ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6141/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6141/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Tribunalul

Arad, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 177 din 16 februarie,2011, a

respins acțiunea civilă exercitată de reclamanții P. (născută T.) E. și T.E.F.,

în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al Municipiului Arad și Municipiul

Arad reprezentat prin primar, având ca obiect revendicare imobiliară și

despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut următoarele:

Cu privire la chestiunile de fond ale

litigiului, reclamanții au apreciat că exproprierea unor bunuri imobile,

neurmată de aplicarea în totalitate a prevederilor actului normativ, în temeiul

căruia s-a dispus această măsură, ca și nerespectarea drepturilor

proprietarului vizat de acest act, are ca efect retrocedarea lor

proprietarului. Au mai arătat că despre prescriptibilitate într-o acțiune în

revendicare, a cărei trăsătură de bază este imprescriptibilitatea din punct de

vedere extinctiv, nu poate fi vorba, precum nici a petitelor accesorii care

urmează aceleași reguli și cărora li se aplică principiul accessorium sequitur

principale.

Referitor la cuantumul despăgubirilor

estimate ca reprezentând valoarea reală a terenului în litigiu, au subliniat că

nu au contestat necesitatea administrării mijlocului de probă al expertizei

tehnice, considerent pentru care au și formulat cerere pentru încuviințarea

acesteia și au propus obiective, în condiții de contradictorialitate și pentru

asigurarea respectării dreptului la apărare.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate

în cauză, în condițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul apreciază că

excepția inadmisibilității acțiunii este pe deplin întemeiată, în raport de

circumstanțele cauzei și de normele de drept incidente.

Este fondată și excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului local Arad, deoarece, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001, consiliile locale nu sunt

subiecte de drept ci autorități publice deliberative, subiectul de drept public

- titular de drepturi și obligații - fiind unitatea administrativ-teritorială,

în speță Municipiul Arad, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 iar

reprezentarea acestuia în justiție se realizează prin primar, conform art. 62

alin. (1) din același act normativ. Așa fiind, tribunalul va respinge cererea

de față a Consiliul local al Municipiului Arad, întrucât acest pârât nu are

calitate procesuală pasivă de parte în proces și nici calitate de reprezentant

al Municipiului Arad.

În ce privește excepția de inadmisibilitate,

tribunalul constată inițial că, din însuși conținutul acțiunii civile promovată

de reclamanți la 30 iunie 2010, rezultă că până la acea dată, niciunul dintre

ei și nici antecesorii lor, nu au formulat niciun fel de demers judiciar ori

administrativ pentru restituirea bunului care a aparținut bunicilor lor și care

a fost expropriat de către Statul Român, după instaurarea regimului politic

comunist.

Așadar, reclamanții nu au promovat o acțiune

în justiție pe calea dreptului comun, nici în perioada 1990 - 1995 (când nu

exista nicio lege specială cu caracter reparator), nu au utilizat nici

procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și nici pe cea reglementată de Legea

nr. 10/2001.

Așa fiind, tribunalul a constatat că

reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece

pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nu este

recunoscut ex lege de niciun act normativ în vigoare și de nicio hotărâre

judecătorească rămasă irevocabilă.

De asemenea, tribunalul a mai constatat că

reclamanții nu au indicat niciun motiv plauzibil și rezonabil care să fi

constituit o împiedicare în a utiliza oricare din procedurile mai sus amintite

în vederea redobândirii proprietății asupra bunului ce a aparținut

antecesorilor lor. Pe de altă parte, s-a constatat că starea de fapt expusă de

reclamanți în cuprinsul motivelor acțiunii, îi îndreptățeau pe aceștia să

formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind destinatari ai

acestui act normativ și nefiind excluși din sfera persoanelor cărora li se

adresa această lege.

Cu toate acestea, reclamanții nu au inițiat

niciun demers judiciar ori administrativ nici până la apariția Legii nr.

10/2001 și nici vreme de 9 ani după intrarea ei în vigoare.

Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 nerespectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent. Acest text de lege este și astăzi în vigoare și nu a fost declarat

neconstituțional.

Mai mult, conform art. 329 C. proc. civ.

deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele

judecătorești, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind

admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este și acțiunea de față, instanța

supremă a statuat că acest concurs, dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Considerentele aceleiași decizii sunt extrem

de lămuritoare pentru interpretarea și aplicarea acestui dispozitiv. Astfel,

instanța supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași, concluzionând

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Acesta fiind principiul, excepția este cea

indicată în cea de-a doua dispoziție cuprinsă în aceeași Decizie nr. 33/2008,

conform căreia în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate iar această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Prin raportare la acțiunea de față,

tribunalul nu a constatat niciun fel de neconcordanță între Legea nr. 10/2001

și Convenție, în condițiile în care reclamanții nu au uzat nici de acest act

normativ dar nici de un alt demers judiciar ori administrativ anterior

edictării acestei legi, refuzând practic să urmeze căile procedurale

reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor

drepturi. Atitudinea reclamanților este cu atât mai de neînțeles, cu cât, în

raport de conținutul Legii nr. 112/2010, aceștia puteau dobândi atât

restituirea suprafeței de teren liberă, cât și despăgubiri pentru partea ce nu

mai poate fi primită în natură.

Convenția nu garantează dreptul unei persoane

fizice sau juridice de a dobândi un bun, așa cum s-a statuat încă din

jurisprudența veche a Curții (cauza Van der Mussele contra Belgiei din 23

noiembrie 1983). Pe de altă parte, Convenția nu se aplică decât cu privire la

bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul celui care pretinde că

dreptul i-a fost încălcat (cauza Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii

Cehe, decizia din 10 iulie 2002) . Altfel spus, se poate face trimitere la

principiile Convenției, numai în măsura în care reclamantul ce invocă

încălcarea dreptului său de proprietate dovedește că a fost titularul unui

drept de proprietate, ori cel puțin a unei speranțe legitime, care a fost

încălcat de autoritățile statului. Însă reclamanții din prezenta cauză nu au

fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost

expropriat de la antecesorii lor, la un moment la care Statul Român nu era

parte contractantă a Convenției și nici nu era ținut să respecte principiile

acesteia, neputând fi astfel ținut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a

Convenției.

Reclamanții nu au în prezent nici măcar o

speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor atâta

vreme cât:

- Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat deja

mai sus, a consacrat expres pierderea dreptului de a mai beneficia de reparații

în natură ori în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea

reglementată de acest act normativ;

- Caracterul inadmisibil, în principiu, al

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel

puțin două decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă,

singura formă de manifestare a caracterului obligatoriu al jurisprudenței în

țara noastră respectiv: Decizia nr. 13/2007 și ulterior Decizia nr. 33/2008,

ambele pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Așadar, atât legea cât și jurisprudența cu

caracter obligatoriu pentru instanțe converg spre una și aceeași concluzie:

reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita restituirea imobilului

revendicat și nu au deschisă calea acțiunii de drept comun pentru a-și

satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor, prin neutilizarea

procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, sub nicio formă, Convenția

nu impune statelor membre o obligație generală de restituire a bunurilor ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția și nici nu impune

statelor vreo restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul

de aplicație a legilor de restituire, condițiile care trebuie a fi îndeplinite

de către persoanele ce se proclamă destinatari ai unor astfel de legi (cauza

Păduraru contra României, cauza Kopecky contra Slovaciei) . Mai mult,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost, de asemenea,

constantă în a aprecia că, urmare a actelor normative adoptate de fostele state

comuniste, în privința restituirii proprietăților, în patrimoniul

beneficiarilor se naște un drept de proprietate nou, drept al cărui pilon de

susținere îl reprezintă tocmai legislația reparatorie adoptată de statul în

cauză.

Or, tocmai această legislație reparatorie

edictată de Statul Român au ignorat-o cu desăvârșire reclamanții, astfel că nu

s-a putut concluziona că vreun drept recunoscut acestora prin Convenție le-ar

fi fost încălcat de către stat, ci, eventual, discuția se poate limita la

constatarea atitudinii pasive, imputabile exclusiv reclamanților, de

neexercitare a drepturilor conferite de lege, în termenele stabilite tot de

lege în favoarea lor.

Este relevantă inclusiv decizia pilot a

Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Atanasescu, Poenaru și

Solon contra României, în care Curtea a reafirmat că dreptul la o instanță

garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție nu este absolut și că poate fi supus

unor limitări și condiții de instanța națională, dacă aceste limitări nu aduc

atingere însăși substanței dreptului. Or, Legea nr. 10/2001, adoptată ca

procedură specială și obligatorie, cu modificările și completările sale

ulterioare, ar fi putut conduce la obținerea aceluiași rezultat urmărit de

reclamanți prin prezenta acțiune, în condițiile în care susținerilor lor s-ar

fi dovedit a fi fondate.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

decizia civilă nr. 1084 din 17 noiembrie 2011, a respins apelul declarat de

către reclamanții P.E. și T.E.F., prin mandatar P.G.E., împotriva Sentinței

civile nr. 177 din 16 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut următoarele:

Motivele de apel invocate de către reclamanți

nu au fost de natură a conduce la schimbarea soluției adoptată de către

Tribunalul Arad, de respingere a acțiunii, care se întemeiază pe ideea că

reclamanții nu au urmat, în valorificarea dreptului lor de proprietate, calea

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ipoteză care îi plasează în afara

cadrului legal de valorificare a dreptului pretins.

Aceasta mai ales, în condițiile în care au

introdus acțiunea de drept comun la data de 30 iunie 2010, prin chemare în

judecată a Consiliului Local al Municipiului Arad și a Municipiului Arad.

Tribunalul a mai reținut, în esență, că

reclamanții nu sunt beneficiarii unui drept și nu au un bun în sensul

Convenției Europene, neavând nici măcar o speranță legitimă de dobândire a

bunului ce a aparținut antecesorilor lor.

Astfel, caracterul abuziv al actului de

naționalizare, realizat în perioada fostului regim comunist, nu este contestat

nici măcar de legiuitorul român care recunoaște acest caracter, și instituie

procedura specială de urmat, prin Legea nr. 10/2001.

Această procedură specială era obligatoriu de

parcurs tocmai datorită situațiilor juridice succesive care au afectat bunul

imobil revendicat, de la anul 1947 până la adoptarea Legii nr. 10/2001, regimul

juridic al bunului imobil nemaifiind conform cu acela existent la data

naționalizării.

Circuitul juridic civil a impus cu necesitate

aceste modificări, astfel că nu se poate susține că reclamanții nu au pierdut

niciodată dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

Dimpotrivă, perioade de zeci de ani, ca o

realitate istorică, reclamanții nu au avut niciun fel de legătură juridică sau

faptică cu bunul revendicat, aceștia nici măcar nu au mai domiciliat în

România.

În această idee, în mod corect, a motivat

Tribunalul Arad că reclamanții trebuiau să urmeze procedura specială cu

caracter derogatoriu de la dreptul comun prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu să

se prevaleze de acțiunea de drept comun, prin trimitere la Convenția Europeană.

Convenția Europeană nu garantează dreptul

unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, ci, dimpotrivă convenția

are ca obiect bunuri actuale, adică bunuri aflate în patrimoniul reclamantului.

Reclamantul trebuie să dovedească încălcarea

dreptului său de proprietate, la momentul actului abuziv, fiind titularul

acestui drept, ori cel puțin al unei speranțe legitime.

Reclamanții, în speță, nu au fost niciodată

proprietari ai imobilului revendicat, acesta fiind expropriat de la antecesorii

reclamanților, la acel moment Statul Român nefiind parte contractantă a

Convenției Europene și nici nu era ținut să respecte principiile acesteia.

Încălcarea prevederilor Constituției vremii,

respectiv aceea din 1938, sau a altor pacte și convenții, nu este de natură a

conduce la ideea că reclamanții sunt titularii unui drept real de proprietate

și au un bun în sensul Convenției Europene.

Apelanții au mai criticat apoi aspecte legate

de calitatea procesuală a Consiliului Local al Municipiului Arad sau cu privire

la necercetarea fondului de către prima instanță.

Calitatea procesuală a Consiliului Arad a

făcut și obiectul cererii de aderare la apel, formulată de către această parte,

însă soluția judiciară privind participarea în proces a acestei părți trebuie

raportată la conținutul dispozitivului sentinței, dispozitiv prin care s-a

respins acțiunea reclamanților.

Ca atare, finalitatea soluției judiciare

acoperă aceste critici privind calitatea sau lipsa de calitate procesuală a

Consiliului Local al Municipiului Arad.

Din această perspectivă soluția Tribunalului

Arad este legală și prin raportare la cererea de aderare la apel, cerere în

care Municipiul Arad și Consiliul Local al Municipiului Arad, au formulat o

serie de critici prin trimitere la excepțiile lipsei calității procesuale.

Calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți,

prescripția dreptului la acțiune etc., în speță, nu are niciun fel de

semnificație juridică, atâta timp cât acțiunea reclamanților a fost respinsă pe

ideea că aceștia nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

nu au făcut dovada că dețin un bun în proprietate, în sensul Convenției

Europene și nu au putut demonstra că au, în prezent, o speranță legitimă de

dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor.

În aceste condiții, nu s-a putut discuta

despre fondul dreptului real de proprietate, sau evantaiul de excepții ridicate

de către pârâți, calea procesuală aleasă de către reclamanți fiind una de

natură a plasa demersul judiciar în afara reglementării speciale, cu consecința

firească a nevalorificării acestuia pe calea unei acțiuni judiciare.

Față de cele arătate, a fost respins apelul

declarat de către reclamanți, precum și cererea de aderare la apel, urmând a fi

menținută în totalitate hotărârea primei instanțe.

Împotriva Deciziei civile nr. 1084 din 17

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, au declarat recurs

reclamanții P.E. și T.E.F., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală,

invocând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Dreptul de proprietate al Statului Român

asupra terenului în suprafață de 3600 m.p. înscris în CF nr. 419 M., preluat

prin acte de expropriere a fost constituit fără titlu juridic valid, aceeași

situație juridică având-o și terenul în suprafață de 225 m.p.

- Preluarea bunului de către statul comunist

român nu a avut efect deoarece legea specială nu și-a produs efectele.

- Din suprafața de teren supusă exproprierii

a rămas neafectată de sistematizare o suprafață de 225 m.p., fapt relevat de

destinația actuală a acesteia, respectiv aceea de teren viran, liber de orice

construcții sau alte utilități.

Recursul declarat de reclamanții P.E. și

T.E.F., în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Arad și municipiul

Arad, prin primar, nu este fondat pentru următoarele considerente:

- Reclamanții au solicitat instanței să se

constate că dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului în

suprafață de 3600 m.p. cu nr. top XXX M. înscris în CF nr. 4419 M., preluat

prin acte de expropriere, a fost constituit fără titlu juridic valid;

- Să se constate că dreptul de proprietate al

Statului Român asupra terenului în suprafață de 225 m.p. cu nr. top XXX/1 M.

(care face parte din terenul XXX) , înscris în CF nr. 30010 Arad (provenit din

conversia de pe hârtie CF nr. 419 M., preluat prin act de expropriere, a fost

constituit fără titlu juridic valid;

- Să se constate că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a suprafeței totale de 3600 m.p.,

respectiv: prin compensare cu teren de aceeași întindere și categorie sau prin

restituirea suprafeței de 225 m.p. aflată în posesia Statului Român și

acordarea de despăgubiri pentru diferența de suprafață de la 225 m.p. până la 3600

m.p. (respectiv pentru 3375 m.p. la valoarea de 100 euro/m.p. revin despăgubiri

în sumă de 337.500 euro) .

- Să se constate că suprafața de teren de 225

m.p. este încorporată în suprafața de teren de 900 m.p. înscrisă în CF nr. YYY

Arad (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 419 M.) și să dispună

dezmembrarea suprafeței de 9000 m.p., în baza unei lucrări de expertiză în

specialitatea topografie, atribuindu-se numere topografice noi, prin efectul

operațiunii de dezmembrare și formare a două loturi, din care lotul 1 să fie

atribuit reclamanților în compunerea căruia să intre suprafața de 225 m.p., iar

în lotul 2 diferența de suprafață de 665 m.p. care să fie atribuită Statului

Român.

- Să se dispună rectificarea CF nr. YYY Arad

prin restabilirea situației anterioare de CF, în sensul radierii dreptului de

proprietate al Statului Român asupra suprafeței de teren de 225 m.p. și

neîntabulării dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților și

respectiv a lor, în calitate de succesori în drepturi ai acestora.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat

că sunt succesorii în drepturi ai defuncților Z.B. și P.E. (bunica și

străbunica lor) care sunt proprietarii tabulari inițiali ai terenului

revendicat, care a fost expropriat în 1948 fără nici un fel de despăgubire,

astfel că apreciază ca nelegală măsura exproprierii.

Reclamanții mai arată că parcela de teren în

întindere de 225 m.p. provine din suprafața de 3600 m.p. care a aparținut

antecesorilor reclamanților, și că, în urma dezmembrărilor a rezultat suprafața

de 900 m.p. înscrisă în CF YYY Arad în care a fost încorporată și această

suprafață de 225 m.p., provenind din nr. top ZZZ/C/54/, iar diferența până la

900 m.p. provenind din nr. top ZZZ/C/53.

De asemenea, s-a arătat că reglementările în

materie au făcut obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică cu modificările ulterioare, care stabilesc că măsura

exproprierii nu poate fi dispusă decât cu respectarea cerințelor înscrise în

textul art. 1, subliniind că prin art. 35 din lege legiuitorul a dispus

retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor expropriate, dacă scopul

utilității nu a fost atins în termen de 1 an de la expropriere.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a

acțiunii formulată de reclamanți, se reține că din însuși conținutul acțiunii

civile, promovată de reclamanți la data de 30 iunie 2010, rezultă că până la

această dată niciunul dintre reclamanți și nici antecesorii lor nu au formulat

niciun fel de demers judiciar ori administrativ pentru restituirea bunului care

a aparținut bunicilor lor și care a fost expropriat de către Statul Român, după

instaurarea regimului comunist.

Așadar, reclamanții nu au promovat o acțiune

în justiție pe calea dreptului comun, în perioada 1990 - 1935 (când nu a

existat nicio lege specială cu caracter reparator) . Nu s-a utilizat nicio

procedură prevăzută de Legea nr. 112/1995 și nici ce a fost prevăzut de Legea

nr. 10/2001.

Așadar, în mod judicios, instanța de apel

corect a constatat că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, deoarece pretinsul lor drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu nu este recunoscut ex lege, de niciun act normativ în vigoare și de nicio

hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pe de altă parte, se reține că starea de fapt

expusă de reclamanți în cuprinsul motivelor acțiunii îi îndreptățeau pe aceștia

să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ei fiind deținători ai

acestui act normativ și nefiind excluși din sfera persoanelor cărora li se

adresează această lege.

Cu toate acestea, reclamanții nu au inițiat

vreun demers judiciar sau administrativ, nici până la apariția Legii nr.

10/2001 și nici mai devreme de 9 ani după intrarea acesteia în vigoare.

Or, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, respectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Mai mult, în conformitate cu dispozițiile

art. 329 C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțele judecătorești, iar prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii privind

admisibilitatea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este și acțiunea de față, instanța

supremă a statuat că acest concurs dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului, "specialia

generalibus derogant", chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Considerentele aceleiași decizii sunt extrem

de lămuritoare pentru interpretarea și aplicarea acestui dispozitiv. Astfel,

instanța supremă a subliniat în cuprinsul motivării că numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare, retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași, concluzionând

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

În speță, reclamanții din prezenta cauză nu

au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobil ce a fost

expropriat de la antecesorii lor, la un moment dat, la care Statul Român nu era

parte contractantă a Convenției și nici nu era ținut să respecte principiile

acesteia, neputând fi astfel ținut a răspunde printr-o aplicare retroactivă a

Convenției.

Reclamanții nu au în prezent nici măcar o

speranță legitimă de dobândire a bunului ce a aparținut antecesorilor lor,

atâta vreme cât:

Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat, a

consemnat expres pierderea dreptului de a beneficia de reparații în natură ori

în despăgubiri, de către persoanele care nu utilizează calea reglementată de

acest act normativ; caracterul inadmisibil, în principiu, al acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost statuat prin cel puțin două decizii

pronunțate în interesul legii de jurisprudența din țara noastră, respectiv

Decizia nr. 13/2007 și, ulterior, Decizia nr. 33/2008, ambele pronunțate în

interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanții au pierdut dreptul de a solicita

restituirea imobilului revendicat și nu au deschisă calea acțiunii de drept

comun pentru a-și satisface acest drept care s-a stins din patrimoniul lor prin

neutilizarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, sub nicio formă, Convenția

nu impune statelor membre o obligație generală de restituire a bunurilor ce

le-a fost transferate înainte ca ele să notifice Convenția și nici nu impune

statelor vreo restricție în exercitarea libertății lor de a determina drumul de

aplicație a legilor de restituire, condiții care trebuie a fi îndeplinite de

către persoanele ce se proclamă deținători ai unor astfel de legi (cauza

Păduraru c. României) .

Așadar, față de cele menționate mai sus, se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții P.E. și T.E.F. împotriva Deciziei nr. 1084 din 17 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

octombrie 2012.

Procesat

de GGC - GV