ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Arad la data de 11 martie 2010, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe

pârâții Primăria Municipiului Arad și Primarul municipiului Arad, solicitând

obligarea acestora la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosință

asupra terenului în suprafață de 15.300 mp, pentru perioada 18 iunie 2003 - 26

februarie 2010, cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că, prin Sentința civilă nr. 388 din 18 iunie 2003,

definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie, instanța a obligat

Primăria Arad la restituirea terenului care a aparținut autorilor săi, iar, în

măsura în care nu poate fi restituit în natură, la plata contravalorii

acestuia. Prin Sentința civilă nr. 989/2008 a Judecătoriei Arad (irevocabilă)

s-a constatat posibilitatea restituirii parțiale în natură a terenului în

suprafață de 15.300 mp./37318 mp din cartea funciară, iar, la 26 februarie

2010, reclamantul a fost pus în posesie cu această suprafață.

Reclamantul a

apreciat la suma de 514.080 lei contravaloarea lipsei de folosință, respectiv

1530 euro pe lună, conform intervalului de timp arătat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1429 C. civ.

După efectuarea

expertizei, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor la suma de 683,346

euro.

Prin Sentința civilă

nr. 3451/PI din 19 decembrie 2012, Tribunalul Arad a admis acțiunea și a dispus

obligarea pârâților Primăria Municipiului Arad și Municipiul Arad, prin Primar,

să plătească reclamantului 683,346 euro, cu titlu de despăgubiri și 2.000 lei

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Prin Sentința nr. 746

din 20 februarie 2013 Tribunalul Arad a admis cererea de lămurire a

dispozitivului formulată de pârâtul Municipiul Arad și s-a stabilit că pârâții

vor plăti suma de 683,35 euro în loc de 683,346 euro, fiind menținute în rest

dispozițiile sentinței civile.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, într-adevăr calitatea procesuală a

Primăriei a fost stabilită prin Sentința civilă nr. 5233/2007 a Judecătoriei

Arad, irevocabilă, și, fiind chemat în judecată și Municipiul Arad, prin

Primar, este evident că se discută despre entitatea deținătoare.

Cu privire la

prescripția dreptului la acțiune, instanța de fond a apreciat că sunt

aplicabile dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o

acțiune care vizează dreptul de proprietate.

Pe fondul cauzei,

văzându-se întregirea cererii de chemare în judecată, împrejurarea că

reclamantul a achiesat la suma stabilită prin expertiză, iar pârâții nu au

solicitat efectuarea unei expertize contrare, că starea de fapt prezentată de

reclamant este reală, fiind susținută de probatoriul administrat, tribunalul a

admis acțiunea, obligând pârâții la despăgubiri în limita sumei de 683,346 euro

stabilită prin raportul de expertiză.

Împotriva sentinței

au declarat recurs (recalificat apel, în condițiile art. 282 C. proc. civ.)

pârâții Primăria Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad.

Prin Decizia civilă

nr. 107/A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâți.

Pentru a hotărî

astfel, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse

în susținere, Curtea a constatat că, pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor pretinse, în fața instanței de fond s-a efectuat o expertiză

tehnică de specialitate, care a stabilit că valoarea profitului ce s-ar fi

putut obține în urma folosinței terenului în cauză este de 683,346 euro, adică

683,35 euro (prin admiterea cererii de lămurire dispozitiv).

S-a reținut că

susținerile pârâților privind neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii

civile delictuale sunt nefondate întrucât, din ansamblul înscrisurilor depuse

la dosar, rezultă fără dubiu demersurile reclamantului L.I. pentru redobândirea

terenului revendicat în condițiile legilor speciale, teren care i-a fost

restituit în temeiul Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003, definitivă și

irevocabilă. Mai mult, prin Sentința nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a

constatat posibilitatea executării în natură parțiale, a titlului executoriu

(respectiv, a Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 pronunțată de

Tribunalul Arad) adică posibilitatea restituirii terenului în cotă de 15.3000

mp/37318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie 2003.

Cu toate acestea,

punerea efectivă în posesie a reclamantului s-a făcut abia la data de 26

februarie 2010, în dauna acestuia fiind dovedită lipsa de folosință

cuantificată la nivelul sumei de 683,35 euro.

S-a constatat

caracterul neîntemeiat al excepțiilor reiterate de pârâți privind lipsa calității

procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și respectiv, a Primarului

Municipiului Arad, întrucât, în întregul proces de redobândire efectivă în

proprietate a terenului revendicat, aceste entități au fost implicate, aspect

reținut de altfel și prin hotărârile irevocabile depuse la dosar.

Prin Decizia civilă

nr. 188/1609/108/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâți, a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticii întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenții au

susținut că instanța de apel nu a analizat excepția prescripției dreptului la

acțiune în ceea ce privește solicitarea reclamantului de a pretinde

contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 18 iunie 2003 - 11 martie

sentinței derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 3, 8 din Decretul

nr. 167/1958, nu dă niciun răspuns acestei critici.

Cu privire la modul

în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei Municipiului Arad și a Primarului Municipiului Arad, instanța de

recurs a constatat că aceasta a primit o rezolvare eronată, având în vedere că

a fost apreciată calitatea părților din prezenta cauză prin raportare la

părțile din alte litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește

soluția de respingere a apelului formulat de pârâți, motivarea se limitează

doar la menționarea de către instanța de apel a faptului că prin Sentința

civilă nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a constatat posibilitatea executării în

natură parțiale a titlului executoriu, respectiv a Sentinței civile nr. 388 din

18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, adică posibilitatea restituirii în natură a

terenului în cotă de 15.300/37.318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie

2003.

Or, această motivare

nu reprezintă o argumentare a înlăturării motivelor de apel formulate de către

pârâții-apelanți, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei în

raport cu probele existente și apărările pârâților.

Așa fiind,

constatându-se nerespectarea caracterului devolutiv al căii de atac, decizia a

fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Procedând la

rejudecarea pricinii, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat

Decizia nr. 113 din 9 iunie 2015, prin care a admis apelul declarat de pârâții

Primăria Municipiului Arad, prin Primarul Municipiului Arad și Primarul

Municipiului Arad, în reprezentarea Municipiului Arad. A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că, admițând în parte acțiunea reclamantului L.I.,

a fost obligat pârâtul Municipiul Arad, prin Primarul Municipiului Arad, la

plata către reclamant a sumei de 235,19 euro sau echivalentul în lei la data

plății, cu titlu de despăgubiri. A fost menținută în rest sentința.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Primarului

Municipiului Arad, că potrivit deciziei de casare, a fost greșit rezolvată

această chestiune în primul ciclu procesual, prin raportare la părțile din alte

litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei, așa încât s-a

procedat la o nouă dezlegare a acestor aspecte prin prisma motivelor invocate

în susținerea lor.

Astfel, cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad, s-a

reținut caracterul întemeiat, față de prevederile art. 41 C. proc. civ.,

corelate cu dispozițiile incidente din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale.

Astfel, din analiza

coroborată a dispoz. art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 62 din

Legea nr. 215/2001, s-a concluzionat că unitatea administrativ-teritorială, în

speță, Municipiul Arad, are personalitate juridică și poate sta în nume propriu

în judecată, fiind reprezentată de către Primarul comunei.

Pe de altă parte,

primăria unității administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr.

215/2001, o structură funcțională cu activitate permanentă constituită din

primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul

de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile

consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente

ale colectivității locale.

Ca atare, primăria nu

are personalitate juridică, pentru a putea avea calitate de parte în judecată,

așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., fiind numai o

structură administrativă, fără capacitatea de folosință a drepturilor civile.

Faptul că, în

litigiile purtate anterior, finalizate prin Sentința civilă nr. 388 din 18

iunie 2003 a Tribunalului Arad, respectiv, prin Sentința civilă nr. 989 din 18

februarie 2008 a Judecătoriei Arad (ambele irevocabile), s-a constatat

calitatea Primăriei Municipiului Arad, de debitor al obligației de restituire a

imobilului în cadrul procedurilor determinate de aplicarea prevederilor Legii nr.

10/2001, nu a putut înlătura concluzia menționată, ce decurge din interpretarea

normelor legale imperative referitoare la capacitatea procesuală.

În consecință, a fost

admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei

Municipiului Arad, cu schimbarea hotărârii sub acest aspect, în sensul

respingerii acțiunii formulate împotriva acesteia, ca fiind împotriva unei

persoane lipsite de capacitate procesuală.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad,

Curtea a pornit de la prevederile art. 21 și art. 62 alin. (1) din Legea nr.

215/2001 rep., avându-se însă în vedere și conținutul cererii de chemare în

judecată, din care a rezultat faptul că Primarul Municipiului Arad nu a fost

chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unității

administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Arad.

În plus, s-a reținut

că, în procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, sunt

stabilite anumite obligații concrete în sarcina primarului, în procesul de

restituire a imobilelor notificate, însă acesta nu acționează în nume propriu,

ci în calitate de reprezentant legal al unității deținătoare, astfel că, având

în vedere cauza prezentei acțiuni, Municipiului îi aparține și răspunderea

juridică, existând, sub acest aspect, identitate între debitorul obligației ce

trebuia executată și pârât.

S-a făcut referire în

sensul menționat, la dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora "în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor",

concluzionându-se că unitatea administrativ-teritorială deținătoare a

imobilului este persoana juridică de drept public (comuna, orașul sau

municipiul), și nu autoritatea executivă, primarul.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că, față

de obiectul cauzei (pretenții decurgând din lipsa de folosință), în mod eronat

a apreciat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 21 din Decretul nr.

167/1958, care se referă la acțiunile privind dreptul de proprietate.

Cât timp, în speță,

se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, pretinzându-se despăgubiri

pentru lipsa de folosință, termenul de prescripție aplicabil este cel de trei

ani, prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care

răspunde de ea, în condițiile art. 8 din Decret, respectiv de la data

pronunțării Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad,

prin care pârâtul a fost obligat la restituirea imobilului, cu mențiunea că,

fiind vorba de pretenții pentru lipsirea de folosință, acestea sunt pretenții

succesive, astfel că vor curge de la momente diferite.

Cu toate acestea, s-a

constatat că prezintă relevanță pentru soluționarea excepției mai multe

momente: data pronunțării sentinței menționate (18 iunie 2003), data încheierii

de îndreptare a erorii materiale strecurate în această hotărâre (20 ianuarie

2004), data începerii executării silite (09 februarie 2007), data emiterii

dispoziției primarului, de restituire în natură a suprafeței de 15.300 mp (06

februarie 2008), respectiv data predării efective a imobilului (26 februarie

2010).

S-a apreciat că, deși

primul moment în raport de care se analizează prescripția dreptului material la

acțiune al reclamantului este data pronunțării hotărârii judecătorești prin care

se dispune obligarea pârâtului la restituirea imobilului în discuție (18 iunie

2003), raportat la care dreptul la acțiune ar fi prescris, intervine o altă

instituție specifică prescripției, respectiv întreruperea prescripției

extinctive, în condițiile prevăzute de art. 16 lit. c) din Decret, întrerupere

realizată în speță, prin executarea silită începută de reclamant. Astfel, în

cursul anului 2005, reclamantul a început unele demersuri administrative, de

punere în executare a Sentinței civile nr. 388/2003, iar la data de 09

februarie 2007, a început propriu-zis executarea silită.

În consecință,

raportat la aceste elemente și față de caracterul succesiv al pretențiilor

reclamantului, de data introducerii acțiunii de față (11 martie 2010), excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului a fost găsită

parțial întemeiată, constatându-se ca fiind prescrise pretențiile pentru

perioada ce depășește intervalul de 3 ani, calculați cu referire la momentul

începerii efective a executării silite, respectiv cele anterioare datei de 09

februarie 2004 (pretenții pentru care acțiunea a fost respinsă, prin reținerea

excepției prescripției extinctive).

În ceea ce privește

fondul pretențiilor deduse judecății pentru perioada pentru care nu a

intervenit prescripția extinctivă, Curtea a reținut că, prin Sentința nr. 388

din 18 iunie 2003, Tribunalul Arad nu a stabilit cu claritate natura măsurilor

reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat, fiind necesare activități

ulterioare, respectiv să se stabilească dacă terenul poate fi restituit în

natură sau nu, astfel că reclamantul nu a dobândit efectiv un drept de

proprietate asupra terenului în suprafață de 15.300 mp. decât la data emiterii

dispoziției din anul 2008, dată de la care poate pretinde despăgubiri pentru

lipsa de folosință și până la momentul predării efective a terenului (26

februarie 2010).

Anterior emiterii

dispoziției, Curtea a reținut că, fiind vorba de o acțiune în pretenții,

sarcina probei revenea reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ. aplicabil

cauzei, fără să fi fost produse însă dovezi cu privire la motivul concret

pentru care nu s-a emis o dispoziție în executarea Sentinței nr. 388/2003.

S-a constatat,

potrivit actelor dosarului, că reclamantul a stat în pasivitate până în anul

2005, când a cerut doar acordarea de despăgubiri, nu stabilirea posibilității

restituirii în natură a terenului. Executarea silită începută la solicitarea sa

a fost în același sens (de a obține despăgubiri), iar pârâtul a făcut dovada

demersurilor pentru stabilirea naturii măsurilor reparatorii, fără succes,

procedând la executarea obligației stabilite în sentința din 2003 în forma

permisă de Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a reținut că doar prin Sentința

civilă nr. 989 din 18 februarie 2008, s-a constatat posibilitatea executării în

natură parțiale, a titlului executoriu (respectiv, a Sentinței civile nr. 388

din 18 iunie 2003 pronunțate de Tribunalul Arad), adică posibilitatea

restituirii în natură a terenului în cotă de 15.3000 mp/37318 mp.

S-a concluzionat că pârâtul

Municipiul Arad nu datorează despăgubiri pentru perioada anterioară emiterii

dispoziției, nefiind îndeplinite cerințele legale, în sensul că, reclamantul,

neavând un drept de proprietate recunoscut și nefiind stabilită natura

măsurilor reparatorii cuvenite, nu poate pretinde și obține despăgubiri pentru

lipsa de folosință pentru perioada anterioară emiterii dispoziției primarului,

ci doar pentru cea ulterioară, din 2008, până la data predării efective a

imobilului (26 februarie 2010), despăgubiri evaluate la suma de 235,19 euro,

prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză și necontestată de părți.

În schimb, pentru

perioada 06 februarie 2008 (data emiterii dispoziției Primarului de restituire

în natură a suprafeței de 15.300 mp) - 26 februarie 2010 (data predării

efective a imobilului), pârâtul datorează despăgubiri, fiind întrunite

cerințele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită (nepredarea

terenului pentru care exista un titlu de proprietate), un prejudiciu (în sumă

de 235,19 euro, rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea de a

culege fructele bunului său), un raport de cauzalitate suficient de

caracterizat între faptul nepredării terenului și prejudiciul încercat de

reclamant, precum și culpa autorității, care, deși a recunoscut ea însăși

reclamantului un drept de proprietate, a predat terenul cu o întârziere

considerabilă, fără a exista vreo justificare în acest sens.

Împotriva deciziei au

declarat recurs Primăria municipiului Arad și Primarul municipiului Arad care au

invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

- În mod greșit și cu

încălcarea principiului disponibilității părților a fost soluționată excepția

lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad, instanța

considerând că primarul nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în

calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale.

Or, așa cum rezultă

din cererea de chemare în judecată, reclamantul a înțeles să cheme în proces,

în calitate de pârâți, Primăria Municipiului Arad, prin primar și Primarul

Municipiului Arad în calitate de reprezentant al Municipiului Arad, iar nu

Municipiul Arad.

Așadar, instanța de

apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia

doar reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual.

- Față de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 215/2001, autoritatea locală în unitățile

administrativ-teritoriale se realizează prin consilii, ca autorități

deliberative și primari, ca autorități executive. Raportat și la prevederile

art. 21, 61 din aceeași lege, rezultă că primarul este o autoritate ce nu are

patrimoniu și care îndeplinește o funcție publică.

Mai mult, din

prevederile art. 21, 22 din Legea nr. 10/2001 rezultă că dispoziția de

restituire în natură sau prin echivalent se emite de către primar ca

reprezentant al unității administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că nu

primarul are legitimare procesuală pasivă.

- Instanța de apel a

reținut în mod greșit că pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010

sunt întrunite cerințele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită

(nepredarea terenului pentru care există un titlu de proprietate), un

prejudiciu (rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea culegerii

fructelor bunului său), un raport de cauzalitate între faptul nepredării

terenului și prejudiciul încercat, precum și culpa autorității.

Astfel, se reține

existența acestor elemente ale răspunderii civile delictuale, fără a analiza

cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, raportat la

probele din dosar și la situația de fapt.

În mod incorect

pretențiile reclamantului nu sunt analizate prin prisma dispozițiilor art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada deplină

a proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a

unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Rezultă că

legiuitorul instituie în sarcina persoanei îndreptățite obligația îndeplinirii

formalităților de publicitate imobiliară, cu o condiție prealabilă pentru

efectuarea procedurii de punere în posesie a imobilului ce a făcut obiectul

dispoziției de restituire în natură.

Reclamantul nu s-a

conformat însă acestor prevederi legale, motiv pentru care nu s-a putut proceda

la punerea în posesie.

- Soluția este

nelegală și sub aspectul lipsei dovezilor care să ateste faptul că pârâtul a

obținut venituri din folosința bunului său, ceea ce conturează o îmbogățire

fără justă cauză în favoarea acestuia.

Față de împrejurările

speței, nu se poate reține nici cea mai ușoară culpă în sarcina pârâților,

având în vedere că, pe de o parte Municipiul Arad a soluționat notificarea

reclamantului în condițiile legii și pe de altă parte că, punerea în posesie nu

s-a putut efectua datorită atitudinii culpabile a reclamantului care nu a

procedat la intabularea dreptului său în cartea funciară, așa cum era obligat

în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând,

s-a arătat, dispoziția nr. 786 din 6 februarie 2008 a Primarului Municipiului

Arad, cu privire la imobilul în litigiu, a fost contestată de reclamantul L.I.,

contestație care a fost soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 6541 din

11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aceste condiții,

soluția instanței de apel, de obligare a pârâtului Municipiului Arad la plata

de despăgubiri pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010, sub motiv

că ar fi întrunite cerințele art. 998 C. civ., este nelegală, raportat la

atitudinea reclamantului, care la data de 12 martie 2008, a înțeles să solicite

anularea Dispoziției nr. 786 din 6 februarie 2008, ceea ce este de natură să

excludă răspunderea civilă.

- Pe de altă parte,

instanța nu a analizat cauza prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce

impun obligații bine determinate în sarcina entităților învestite cu soluționarea

notificărilor, lege care stabilește modalitatea în care statul a înțeles să

evalueze și să repare prejudiciul rezultat din preluarea abuzivă a imobilelor

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care împiedică formularea unor

pretenții ulterioare legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor.

Așadar, s-a susținut

greșita reținere a unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu cert și a unui

raport de cauzalitate cât timp reclamantul nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv înscrierea dreptului în

cartea funciară, iar pe de altă parte, contestarea dispoziției primarului ce

reprezenta titlu executoriu.

Intimatul-reclamant

nu a depus întâmpinarea prev. de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

de Primăria municipiului Arad este lipsit de interes, având în vedere că

potrivit deciziei instanței de apel, s-a constatat că aceasta este lipsită de

capacitate procesuală și ca atare, nu poate figura ca parte în cauză. În

consecință, schimbându-se sentința de primă instanță, acțiunea a fost admisă

numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad.

Rezultă, față de

soluția ce îi este favorabilă, că Primăria municipiului Arad nu justifică

niciun interes în declararea căii de atac, așa încât recursul acesteia va fi

respins prin reținerea excepției lipsei de interes (condiție care trebuie

îndeplinită în exercitarea oricărui demers procesual).

Municipiul Arad reprezentat de primar deduce judecății, în principal, critici

nefondate.

- Astfel, nu poate fi

primită susținerea acestuia potrivit căreia instanța de apel ar fi rezolvat

greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a primarului, cu ignorarea

principiului disponibilității, a dispozițiilor Legii nr. 215/2001 și ale Legii

nr. 10/2001.

Contrar susținerii

recurentului, instanța de apel nu a nesocotit motivele cererii de chemare în

judecată și cadrul procesual fixat de reclamant, atunci când a statuat că, în

realitate, a fost chemat în judecată Municipiul Arad prin primar, (așadar, în

reprezentarea unității administrativ-teritoriale), iar nu primarul în nume

propriu.

Argumentele

dezvoltate de recurent cu referire la dispozițiile art. 21 și 61 din Legea nr.

215/2001 vizând autoritățile executive și deliberative ale administrației

publice locale și funcția de autoritate publică pe care o exercită primarul nu

sunt de natură să-i susțină critica și să demonstreze nelegalitatea soluției.

Așa cum rezultă din

considerentele soluției, instanța de apel a avut în vedere și a dat eficiență

textelor menționate, subliniind însă că primarul figurează în proces ca

reprezentant și nu în nume propriu, așa încât calitatea procesuală pasivă nu se

verifică în persoana acestuia, ca reprezentant, ci în aceea a reprezentatului

(unitatea administrativ-teritorială).

Tot astfel, făcând

referire la prevederile Legii nr. 10/2001 - act normativ în temeiul căruia a

fost emisă dispoziția ce constituie titlu executoriu -, recurentul arată că

nici în procedura acestei legi primarul nu acționează decât ca reprezentant al

deținătorului imobilului, care este unitatea administrativ-teritorială.

Critica este lipsită

de obiect, fără corespondent în motivarea soluției din apel.

Dimpotrivă, în

considerentele deciziei se reține, cu trimitere la art. 21 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, faptul că restituirea în natură sau prin echivalent se face prin

dispoziție a primarului dar cu privire la imobile deținute de unitățile

administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că primarul nu emite dispoziția în

nume propriu, ci ca reprezentant al persoanei juridice de drept public.

Or, prin critica din

recurs, primarul nu face decât să reia aceleași argumente ale instanței de

apel, în susținerea aceleiași concluzii, dar ignorând faptul că poziția sa în

proces este aceea specifică unui reprezentant, fără drepturile și obligațiile

ce se atașează părților litigiului.

- Este nefondată, de

asemenea, critica referitoare la lipsa de motivare a deciziei din apel pe

aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale.

În considerentele

deciziei se arată expres că acțiunea ilicită constă în nepredarea terenului

pentru care există un titlu de proprietate, ceea ce este corect întrucât

neexecutarea unui titlu situează pe debitor - față de principiul executării de

bunăvoie a obligațiilor - pe terenul ilicitului civil.

În ce privește culpa,

ca formă a vinovăției, ea a rezultat și a fost ca atare subliniată de către

instanță, în aceea că autoritatea emitentă a dispoziției de restituire (pe baza

unei hotărâri judecătorești) a predat terenul cu întârziere, cauzând astfel un

prejudiciu proprietarului.

Ca element al

răspunderii civile, prejudiciul a fost determinat în speță, ca fiind

reprezentat de lipsa de folosință a terenului.

Este eronată

susținerea recurentului conform căreia această lipsă de folosință putea fi

avută în vedere atunci când terenul ar fi făcut obiectul unui contract de

închiriere, ceea ce nu se regăsește în speță, așa încât temeiul pretențiilor

nu-l poate reprezenta un raport obligațional.

În realitate,

împiedicarea în exercițiul dreptului de proprietate dă naștere la dezdăunări în

sarcina celui care a adus atingere în această modalitate proprietății altei

persoane.

Din momentul în care

pârâtul era obligat la restituirea bunului și nu a făcut-o, el are poziția unui

posesor de rea-credință, fiind ca atare, obligat la restituirea tuturor

fructelor, percepute sau nepercepute sau a valorii lor (dacă acestea nu mai

există sau dacă a neglijat să le perceapă).

În speță, aceste

despăgubiri au fost stabilite prin raport de expertiză necontestat de părți,

fiind în afara criticilor valorificabile în recurs, susținerea recurentului

conform căreia admiterea acțiunii s-ar fi dispus, fără ca reclamantul să fi

produs vreo dovadă pe aspectul prejudiciului.

Dovezile și evaluarea

lor s-au administrat respectiv, realizat în calea de atac devolutivă a

apelului, neputându-se pretinde aspecte de netemeinicie în recurs.

Totodată, este

nefondată susținerea potrivit căreia obligarea la despăgubiri s-a făcut greșit,

în condițiile în care pârâtul nu a realizat niciun folos din exploatarea

acestuia, ceea ce conturează ideea unei îmbogățiri fără just temei în

patrimoniul reclamantului.

Așa cum s-a arătat,

obligația de despăgubire subzistă în sarcina posesorului de rea-credință,

tocmai ca sancțiune a atitudinii sale subiective de a prejudicia în mod

deliberat pe titularul dreptului de proprietate - indiferent că a perceput sau

nu fructele lucrului, că le-a consumat sau a neglijat să le perceapă.

- Este întemeiată

însă, critica recurentului în legătură cu intervalul de timp pentru care

datorează aceste despăgubiri, chiar dacă nu sub toate aspectele valorificate în

cadrul acestei critici.

Astfel, nu poate fi

primită susținerea recurentului conform căreia nu a procedat la executarea

dispoziției întrucât reclamantul nu a îndeplinit formalitățile de publicitate

imobiliară la care îl obligau dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr.

10/2001.

Promovând o astfel de

critică, pârâtul-recurent ignoră faptul că acesta este însuși emitentul actului

care reprezenta titlul executoriu, precum și semnificația formelor de

publicitate imobiliară, aceea de asigurare a opozabilității față de terți.

Or, din poziția de

parte a actului juridic, pârâtul nu putea pretinde lipsa de eficiență sau de

obligativitate a acestuia sub motivul neintabulării în cartea funciară.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 7/1996 publicitatea imobiliară are ca obiect

înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la

imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii

sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității

față de terți a acestor înscrieri.

Așadar, scopul

oricărei forme de publicitate este informarea terților despre existența unui

fapt, act sau situații juridice noi, în timp ce între părți (inter partes)

înscrierea are numai efecte limitate asupra raportului juridic dintre acestea,

în sensul că obligă pe înstrăinător (constituitor) să nu dispună de același bun

sau drept în folosul altuia.

Între părți actul

juridic își produce toate efectele de îndată ce a fost valabil încheiat,

indiferent dacă a fost sau nu înscris, întrucât nefiind atributivă de

proprietate, această formalitate nu contează pentru părți, ci are importanță

doar pentru terți.

Deci, lipsa de

înscriere nu poate fi opusă de emitentul actului (dispoziției) părții

beneficiare, astfel încât drepturile și obligațiile părților se stabilesc în

funcție de conținutul real al raportului dintre părți așa cum reiese din

cuprinsul actului generator.

De aceea, recurentul,

în calitate de emitent al dispoziției, nu se poate prevala de neîndeplinirea

formalității de publicitate de către beneficiar pentru a justifica neexecutarea

propriei dispoziții.

- În schimb, este

fundamentată și are consecințe în ce privește lipsa culpei pârâtului în

executarea dispoziției împrejurarea că reclamantul a atacat-o în instanță,

contestând atât posibilitatea executării în natură a terenului, cât și natura

măsurilor reparatorii prin echivalent.

Astfel, prin

contestația formulată la data de 12 martie 2008, L.I. a solicitat anularea

Dispoziției nr. 786 din 6 februarie 2008, inclusiv sub aspectul restituirii în

natură a terenului disponibil (după ce posibilitatea acordării măsurii

reparatorii directe fusese stabilită tot prin hotărâre judecătorească iar prin

Sentința nr. 989 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Arad a fost admisă

contestația la executare a primarului, anulându-se formele vizând înființarea

popririi întrucât prioritară este executarea în natură).

Or, această

contestație, prin care L.I. punea în discuție posibilitatea restituirii în

natură a fost soluționată irevocabil prin Decizia nr. 6541 din 11 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Până la acest moment,

reclamantul nu putea pretinde cu temei că debitorul are o culpă în neexecutarea

de bunăvoie a obligației, de vreme ce se contestau înseși dispozițiile din

titlu referitoare la restituirea terenului.

Această atitudine a

intimatului-reclamant care, pe de o parte contestă executarea în natură, iar pe

de altă parte pretinde despăgubire pentru că executarea nu a avut loc exclude

ideea de culpă din partea debitorului, atâta vreme cât titlul de care se

prevala creditorul nu fusese consolidat jurisdicțional (prin soluționarea

demersului judiciar al debitorului).

Ca atare, intervalul

de timp pentru care se poate pretinde că există o culpă a pârâtului-reclamant

în neexecutarea dispoziției este cel cuprins între 11 iunie 2009 (data

hotărârii irevocabile pronunțate în contestația la executare) - 26 februarie

2010 (data predării efective a imobilului).

În consecință, pe

acest aspect se va constata greșita aplicare a legii și incidența art. 304 pct.

9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi admis și modificată, în parte,

decizia din apel, cu reducerea corespunzătoare a despăgubirilor potrivit

intervalului menționat (urmând a fi luată în considerare, proporțional celor 6

luni, suma stabilită prin raportul de expertiză constând în contravaloarea

lipsei de folosință pentru anul 2009, în condițiile în care această lipsă de

folosință nu a fost calculată pentru niciun interval din anul 2010, aspect care

nu a făcut însă obiect al vreunei obiecțiuni din partea reclamantului).

Potrivit

considerentelor expuse, recursul Primăriei municipiului Arad va fi respins ca

lipsit de interes, iar recursul Primarului municipiului Arad va fi admis,

modificată în parte decizia în sensul că valoarea despăgubirilor datorate este

de 46 euro (echivalent în lei la data plății) constând în contravaloarea lipsei

de folosință la nivelul celor 6 luni din anul 2009, pentru care se poate reține

neîndeplinirea culpabilă a obligației de executare a titlului.

Se vor menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Arad în reprezentarea Municipiului

Arad împotriva Deciziei nr. 113 din 9 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că valoarea despăgubirilor datorate de Municipiul

Arad este în sumă de 46 euro, în echivalent în lei la data plății.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca lipsit

de interes, recursul declarat de Primăria municipiului Arad împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2015.

Procesat

de NN