ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6141/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 177 din 16 februarie,2011, a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanții P. (născută T.) E. și T.E.F., în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al Municipiului Arad și Municipiul Arad reprezentat prin primar, având ca obiect revendicare imobiliară și despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la chestiunile de fond ale litigiului, reclamanții au apreciat că exproprierea unor bunuri imobile, neurmată de aplicarea în totalitate a prevederilor actului normativ, în temeiul căruia s-a dispus această măsură, ca și nerespectarea drepturilor proprietarului vizat de acest act, are ca efect retrocedarea lor proprietarului.

Au mai arătat că despre prescriptibilitate într-o acțiune în revendicare, a cărei trăsătură de bază este imprescriptibilitatea din punct de vedere extinctiv, nu poate fi vorba, precum nici a petitelor accesorii care urmează aceleași reguli și cărora li se aplică principiul accessorium sequitur principale. Referitor la cuantumul despăgubirilor estimate ca reprezentând valoarea reală a terenului în litigiu, au subliniat că nu au contestat necesitatea administrării mijlocului de probă al expertizei tehnice, considerent pentru care au și formulat cerere pentru încuviințarea acesteia și au propus obiective, în condiții de contradictorialitate și pentru asigurarea respectării dreptului la apărare.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză, în condițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii este pe deplin întemeiată, în raport de circumstanțele cauzei și de normele de drept incidente. Este fondată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Arad, deoarece, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001, consiliile locale nu sunt subiecte de drept ci autorități publice deliberative, subiectul de drept public - titular de drepturi și obligații - fiind unitatea administrativ-teritorială, în speță Municipiul Arad, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 iar reprezentarea acestuia în justiție se realizează prin primar, conform art. 62 alin. (1) din același act normativ.

Așa fiind, tribunalul va respinge cererea de față a Consiliul local al Municipiului Arad, întrucât acest pârât nu are calitate procesuală pasivă de parte în proces și nici calitate de reprezentant al Municipiului Arad. În ce privește excepția de inadmisibilitate, tribunalul constată inițial că, din însuși conținutul acțiunii civile promovată de reclamanți la 30 iunie 2010, rezultă că până la acea dată, niciunul dintre ei și nici antecesorii lor, nu au formulat niciun fel de demers judiciar ori administrativ pentru restituirea bunului care a aparținut bunicilor lor și care a fost expropriat de către Statul Român, după instaurarea regimului politic comunist. Așadar, reclamanții nu au promovat o acțiune în justiție pe calea dreptului comun, nici în perioada 1990 - 1995 (când nu exista nicio lege specială cu caracter reparator), nu au utilizat nici procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și nici pe cea reglementată de Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nu este recunoscut ex lege de niciun act normativ în vigoare și de nicio hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă. De asemenea, tribunalul a mai constatat că reclamanții nu au indicat niciun motiv plauzibil și rezonabil care să fi constituit o împiedicare în a utiliza oricare din procedurile mai sus amintite în vederea redobândirii proprietății asupra bunului ce a aparținut antecesorilor lor. Pe de altă parte, s-a constatat că starea de fapt expusă de reclamanți în cuprinsul motivelor acțiunii, îi îndreptățeau pe aceștia să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind destinatari ai acestui act normativ și nefiind excluși din sfera persoanelor cărora li se adresa această lege.

Cu toate acestea, reclamanții nu au inițiat niciun demers judiciar ori administrativ nici până la apariția Legii nr. 10/2001 și nici vreme de 9 ani după intrarea ei în vigoare. Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Acest text de lege este și astăzi în vigoare și nu a fost declarat neconstituțional. Mai mult, conform art. 329 C. proc. civ.

deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este și acțiunea de față, instanța supremă a statuat că acest concurs, dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Considerentele aceleiași decizii sunt extrem de lămuritoare pentru interpretarea și aplicarea acestui dispozitiv.

Astfel, instanța supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași, concluzionând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Acesta fiind principiul, excepția este cea indicată în cea de-a doua dispoziție cuprinsă în aceeași Decizie nr. 33/2008, conform căreia în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin raportare la acțiunea de față, tribunalul nu a constatat niciun fel de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenție, în condițiile în care reclamanții nu au uzat nici de acest act normativ dar nici de un alt demers judiciar ori administrativ anterior edictării acestei legi, refuzând practic să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi.

Atitudinea reclamanților este cu atât mai de neînțeles, cu cât, în raport de conținutul Legii nr. 112/2010, aceștia puteau dobândi atât restituirea suprafeței de teren liberă, cât și despăgubiri pentru partea ce nu mai poate fi primită în natură.

Convenția nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, așa cum s-a statuat încă din jurisprudența veche a Curții (cauza Van der Mussele contra Belgiei din 23 noiembrie 1983). Pe de altă parte, Convenția nu se aplică decât cu privire la bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul celui care pretinde că dreptul i-a fost încălcat (cauza Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe, decizia din 10 iulie 2002) . Altfel spus, se poate face trimitere la principiile Convenției, numai în măsura în care reclamantul ce invocă încălcarea dreptului său de proprietate dovedește că a fost titularul unui drept de proprietate, ori cel puțin a unei speranțe legitime, care a fost încălcat de autoritățile statului.

Însă reclamanții din prezenta cauză nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost expropriat de la antecesorii lor, la un moment la care Statul Român nu era parte contractantă a Convenției și nici nu era ținut să respecte principiile acesteia, neputând fi astfel ținut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a Convenției.

Reclamanții nu au în prezent nici măcar o speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor atâta vreme cât: - Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat deja mai sus, a consacrat expres pierderea dreptului de a mai beneficia de reparații în natură ori în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea reglementată de acest act normativ; - Caracterul inadmisibil, în principiu, al acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel puțin două decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă, singura formă de manifestare a caracterului obligatoriu al jurisprudenței în țara noastră respectiv: Decizia nr. 13/2007 și ulterior Decizia nr. 33/2008, ambele pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așadar, atât legea cât și jurisprudența cu caracter obligatoriu pentru instanțe converg spre una și aceeași concluzie: reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita restituirea imobilului revendicat și nu au deschisă calea acțiunii de drept comun pentru a-și satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor, prin neutilizarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, sub nicio formă, Convenția nu impune statelor membre o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția și nici nu impune statelor vreo restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicație a legilor de restituire, condițiile care trebuie a fi îndeplinite de către persoanele ce se proclamă destinatari ai unor astfel de legi (cauza Păduraru contra României, cauza Kopecky contra Slovaciei) . Mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost, de asemenea, constantă în a aprecia că, urmare a actelor normative adoptate de fostele state comuniste, în privința restituirii proprietăților, în patrimoniul beneficiarilor se naște un drept de proprietate nou, drept al cărui pilon de susținere îl reprezintă tocmai legislația reparatorie adoptată de statul în cauză.

Or, tocmai această legislație reparatorie edictată de Statul Român au ignorat-o cu desăvârșire reclamanții, astfel că nu s-a putut concluziona că vreun drept recunoscut acestora prin Convenție le-ar fi fost încălcat de către stat, ci, eventual, discuția se poate limita la constatarea atitudinii pasive, imputabile exclusiv reclamanților, de neexercitare a drepturilor conferite de lege, în termenele stabilite tot de lege în favoarea lor. Este relevantă inclusiv decizia pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Atanasescu, Poenaru și Solon contra României, în care Curtea a reafirmat că dreptul la o instanță garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție nu este absolut și că poate fi supus unor limitări și condiții de instanța națională, dacă aceste limitări nu aduc atingere însăși substanței dreptului.

Or, Legea nr. 10/2001, adoptată ca procedură specială și obligatorie, cu modificările și completările sale ulterioare, ar fi putut conduce la obținerea aceluiași rezultat urmărit de reclamanți prin prezenta acțiune, în condițiile în care susținerilor lor s-ar fi dovedit a fi fondate. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1084 din 17 noiembrie 2011, a respins apelul declarat de către reclamanții P.E. și T.E.F., prin mandatar P.G.E., împotriva Sentinței civile nr. 177 din 16 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Motivele de apel invocate de către reclamanți nu au fost de natură a conduce la schimbarea soluției adoptată de către Tribunalul Arad, de respingere a acțiunii, care se întemeiază pe ideea că reclamanții nu au urmat, în valorificarea dreptului lor de proprietate, calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ipoteză care îi plasează în afara cadrului legal de valorificare a dreptului pretins. Aceasta mai ales, în condițiile în care au introdus acțiunea de drept comun la data de 30 iunie 2010, prin chemare în judecată a Consiliului Local al Municipiului Arad și a Municipiului Arad. Tribunalul a mai reținut, în esență, că reclamanții nu sunt beneficiarii unui drept și nu au un bun în sensul Convenției Europene, neavând nici măcar o speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor.

Astfel, caracterul abuziv al actului de naționalizare, realizat în perioada fostului regim comunist, nu este contestat nici măcar de legiuitorul român care recunoaște acest caracter, și instituie procedura specială de urmat, prin Legea nr. 10/2001. Această procedură specială era obligatoriu de parcurs tocmai datorită situațiilor juridice succesive care au afectat bunul imobil revendicat, de la anul 1947 până la adoptarea Legii nr. 10/2001, regimul juridic al bunului imobil nemaifiind conform cu acela existent la data naționalizării. Circuitul juridic civil a impus cu necesitate aceste modificări, astfel că nu se poate susține că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

Dimpotrivă, perioade de zeci de ani, ca o realitate istorică, reclamanții nu au avut niciun fel de legătură juridică sau faptică cu bunul revendicat, aceștia nici măcar nu au mai domiciliat în România. În această idee, în mod corect, a motivat Tribunalul Arad că reclamanții trebuiau să urmeze procedura specială cu caracter derogatoriu de la dreptul comun prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu să se prevaleze de acțiunea de drept comun, prin trimitere la Convenția Europeană. Convenția Europeană nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, ci, dimpotrivă convenția are ca obiect bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul reclamantului. Reclamantul trebuie să dovedească încălcarea dreptului său de proprietate, la momentul actului abuziv, fiind titularul acestui drept, ori cel puțin al unei speranțe legitime.

Reclamanții, în speță, nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, acesta fiind expropriat de la antecesorii reclamanților, la acel moment Statul Român nefiind parte contractantă a Convenției Europene și nici nu era ținut să respecte principiile acesteia. Încălcarea prevederilor Constituției vremii, respectiv aceea din 1938, sau a altor pacte și convenții, nu este de natură a conduce la ideea că reclamanții sunt titularii unui drept real de proprietate și au un bun în sensul Convenției Europene. Apelanții au mai criticat apoi aspecte legate de calitatea procesuală a Consiliului Local al Municipiului Arad sau cu privire la necercetarea fondului de către prima instanță.

Calitatea procesuală a Consiliului Arad a făcut și obiectul cererii de aderare la apel, formulată de către această parte, însă soluția judiciară privind participarea în proces a acestei părți trebuie raportată la conținutul dispozitivului sentinței, dispozitiv prin care s-a respins acțiunea reclamanților. Ca atare, finalitatea soluției judiciare acoperă aceste critici privind calitatea sau lipsa de calitate procesuală a Consiliului Local al Municipiului Arad. Din această perspectivă soluția Tribunalului Arad este legală și prin raportare la cererea de aderare la apel, cerere în care Municipiul Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad, au formulat o serie de critici prin trimitere la excepțiile lipsei calității procesuale.

Calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți, prescripția dreptului la acțiune etc., în speță, nu are niciun fel de semnificație juridică, atâta timp cât acțiunea reclamanților a fost respinsă pe ideea că aceștia nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au făcut dovada că dețin un bun în proprietate, în sensul Convenției Europene și nu au putut demonstra că au, în prezent, o speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor. În aceste condiții, nu s-a putut discuta despre fondul dreptului real de proprietate, sau evantaiul de excepții ridicate de către pârâți, calea procesuală aleasă de către reclamanți fiind una de natură a plasa demersul judiciar în afara reglementării speciale, cu consecința firească a nevalorificării acestuia pe calea unei acțiuni judiciare.

Față de cele arătate, a fost respins apelul declarat de către reclamanți, precum și cererea de aderare la apel, urmând a fi menținută în totalitate hotărârea primei instanțe. Împotriva Deciziei civile nr. 1084 din 17 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, au declarat recurs reclamanții P.E. și T.E.F., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafață de 3600 m.p. înscris în CF nr. 419 M., preluat prin acte de expropriere a fost constituit fără titlu juridic valid, aceeași situație juridică având-o și terenul în suprafață de 225 m.p. - Preluarea bunului de către statul comunist român nu a avut efect deoarece legea specială nu și-a produs efectele.

- Din suprafața de teren supusă exproprierii a rămas neafectată de sistematizare o suprafață de 225 m.p., fapt relevat de destinația actuală a acesteia, respectiv aceea de teren viran, liber de orice construcții sau alte utilități. Recursul declarat de reclamanții P.E. și T.E.F., în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Arad și municipiul Arad, prin primar, nu este fondat pentru următoarele considerente: - Reclamanții au solicitat instanței să se constate că dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafață de 3600 m.p. cu nr. top XXX M. înscris în CF nr. 4419 M., preluat prin acte de expropriere, a fost constituit fără titlu juridic valid; - Să se constate că dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în suprafață de 225 m.p.

cu nr. top XXX/1 M. (care face parte din terenul XXX) , înscris în CF nr. 30010 Arad (provenit din conversia de pe hârtie CF nr. 419 M., preluat prin act de expropriere, a fost constituit fără titlu juridic valid; - Să se constate că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a suprafeței totale de 3600 m.p., respectiv: prin compensare cu teren de aceeași întindere și categorie sau prin restituirea suprafeței de 225 m.p. aflată în posesia Statului Român și acordarea de despăgubiri pentru diferența de suprafață de la 225 m.p. până la 3600 m.p. (respectiv pentru 3375 m.p. la valoarea de 100 euro/m.p. revin despăgubiri în sumă de 337.500 euro) . - Să se constate că suprafața de teren de 225 m.p.

este încorporată în suprafața de teren de 900 m.p. înscrisă în CF nr. YYY Arad (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 419 M.) și să dispună dezmembrarea suprafeței de 9000 m.p., în baza unei lucrări de expertiză în specialitatea topografie, atribuindu-se numere topografice noi, prin efectul operațiunii de dezmembrare și formare a două loturi, din care lotul 1 să fie atribuit reclamanților în compunerea căruia să intre suprafața de 225 m.p., iar în lotul 2 diferența de suprafață de 665 m.p. care să fie atribuită Statului Român. - Să se dispună rectificarea CF nr. YYY Arad prin restabilirea situației anterioare de CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra suprafeței de teren de 225 m.p.

și neîntabulării dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților și respectiv a lor, în calitate de succesori în drepturi ai acestora. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt succesorii în drepturi ai defuncților Z.B. și P.E. (bunica și străbunica lor) care sunt proprietarii tabulari inițiali ai terenului revendicat, care a fost expropriat în 1948 fără nici un fel de despăgubire, astfel că apreciază ca nelegală măsura exproprierii. Reclamanții mai arată că parcela de teren în întindere de 225 m.p. provine din suprafața de 3600 m.p. care a aparținut antecesorilor reclamanților, și că, în urma dezmembrărilor a rezultat suprafața de 900 m.p. înscrisă în CF YYY Arad în care a fost încorporată și această suprafață de 225 m.p., provenind din nr. top ZZZ/C/54/, iar diferența până la 900 m.p.

provenind din nr. top ZZZ/C/53. De asemenea, s-a arătat că reglementările în materie au făcut obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică cu modificările ulterioare, care stabilesc că măsura exproprierii nu poate fi dispusă decât cu respectarea cerințelor înscrise în textul art. 1, subliniind că prin art. 35 din lege legiuitorul a dispus retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor expropriate, dacă scopul utilității nu a fost atins în termen de 1 an de la expropriere.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulată de reclamanți, se reține că din însuși conținutul acțiunii civile, promovată de reclamanți la data de 30 iunie 2010, rezultă că până la această dată niciunul dintre reclamanți și nici antecesorii lor nu au formulat niciun fel de demers judiciar ori administrativ pentru restituirea bunului care a aparținut bunicilor lor și care a fost expropriat de către Statul Român, după instaurarea regimului comunist. Așadar, reclamanții nu au promovat o acțiune în justiție pe calea dreptului comun, în perioada 1990 - 1935 (când nu a existat nicio lege specială cu caracter reparator) . Nu s-a utilizat nicio procedură prevăzută de Legea nr. 112/1995 și nici ce a fost prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Așadar, în mod judicios, instanța de apel corect a constatat că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nu este recunoscut ex lege, de niciun act normativ în vigoare și de nicio hotărâre judecătorească irevocabilă. Pe de altă parte, se reține că starea de fapt expusă de reclamanți în cuprinsul motivelor acțiunii îi îndreptățeau pe aceștia să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind deținători ai acestui act normativ și nefiind excluși din sfera persoanelor cărora li se adresează această lege. Cu toate acestea, reclamanții nu au inițiat vreun demers judiciar sau administrativ, nici până la apariția Legii nr. 10/2001 și nici mai devreme de 9 ani după intrarea acesteia în vigoare.

Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 329 C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este și acțiunea de față, instanța supremă a statuat că acest concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului, "specialia generalibus derogant", chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Considerentele aceleiași decizii sunt extrem de lămuritoare pentru interpretarea și aplicarea acestui dispozitiv. Astfel, instanța supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare, retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași, concluzionând că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

În speță, reclamanții din prezenta cauză nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost expropriat de la antecesorii lor, la un moment dat, la care Statul Român nu era parte contractantă a Convenției și nici nu era ținut să respecte principiile acesteia, neputând fi astfel ținut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a Convenției.

Reclamanții nu au în prezent nici măcar o speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor, atâta vreme cât: Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat, a consemnat expres pierderea dreptului de a beneficia de reparații în natură ori în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea reglementată de acest act normativ; caracterul inadmisibil, în principiu, al acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel puțin două decizii pronunțate în interesul legii de jurisprudența din țara noastră, respectiv Decizia nr. 13/2007 și, ulterior, Decizia nr. 33/2008, ambele pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanții au pierdut dreptul de a solicita restituirea imobilului revendicat și nu au deschisă calea acțiunii de drept comun pentru a-și satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor prin neutilizarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001. Mai mult, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, sub nicio formă, Convenția nu impune statelor membre o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-a fost transferate înainte ca ele să notifice Convenția și nici nu impune statelor vreo restricție în exercitarea libertății lor de a determina drumul de aplicație a legilor de restituire, condiții care trebuie a fi îndeplinite de către persoanele ce se proclamă deținători ai unor astfel de legi (cauza Păduraru c. României) . Așadar, față de cele menționate mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.E. și T.E.F. împotriva Deciziei nr. 1084 din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV