabilite pe perioada detașării.

Instituția detașării este menită tocmai a permite realizarea activităților din sfera autorității judecătorești sau în conexiune strânsă cu acestea, fără a impieta asupra activității jurisdicționale, iar activitățile efectuate de personalul detașat se realizează în interesul autorității judecătorești.

De altfel, faptul că funcțiile de specialitate juridică din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pot fi ocupate prin detașare de judecători și procuror este stipulat expres de art. 63 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Așadar, atribuțiile funcțiilor pe care procurorii pot fi detașați pot include activității de tipul formulării unor puncte de vedere legale sau reprezentării instituției la care s-a realizat detașarea în relațiile cu instanțele judecătorești.

Mai apoi, instanța de fond în mod judicios a reținut că trebuie înlăturate și susținerile reclamantului întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 45/2018 a Curții Constituționale, paragraful 174.

Analizând, dintr-o altă perspectivă, maniera în care prima instanță a examinat soluția de clasare a sesizării disciplinare întrucât, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii privind săvârșirea abaterii reglementate de lit. b a art. 99 din Legea nr. 303/2004 (ce vizează încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii), Înalta Curte observă că teza susținută de recurent este cea a săvârșirii abaterii în modalitatea simplă a încălcării prevederilor legale referitoare la interdicții, respectiv a interdicțiilor de natură profesională, anterior analizate.

Pe cale de consecință, întrucât aspectele semnalate de recurent nu pot reprezenta elemente materiale ale laturii obiective a abaterii reglementate de art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004, sunt nefondate criticile aduse de recurent soluției instanței de fond, prin care, în interpretarea corectă a prevederilor sus citate, s-a reținut ca fiind conform prevederilor art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004 demersul Inspecției Judiciare de a clasa sesizarea.

Totodată, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe reflectă și o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin memoriul de recurs, recurentul- reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalității de săvârșire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 99 ind.1 din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de „exercitare a funcției de magistrat” trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: „Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.”

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Raportat la aceste rețineri, recurentul nu aduce niciun fel de critică concretă, susținerile sale sunt generice și nu vizează considerentele soluției pronunțate de instanța de fond.

Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Mai trebuie subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauză.

În final, Înalta Curte înlătură ca nefondate criticile expres menționate ca fiind subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 aliniatul 1 punctul 8, față de toate considerentele deja amintite cu privire la competența Inspecției judiciare în activitatea de cercetarea a abaterilor disciplinare. Contrar poziției recurentului, instanța de fond a aplicat prevederile legale care limitează competența instanței în verificarea nelegalității soluției de clasare dispusă de inspecția judiciară.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A, va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva Sentinței civile nr. 1961/2022 din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.