ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11 martie 2010, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Arad și Primarul municipiului Arad, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosință asupra terenului în suprafață de 15.300 mp, pentru perioada 18 iunie 2003 - 26 februarie 2010, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamantul a arătat că, prin Sentința civilă nr. 388 din 18 iunie 2003, definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie, instanța a obligat Primăria Arad la restituirea terenului care a aparținut autorilor săi, iar, în măsura în care nu poate fi restituit în natură, la plata contravalorii acestuia.

Prin Sentința civilă nr. 989/2008 a Judecătoriei Arad (irevocabilă) s-a constatat posibilitatea restituirii parțiale în natură a terenului în suprafață de 15.300 mp./37318 mp din cartea funciară, iar, la 26 februarie 2010, reclamantul a fost pus în posesie cu această suprafață. Reclamantul a apreciat la suma de 514.080 lei contravaloarea lipsei de folosință, respectiv 1530 euro pe lună, conform intervalului de timp arătat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1429 C. civ. După efectuarea expertizei, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor la suma de 683,346 euro. Prin Sentința civilă nr. 3451/PI din 19 decembrie 2012, Tribunalul Arad a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâților Primăria Municipiului Arad și Municipiul Arad, prin Primar, să plătească reclamantului 683,346 euro, cu titlu de despăgubiri și 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Prin Sentința nr. 746 din 20 februarie 2013 Tribunalul Arad a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de pârâtul Municipiul Arad și s-a stabilit că pârâții vor plăti suma de 683,35 euro în loc de 683,346 euro, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței civile. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, într-adevăr calitatea procesuală a Primăriei a fost stabilită prin Sentința civilă nr. 5233/2007 a Judecătoriei Arad, irevocabilă, și, fiind chemat în judecată și Municipiul Arad, prin Primar, este evident că se discută despre entitatea deținătoare. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acțiune care vizează dreptul de proprietate.

Pe fondul cauzei, văzându-se întregirea cererii de chemare în judecată, împrejurarea că reclamantul a achiesat la suma stabilită prin expertiză, iar pârâții nu au solicitat efectuarea unei expertize contrare, că starea de fapt prezentată de reclamant este reală, fiind susținută de probatoriul administrat, tribunalul a admis acțiunea, obligând pârâții la despăgubiri în limita sumei de 683,346 euro stabilită prin raportul de expertiză. Împotriva sentinței au declarat recurs (recalificat apel, în condițiile art. 282 C. proc. civ.) pârâții Primăria Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad. Prin Decizia civilă nr. 107/A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți.

Pentru a hotărî astfel, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea a constatat că, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pretinse, în fața instanței de fond s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate, care a stabilit că valoarea profitului ce s-ar fi putut obține în urma folosinței terenului în cauză este de 683,346 euro, adică 683,35 euro (prin admiterea cererii de lămurire dispozitiv). S-a reținut că susținerile pârâților privind neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale sunt nefondate întrucât, din ansamblul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă fără dubiu demersurile reclamantului L.I. pentru redobândirea terenului revendicat în condițiile legilor speciale, teren care i-a fost restituit în temeiul Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003, definitivă și irevocabilă.

Mai mult, prin Sentința nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a constatat posibilitatea executării în natură parțiale, a titlului executoriu (respectiv, a Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad) adică posibilitatea restituirii terenului în cotă de 15.3000 mp/37318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie 2003. Cu toate acestea, punerea efectivă în posesie a reclamantului s-a făcut abia la data de 26 februarie 2010, în dauna acestuia fiind dovedită lipsa de folosință cuantificată la nivelul sumei de 683,35 euro. S-a constatat caracterul neîntemeiat al excepțiilor reiterate de pârâți privind lipsa calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și respectiv, a Primarului Municipiului Arad, întrucât, în întregul proces de redobândire efectivă în proprietate a terenului revendicat, aceste entități au fost implicate, aspect reținut de altfel și prin hotărârile irevocabile depuse la dosar.

Prin Decizia civilă nr. 188/1609/108/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâți, a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea reclamantului de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 18 iunie 2003 - 11 martie 2007. Astfel, deși instanța de apel reține că s-a invocat nelegalitatea sentinței derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 3, 8 din Decretul nr. 167/1958, nu dă niciun răspuns acestei critici.

Cu privire la modul în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Primarului Municipiului Arad, instanța de recurs a constatat că aceasta a primit o rezolvare eronată, având în vedere că a fost apreciată calitatea părților din prezenta cauză prin raportare la părțile din alte litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat de pârâți, motivarea se limitează doar la menționarea de către instanța de apel a faptului că prin Sentința civilă nr. 989 din 18 februarie 2008 s-a constatat posibilitatea executării în natură parțiale a titlului executoriu, respectiv a Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, adică posibilitatea restituirii în natură a terenului în cotă de 15.300/37.318 mp, retroactiv, începând cu data de 18 iunie 2003. Or, această motivare nu reprezintă o argumentare a înlăturării motivelor de apel formulate de către pârâții-apelanți, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei în raport cu probele existente și apărările pârâților.

Așa fiind, constatându-se nerespectarea caracterului devolutiv al căii de atac, decizia a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Procedând la rejudecarea pricinii, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 113 din 9 iunie 2015, prin care a admis apelul declarat de pârâții Primăria Municipiului Arad, prin Primarul Municipiului Arad și Primarul Municipiului Arad, în reprezentarea Municipiului Arad. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, admițând în parte acțiunea reclamantului L.I., a fost obligat pârâtul Municipiul Arad, prin Primarul Municipiului Arad, la plata către reclamant a sumei de 235,19 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A fost menținută în rest sentința. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad și a Primarului Municipiului Arad, că potrivit deciziei de casare, a fost greșit rezolvată această chestiune în primul ciclu procesual, prin raportare la părțile din alte litigii, ale căror hotărâri au fost depuse la dosarul cauzei, așa încât s-a procedat la o nouă dezlegare a acestor aspecte prin prisma motivelor invocate în susținerea lor. Astfel, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad, s-a reținut caracterul întemeiat, față de prevederile art. 41 C. proc. civ., corelate cu dispozițiile incidente din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

Astfel, din analiza coroborată a dispoz. art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 62 din Legea nr. 215/2001, s-a concluzionat că unitatea administrativ-teritorială, în speță, Municipiul Arad, are personalitate juridică și poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentată de către Primarul comunei. Pe de altă parte, primăria unității administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structură funcțională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Ca atare, primăria nu are personalitate juridică, pentru a putea avea calitate de parte în judecată, așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., fiind numai o structură administrativă, fără capacitatea de folosință a drepturilor civile. Faptul că, în litigiile purtate anterior, finalizate prin Sentința civilă nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, respectiv, prin Sentința civilă nr. 989 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Arad (ambele irevocabile), s-a constatat calitatea Primăriei Municipiului Arad, de debitor al obligației de restituire a imobilului în cadrul procedurilor determinate de aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, nu a putut înlătura concluzia menționată, ce decurge din interpretarea normelor legale imperative referitoare la capacitatea procesuală.

În consecință, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Arad, cu schimbarea hotărârii sub acest aspect, în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva acesteia, ca fiind împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad, Curtea a pornit de la prevederile art. 21 și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 rep., avându-se însă în vedere și conținutul cererii de chemare în judecată, din care a rezultat faptul că Primarul Municipiului Arad nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Arad.

În plus, s-a reținut că, în procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, sunt stabilite anumite obligații concrete în sarcina primarului, în procesul de restituire a imobilelor notificate, însă acesta nu acționează în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al unității deținătoare, astfel că, având în vedere cauza prezentei acțiuni, Municipiului îi aparține și răspunderea juridică, existând, sub acest aspect, identitate între debitorul obligației ce trebuia executată și pârât.

S-a făcut referire în sensul menționat, la dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor", concluzionându-se că unitatea administrativ-teritorială deținătoare a imobilului este persoana juridică de drept public (comuna, orașul sau municipiul), și nu autoritatea executivă, primarul. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că, față de obiectul cauzei (pretenții decurgând din lipsa de folosință), în mod eronat a apreciat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la acțiunile privind dreptul de proprietate.

Cât timp, în speță, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, pretinzându-se despăgubiri pentru lipsa de folosință, termenul de prescripție aplicabil este cel de trei ani, prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, în condițiile art. 8 din Decret, respectiv de la data pronunțării Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Arad, prin care pârâtul a fost obligat la restituirea imobilului, cu mențiunea că, fiind vorba de pretenții pentru lipsirea de folosință, acestea sunt pretenții succesive, astfel că vor curge de la momente diferite.

Cu toate acestea, s-a constatat că prezintă relevanță pentru soluționarea excepției mai multe momente: data pronunțării sentinței menționate (18 iunie 2003), data încheierii de îndreptare a erorii materiale strecurate în această hotărâre (20 ianuarie 2004), data începerii executării silite (09 februarie 2007), data emiterii dispoziției primarului, de restituire în natură a suprafeței de 15.300 mp (06 februarie 2008), respectiv data predării efective a imobilului (26 februarie 2010). S-a apreciat că, deși primul moment în raport de care se analizează prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului este data pronunțării hotărârii judecătorești prin care se dispune obligarea pârâtului la restituirea imobilului în discuție (18 iunie 2003), raportat la care dreptul la acțiune ar fi prescris, intervine o altă instituție specifică prescripției, respectiv întreruperea prescripției extinctive, în condițiile prevăzute de art. 16 lit. c) din Decret, întrerupere realizată în speță, prin executarea silită începută de reclamant.

Astfel, în cursul anului 2005, reclamantul a început unele demersuri administrative, de punere în executare a Sentinței civile nr. 388/2003, iar la data de 09 februarie 2007, a început propriu-zis executarea silită. În consecință, raportat la aceste elemente și față de caracterul succesiv al pretențiilor reclamantului, de data introducerii acțiunii de față (11 martie 2010), excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului a fost găsită parțial întemeiată, constatându-se ca fiind prescrise pretențiile pentru perioada ce depășește intervalul de 3 ani, calculați cu referire la momentul începerii efective a executării silite, respectiv cele anterioare datei de 09 februarie 2004 (pretenții pentru care acțiunea a fost respinsă, prin reținerea excepției prescripției extinctive).

În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății pentru perioada pentru care nu a intervenit prescripția extinctivă, Curtea a reținut că, prin Sentința nr. 388 din 18 iunie 2003, Tribunalul Arad nu a stabilit cu claritate natura măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat, fiind necesare activități ulterioare, respectiv să se stabilească dacă terenul poate fi restituit în natură sau nu, astfel că reclamantul nu a dobândit efectiv un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 15.300 mp. decât la data emiterii dispoziției din anul 2008, dată de la care poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință și până la momentul predării efective a terenului (26 februarie 2010). Anterior emiterii dispoziției, Curtea a reținut că, fiind vorba de o acțiune în pretenții, sarcina probei revenea reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ.

aplicabil cauzei, fără să fi fost produse însă dovezi cu privire la motivul concret pentru care nu s-a emis o dispoziție în executarea Sentinței nr. 388/2003. S-a constatat, potrivit actelor dosarului, că reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2005, când a cerut doar acordarea de despăgubiri, nu stabilirea posibilității restituirii în natură a terenului. Executarea silită începută la solicitarea sa a fost în același sens (de a obține despăgubiri), iar pârâtul a făcut dovada demersurilor pentru stabilirea naturii măsurilor reparatorii, fără succes, procedând la executarea obligației stabilite în sentința din 2003 în forma permisă de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, s-a reținut că doar prin Sentința civilă nr. 989 din 18 februarie 2008, s-a constatat posibilitatea executării în natură parțiale, a titlului executoriu (respectiv, a Sentinței civile nr. 388 din 18 iunie 2003 pronunțate de Tribunalul Arad), adică posibilitatea restituirii în natură a terenului în cotă de 15.3000 mp/37318 mp. S-a concluzionat că pârâtul Municipiul Arad nu datorează despăgubiri pentru perioada anterioară emiterii dispoziției, nefiind îndeplinite cerințele legale, în sensul că, reclamantul, neavând un drept de proprietate recunoscut și nefiind stabilită natura măsurilor reparatorii cuvenite, nu poate pretinde și obține despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada anterioară emiterii dispoziției primarului, ci doar pentru cea ulterioară, din 2008, până la data predării efective a imobilului (26 februarie 2010), despăgubiri evaluate la suma de 235,19 euro, prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză și necontestată de părți.

În schimb, pentru perioada 06 februarie 2008 (data emiterii dispoziției Primarului de restituire în natură a suprafeței de 15.300 mp) - 26 februarie 2010 (data predării efective a imobilului), pârâtul datorează despăgubiri, fiind întrunite cerințele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită (nepredarea terenului pentru care exista un titlu de proprietate), un prejudiciu (în sumă de 235,19 euro, rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea de a culege fructele bunului său), un raport de cauzalitate suficient de caracterizat între faptul nepredării terenului și prejudiciul încercat de reclamant, precum și culpa autorității, care, deși a recunoscut ea însăși reclamantului un drept de proprietate, a predat terenul cu o întârziere considerabilă, fără a exista vreo justificare în acest sens.

Împotriva deciziei au declarat recurs Primăria municipiului Arad și Primarul municipiului Arad care au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele: - În mod greșit și cu încălcarea principiului disponibilității părților a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad, instanța considerând că primarul nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale. Or, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul a înțeles să cheme în proces, în calitate de pârâți, Primăria Municipiului Arad, prin primar și Primarul Municipiului Arad în calitate de reprezentant al Municipiului Arad, iar nu Municipiul Arad.

Așadar, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia doar reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual. - Față de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 215/2001, autoritatea locală în unitățile administrativ-teritoriale se realizează prin consilii, ca autorități deliberative și primari, ca autorități executive. Raportat și la prevederile art. 21, 61 din aceeași lege, rezultă că primarul este o autoritate ce nu are patrimoniu și care îndeplinește o funcție publică. Mai mult, din prevederile art. 21, 22 din Legea nr. 10/2001 rezultă că dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent se emite de către primar ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că nu primarul are legitimare procesuală pasivă.

- Instanța de apel a reținut în mod greșit că pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010 sunt întrunite cerințele art. 998 C. civ., în sensul că există o faptă ilicită (nepredarea terenului pentru care există un titlu de proprietate), un prejudiciu (rezultând din lipsirea reclamantului de posibilitatea culegerii fructelor bunului său), un raport de cauzalitate între faptul nepredării terenului și prejudiciul încercat, precum și culpa autorității. Astfel, se reține existența acestor elemente ale răspunderii civile delictuale, fără a analiza cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, raportat la probele din dosar și la situația de fapt.

În mod incorect pretențiile reclamantului nu sunt analizate prin prisma dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada deplină a proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Rezultă că legiuitorul instituie în sarcina persoanei îndreptățite obligația îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, cu o condiție prealabilă pentru efectuarea procedurii de punere în posesie a imobilului ce a făcut obiectul dispoziției de restituire în natură.

Reclamantul nu s-a conformat însă acestor prevederi legale, motiv pentru care nu s-a putut proceda la punerea în posesie. - Soluția este nelegală și sub aspectul lipsei dovezilor care să ateste faptul că pârâtul a obținut venituri din folosința bunului său, ceea ce conturează o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestuia. Față de împrejurările speței, nu se poate reține nici cea mai ușoară culpă în sarcina pârâților, având în vedere că, pe de o parte Municipiul Arad a soluționat notificarea reclamantului în condițiile legii și pe de altă parte că, punerea în posesie nu s-a putut efectua datorită atitudinii culpabile a reclamantului care nu a procedat la intabularea dreptului său în cartea funciară, așa cum era obligat în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, s-a arătat, dispoziția nr. 786 din 6 februarie 2008 a Primarului Municipiului Arad, cu privire la imobilul în litigiu, a fost contestată de reclamantul L.I., contestație care a fost soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 6541 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aceste condiții, soluția instanței de apel, de obligare a pârâtului Municipiului Arad la plata de despăgubiri pentru perioada 6 februarie 2008 - 26 februarie 2010, sub motiv că ar fi întrunite cerințele art. 998 C. civ., este nelegală, raportat la atitudinea reclamantului, care la data de 12 martie 2008, a înțeles să solicite anularea Dispoziției nr. 786 din 6 februarie 2008, ceea ce este de natură să excludă răspunderea civilă.

- Pe de altă parte, instanța nu a analizat cauza prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce impun obligații bine determinate în sarcina entităților învestite cu soluționarea notificărilor, lege care stabilește modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat din preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care împiedică formularea unor pretenții ulterioare legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor. Așadar, s-a susținut greșita reținere a unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu cert și a unui raport de cauzalitate cât timp reclamantul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv înscrierea dreptului în cartea funciară, iar pe de altă parte, contestarea dispoziției primarului ce reprezenta titlu executoriu.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinarea prev. de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul exercitat de Primăria municipiului Arad este lipsit de interes, având în vedere că potrivit deciziei instanței de apel, s-a constatat că aceasta este lipsită de capacitate procesuală și ca atare, nu poate figura ca parte în cauză. În consecință, schimbându-se sentința de primă instanță, acțiunea a fost admisă numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad. Rezultă, față de soluția ce îi este favorabilă, că Primăria municipiului Arad nu justifică niciun interes în declararea căii de atac, așa încât recursul acesteia va fi respins prin reținerea excepției lipsei de interes (condiție care trebuie îndeplinită în exercitarea oricărui demers procesual).

2. Recursul pârâtului Municipiul Arad reprezentat de primar deduce judecății, în principal, critici nefondate. - Astfel, nu poate fi primită susținerea acestuia potrivit căreia instanța de apel ar fi rezolvat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a primarului, cu ignorarea principiului disponibilității, a dispozițiilor Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 10/2001. Contrar susținerii recurentului, instanța de apel nu a nesocotit motivele cererii de chemare în judecată și cadrul procesual fixat de reclamant, atunci când a statuat că, în realitate, a fost chemat în judecată Municipiul Arad prin primar, (așadar, în reprezentarea unității administrativ-teritoriale), iar nu primarul în nume propriu.

Argumentele dezvoltate de recurent cu referire la dispozițiile art. 21 și 61 din Legea nr. 215/2001 vizând autoritățile executive și deliberative ale administrației publice locale și funcția de autoritate publică pe care o exercită primarul nu sunt de natură să-i susțină critica și să demonstreze nelegalitatea soluției. Așa cum rezultă din considerentele soluției, instanța de apel a avut în vedere și a dat eficiență textelor menționate, subliniind însă că primarul figurează în proces ca reprezentant și nu în nume propriu, așa încât calitatea procesuală pasivă nu se verifică în persoana acestuia, ca reprezentant, ci în aceea a reprezentatului (unitatea administrativ-teritorială).

Tot astfel, făcând referire la prevederile Legii nr. 10/2001 - act normativ în temeiul căruia a fost emisă dispoziția ce constituie titlu executoriu -, recurentul arată că nici în procedura acestei legi primarul nu acționează decât ca reprezentant al deținătorului imobilului, care este unitatea administrativ-teritorială. Critica este lipsită de obiect, fără corespondent în motivarea soluției din apel. Dimpotrivă, în considerentele deciziei se reține, cu trimitere la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, faptul că restituirea în natură sau prin echivalent se face prin dispoziție a primarului dar cu privire la imobile deținute de unitățile administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă că primarul nu emite dispoziția în nume propriu, ci ca reprezentant al persoanei juridice de drept public.

Or, prin critica din recurs, primarul nu face decât să reia aceleași argumente ale instanței de apel, în susținerea aceleiași concluzii, dar ignorând faptul că poziția sa în proces este aceea specifică unui reprezentant, fără drepturile și obligațiile ce se atașează părților litigiului. - Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la lipsa de motivare a deciziei din apel pe aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale. În considerentele deciziei se arată expres că acțiunea ilicită constă în nepredarea terenului pentru care există un titlu de proprietate, ceea ce este corect întrucât neexecutarea unui titlu situează pe debitor - față de principiul executării de bunăvoie a obligațiilor - pe terenul ilicitului civil.

În ce privește culpa, ca formă a vinovăției, ea a rezultat și a fost ca atare subliniată de către instanță, în aceea că autoritatea emitentă a dispoziției de restituire (pe baza unei hotărâri judecătorești) a predat terenul cu întârziere, cauzând astfel un prejudiciu proprietarului. Ca element al răspunderii civile, prejudiciul a fost determinat în speță, ca fiind reprezentat de lipsa de folosință a terenului. Este eronată susținerea recurentului conform căreia această lipsă de folosință putea fi avută în vedere atunci când terenul ar fi făcut obiectul unui contract de închiriere, ceea ce nu se regăsește în speță, așa încât temeiul pretențiilor nu-l poate reprezenta un raport obligațional. În realitate, împiedicarea în exercițiul dreptului de proprietate dă naștere la dezdăunări în sarcina celui care a adus atingere în această modalitate proprietății altei persoane.

Din momentul în care pârâtul era obligat la restituirea bunului și nu a făcut-o, el are poziția unui posesor de rea-credință, fiind ca atare, obligat la restituirea tuturor fructelor, percepute sau nepercepute sau a valorii lor (dacă acestea nu mai există sau dacă a neglijat să le perceapă). În speță, aceste despăgubiri au fost stabilite prin raport de expertiză necontestat de părți, fiind în afara criticilor valorificabile în recurs, susținerea recurentului conform căreia admiterea acțiunii s-ar fi dispus, fără ca reclamantul să fi produs vreo dovadă pe aspectul prejudiciului. Dovezile și evaluarea lor s-au administrat respectiv, realizat în calea de atac devolutivă a apelului, neputându-se pretinde aspecte de netemeinicie în recurs.

Totodată, este nefondată susținerea potrivit căreia obligarea la despăgubiri s-a făcut greșit, în condițiile în care pârâtul nu a realizat niciun folos din exploatarea acestuia, ceea ce conturează ideea unei îmbogățiri fără just temei în patrimoniul reclamantului. Așa cum s-a arătat, obligația de despăgubire subzistă în sarcina posesorului de rea-credință, tocmai ca sancțiune a atitudinii sale subiective de a prejudicia în mod deliberat pe titularul dreptului de proprietate - indiferent că a perceput sau nu fructele lucrului, că le-a consumat sau a neglijat să le perceapă. - Este întemeiată însă, critica recurentului în legătură cu intervalul de timp pentru care datorează aceste despăgubiri, chiar dacă nu sub toate aspectele valorificate în cadrul acestei critici.

Astfel, nu poate fi primită susținerea recurentului conform căreia nu a procedat la executarea dispoziției întrucât reclamantul nu a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară la care îl obligau dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Promovând o astfel de critică, pârâtul-recurent ignoră faptul că acesta este însuși emitentul actului care reprezenta titlul executoriu, precum și semnificația formelor de publicitate imobiliară, aceea de asigurare a opozabilității față de terți. Or, din poziția de parte a actului juridic, pârâtul nu putea pretinde lipsa de eficiență sau de obligativitate a acestuia sub motivul neintabulării în cartea funciară.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 7/1996 publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri. Așadar, scopul oricărei forme de publicitate este informarea terților despre existența unui fapt, act sau situații juridice noi, în timp ce între părți (inter partes) înscrierea are numai efecte limitate asupra raportului juridic dintre acestea, în sensul că obligă pe înstrăinător (constituitor) să nu dispună de același bun sau drept în folosul altuia.

Între părți actul juridic își produce toate efectele de îndată ce a fost valabil încheiat, indiferent dacă a fost sau nu înscris, întrucât nefiind atributivă de proprietate, această formalitate nu contează pentru părți, ci are importanță doar pentru terți. Deci, lipsa de înscriere nu poate fi opusă de emitentul actului (dispoziției) părții beneficiare, astfel încât drepturile și obligațiile părților se stabilesc în funcție de conținutul real al raportului dintre părți așa cum reiese din cuprinsul actului generator. De aceea, recurentul, în calitate de emitent al dispoziției, nu se poate prevala de neîndeplinirea formalității de publicitate de către beneficiar pentru a justifica neexecutarea propriei dispoziții.

- În schimb, este fundamentată și are consecințe în ce privește lipsa culpei pârâtului în executarea dispoziției împrejurarea că reclamantul a atacat-o în instanță, contestând atât posibilitatea executării în natură a terenului, cât și natura măsurilor reparatorii prin echivalent. Astfel, prin contestația formulată la data de 12 martie 2008, L.I. a solicitat anularea Dispoziției nr. 786 din 6 februarie 2008, inclusiv sub aspectul restituirii în natură a terenului disponibil (după ce posibilitatea acordării măsurii reparatorii directe fusese stabilită tot prin hotărâre judecătorească iar prin Sentința nr. 989 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei Arad a fost admisă contestația la executare a primarului, anulându-se formele vizând înființarea popririi întrucât prioritară este executarea în natură).

Or, această contestație, prin care L.I. punea în discuție posibilitatea restituirii în natură a fost soluționată irevocabil prin Decizia nr. 6541 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Până la acest moment, reclamantul nu putea pretinde cu temei că debitorul are o culpă în neexecutarea de bunăvoie a obligației, de vreme ce se contestau înseși dispozițiile din titlu referitoare la restituirea terenului. Această atitudine a intimatului-reclamant care, pe de o parte contestă executarea în natură, iar pe de altă parte pretinde despăgubire pentru că executarea nu a avut loc exclude ideea de culpă din partea debitorului, atâta vreme cât titlul de care se prevala creditorul nu fusese consolidat jurisdicțional (prin soluționarea demersului judiciar al debitorului).

Ca atare, intervalul de timp pentru care se poate pretinde că există o culpă a pârâtului-reclamant în neexecutarea dispoziției este cel cuprins între 11 iunie 2009 (data hotărârii irevocabile pronunțate în contestația la executare) - 26 februarie 2010 (data predării efective a imobilului). În consecință, pe acest aspect se va constata greșita aplicare a legii și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi admis și modificată, în parte, decizia din apel, cu reducerea corespunzătoare a despăgubirilor potrivit intervalului menționat (urmând a fi luată în considerare, proporțional celor 6 luni, suma stabilită prin raportul de expertiză constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru anul 2009, în condițiile în care această lipsă de folosință nu a fost calculată pentru niciun interval din anul 2010, aspect care nu a făcut însă obiect al vreunei obiecțiuni din partea reclamantului).

Potrivit considerentelor expuse, recursul Primăriei municipiului Arad va fi respins ca lipsit de interes, iar recursul Primarului municipiului Arad va fi admis, modificată în parte decizia în sensul că valoarea despăgubirilor datorate este de 46 euro (echivalent în lei la data plății) constând în contravaloarea lipsei de folosință la nivelul celor 6 luni din anul 2009, pentru care se poate reține neîndeplinirea culpabilă a obligației de executare a titlului. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Arad în reprezentarea Municipiului Arad împotriva Deciziei nr. 113 din 9 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că valoarea despăgubirilor datorate de Municipiul Arad este în sumă de 46 euro, în echivalent în lei la data plății. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de Primăria municipiului Arad împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2015. Procesat de NN