ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 10 decembrie 2007,

reclamanții P.A., P.E. și T.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, ca instanța să constate dobândirea, de către reclamanți,

prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. 5040

Cluj-Napoca, și a casei situate în Cluj-Napoca, str. Oașului, precum și să

dispună intabularea în CF nr. 5040 a dreptului de proprietate al reclamanților,

cu titlu de drept de uzucapiune și construire.

Prin sentința civilă nr.

5969 din 21 aprilie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanții P.A., P.E. și T.M. împotriva pârâților

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții P.A., P.E. și T.M., iar prin decizia

civilă nr. 523/A din 22 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost

admis apelul, a fost anulată sentința, cu consecința reținerii cauzei spre

judecare în primă instanță la Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a avut în vedere valoarea imobilului, precum și

normele de competență materială.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. de dosar civil nr. 40/117/2010.

Reclamanții au

formulat o precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea

dobândirii de către reclamanți, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate a

unei suprafețe de teren de 1699 mp, parte din terenul înscris în C.F. 5040

Cluj-Napoca, să se dispună dezmembrarea în parcele, conform raportului de

expertiză, să se dispună realizarea operațiunilor de carte funciară privitoare

la aceste numere topografice, să se dispună înscrierea construcției existente

pe teren cu titlu de drept de construire și să se dispună intabularea în cartea

funciară a dreptului de proprietate a imobilului teren cu titlu de uzucapiune

și construire.

Au arătat că sunt

moștenitorii lui P.E. și P.A. care au început posesia din anii 1950, ei fiind

cei care au edificat o construcție și că posesia, pe toată durata ei, a fost

una utilă. Antecesorii, și apoi reclamanții, au avut o detenție materială

începând cu anii 1950, reclamantul P.A. locuind în casa părintească de la data

nașterii.

Prin sentința civilă nr.

403 din 15 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins acțiunea

formulată de reclamanții P.A., P.E., T.M., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței

următoarele:

Având în vedere

înscrisurile depuse la dosar, precum și mențiunea din cartea funciară,

tribunalul a apreciat că imobilul se înscrie în categoria bunurilor din

domeniul public, având în vedere și titlul cu care acesta a fost înscris în

cartea funciară, respectiv cu titlu de naționalizare în anul 1958.

Până la modificările

survenite anului 1989, proprietatea aparținând statului era considerată o

proprietate publică ce nu putea face obiectul unei posesii creatoare de efecte

juridice, respectiv al uzucapiunii.

Chiar dacă ulterior

anului 1989, raportat la amplasarea bunului din litigiu, a constatărilor

expertului, terenul nu ar mai putea fi considerat ca întrunind condițiile

prevăzute de Legea nr. 213/1998, în vederea calificării ca aparținând

domeniului public, împrejurarea că acest bun a intrat în patrimoniul statului

ca bun de naționalizare nu îi schimbă caracterul dobândit în perioada

comunistă.

Instanța a mai

reținut că, chiar dacă s-ar aprecia că acest bun ar face parte din domeniul

privat al statului, susceptibil de dobândire prin uzucapiune, probele

administrate nu dovedesc îndeplinirea dispozițiilor art. 1890 C. civ.,

respectiv exercitarea unei posesii utile în termenele prevăzute de lege.

Prin cererea inițială

s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune

și asupra construcției. Întrucât din probele administrate a rezultat că

imobilul construcție ar fi fost edificat de către antecesorii reclamanților, nu

se poate constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune întrucât

nu se poate uzucapa un bun dobândit cu alt titlu de cel care cere uzucapiunea.

Prin precizarea de

acțiune s-a solicitat evidențierea în CF a acestei construcții solicitându-se

constatarea dobândirii dreptului de proprietate cu titlu drept de construire.

Nici înscrierea în

cartea funciară a construcției nu se poate realiza, în cartea funciară intabulându-se

doar dreptul de proprietate în favoarea unei persoane.

Reclamanții ar fi

trebuit să ceară constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin unul din

modurile prevăzute de lege și, ulterior, intabularea în cartea funciară a

dreptului de proprietate. Nicidecum nu se poate dispune înscrierea într-o carte

funciară a dreptului de proprietate în favoarea unor părți, cu titlu drept de

construire, atât timp cât probele administrate confirmă că nu reclamanții sunt

cei care au realizat acțiunea de edificare a construcției.

Apelul declarat de

reclamanții P.A., P.E. și T.M. împotriva sentinței primei instanțe a fost

respins, ca nefondat, prin decizia nr. 311/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

Două sunt problemele

esențiale care trebuie judicios tranșate în prezenta cauză, prin raportare

strictă la dispozițiile legale incidente:

care trebuie lămurită este aceea a legii aplicabile uzucapiunii de care doresc

să se prevaleze reclamanții.

care se impune a fi riguros soluționată este aceea a împrejurării dacă terenul

în litigiu putea sau nu să facă obiect al prescripției achizitive.

cererii introductive de instanță, pentru petitul în uzucapiune, expres indicat

de către reclamanți în motivarea acestei cereri și reiterat apoi pe tot

parcursul soluționării cauzei, îl constituie prevederile art. 1890 și urm. C.

civ. și art. 1860 C. civ.

Cu alte cuvinte,

reclamanții au invocat uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C.

civ., precum și joncțiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei exercitate de

reclamanții apelanți cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de

antecesorul reclamanților apelanți, joncțiunea posesiilor fiind reglementată de

art. 1860 C. civ.

Pentru ca dreptul de

proprietate sau vreun alt drept real principal să poată fi dobândit prin

uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiții: posesia

să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă și neviciată; posesia să fie

exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de

bună-credință sau de rea-credință.

Pentru a putea invoca

cu succes joncțiunea posesiilor, respectiv pentru a putea opune unirea celor

două posesii, în sensul pretins de art. 1860 C. civ., trebuie îndeplinite

cumulativ două condiții: să fie vorba despre o posesie propriu-zisă; posesorul

actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport

juridic, întrucât joncțiunea posesiilor nu poate fi invocată de către cel care

a uzurpat posesia altuia.

Concret, în speță,

reclamanții au invocat uzucapiunea de 30 de ani întemeiată pe art. 1890 C. civ.,

în persoana autorului lor, P.A., susținând că autorul lor a început să

folosească, să posede pașnic și neviciat, terenul în litigiu încă din anul

1950.

Prin precizarea de

acțiune depusă în al doilea dosar de fond la fila 53, reclamanții s-au prevalat

din nou de același dispozițiile ale art. 1890 C. civ., susținând, în mod

expres, în motivarea precizării de acțiune, că antecesorii lor, P.E. și P.A.,

au început posesia terenului încă din anul 1950.

Așadar, cadrul

procesual dedus judecății prin cererea pendinte, și care trebuia analizat de

către instanță în mod strict și riguros, în conformitate cu art. 129 alin. final

C. proc. civ., este acela al unei uzucapiuni de 30 de ani, întemeiată pe

prevederile art. 1890 C. civ., coroborat și cu art. 1860 C. civ.

În sistemul Codului

Civil Român, uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani,

reglementată de art. 1890 C. civ., invocată și de reclamanți în prezenta cauză

ca temei juridic al acțiunii lor și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani,

reglementată de art. 1895-1899 C. civ.

În Transilvania, unde

s-a aplicat sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare, uzucapiunea

a fost reglementată prin Legea nr. 115/1938, cu o mică excepție.

Astfel, la data de 22

iunie 1943, prin Legea nr. 389/1943, a fost extinsă, printre altele, aplicarea

Codului civil și peste Carpați, fiind scoase din vigoare Codul civil Austriac

și Legile maghiare.

În ce privește nordul

Transilvaniei, extinderea legislației românești a avut loc în aceleași

condiții, însă prin Legea nr. 260/1945, urmare a revenirii Nordului

Transilvaniei la teritoriul patriei-mamă.

La data de 12 iulie 1947,

prin Legea nr. 241/1947, a fost pusă în aplicare Legea nr. 115/1938, pentru

unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, fiind scoase din

vigoare reglementările locale în materie.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 115/1938, la data de 12 iulie 1947, în Transilvania

uzucapiunea începută după data de 12 iulie 1947, urma să fie supusă

dispozițiilor Legii cărților funciare nr. 115/1938.

În art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 241/1947 s-a prevăzut expres că prescripțiile împlinite și cele

începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938 – 12 iulie 1947 -,

sunt și rămân cârmuite în continuare, în ceea ce privește natura, durata și

efectele lor, de dispozițiile sub care au început.

Singurele prescripții

achizitive care sunt guvernate de Codul Civil Român sunt cele începute între

datele de extindere a legilor civile române în Transilvania și momentul punerii

în aplicare a Legii nr. 115/1938, adică cele începute în intervalul de timp 12

iunie 1943 - 12 iulie 1947.

Este binecunoscut

faptul că uzucapiunea rămâne supusă dispozițiilor legii în vigoare la momentul

în care a început să curgă termenul de prescripție achizitivă.

Prin urmare, după

data de 12 iulie 1947, în Transilvania se aplică dispozițiile Legii cărților

funciare nr. 115/1938, astfel încât, după această dată, se poate invoca doar

uzucapiunea reglementată de dispozițiile acestei legi, respectiv, fie

uzucapiunea tabulară reglementată de art. 27 din Legea nr. 115/1938, fie,

uzucapiunea extratabulară, reglementată de art. 28 din Legea nr. 115/1938.

Întrucât reclamanții

au susținut constant că antecesorul lor a început să posede terenul în litigiu

în anul 1950, deci ulterior intrării în vigoare, la data de 12 iulie 1947, a Legii nr. 115/1938, este evident că uzucapiunii invocate de reclamanți i se aplică legea în

vigoare la momentul la care antecesorul lor a început să posede terenul,

respectiv, legea în vigoare în anul 1950, când a început să curgă termenul de

prescripție achizitivă, adică Legea nr. 115/1938.

În consecință, fiind

în regim de carte funciară, supus dispozițiilor Legii nr. 115/1938, în

condițiile în care termenul de prescripție achizitivă a început să curgă,

conform propriilor susțineri ale reclamanților, susținute de probele

testimoniale, în anul 1950, este evident că reclamanții ar fi trebuit să se

prevaleze de dispozițiile privitoare la uzucapiune reglementate de art. 27 sau art.

28 din Legea nr. 115/1938, ei neputând invoca cu succes în favoarea lor nici

uzucapiunea de 30 de ani reglementată de art. 1890 C. civ. și nici joncțiunea

posesiilor prevăzută de art. 1860 C. civ., aceasta din urmă fiind admisibilă

doar în cazul uzucapiunii întemeiate pe Codul civil, iar nu și pe dispozițiile

Legii cărților funciare.

Printr-o decizie în

interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 697 din 14

octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că „în

situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938

și împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acțiunile în

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de

carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv cele ale

Decretului-lege nr. 115/1938”.

Cu alte cuvinte,

prescripția achizitivă de care se prevalează reclamanții din prezenta cauză,

fiind începută sub imperiul Legii nr. 115/1938, va continua să fie guvernată

sub toate aspectele sale, natură, durată, efecte, termen, etc., de dispozițiile

Legii nr. 115/1938.

În fața celei de a

doua instanțe de fond, printr-o notă de ședință intitulată „Adresă”,

reclamanții și-au exprimat poziția procesuală cu privire la incidența în cauză

a Deciziei în interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, apreciind că dispozițiile acestei decizii nu sunt

incidente în speță pentru că cererea de chemare în judecată a fost promovată la

data de 10 decembrie 2007, anterior publicării acestei decizii în M. Of., iar

potrivit principiului neretroactivității legii civile, această decizie nu poate

retroactiva.

Curtea constată că

reclamanții au fost în eroare cu privire la momentul în funcție de care se

stabilește legea aplicabilă uzucapiunii, respectiv, reclamanții au apreciat

eronat că în materie de uzucapiune se aplică legea în vigoare la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată prin care se solicită constatarea

uzucapiunii, deși, legea aplicabilă uzucapiunii este legea în vigoare la

momentul la care a început să curgă termenul de prescripție achizitivă.

Câtă vreme, în

materia uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii

curgerii termenului de prescripție achizitivă, și câtă vreme, în speță,

termenul de prescripție achizitivă a început să curgă în anul 1950, când deja

era în vigoare Legea nr. 115/1938, este evident că uzucapiunii de care doresc

să se prevaleze reclamanții îi sunt aplicabile exclusiv dispozițiile Legii nr. 115/1938,

iar nicidecum dispozițiile art. 1890 C. civ. român.

Pe cale de

consecință, curtea a constatat că sunt nefondate susținerile apelanților,

conform cărora, în mod greșit a fost respinsă de către prima instanță acțiunea

în uzucapiune.

apărat în cauză, față de pretenția invocată de reclamanți, aceea a dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului litigios, prin

invocarea exceptării terenului de la posibilitatea de a fi uzucapat, pe motiv

că acesta ar constitui domeniul public al statului, fiind deci imprescriptibil.

În speță, reclamanții

au invocat uzucapiunea cu privire la terenul înscris în CF nr. 5040 Cluj, teren

care așa cum rezultă din mențiunile înscrise sub B 8 din CF, a constituit

proprietatea firmei C.O. SA Cluj, de la care Statul Român a preluat imobilul

prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transport,

Statul Român intabulându-și dreptul de proprietate astfel dobândit sub B 12 în

CF mai sus menționat.

Este adevărat că

Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate doar la data de 08 aprilie 1958,

însă, în virtutea art. 26 din Legea nr. 115/1938, Statul Român a dobândit

dreptul de proprietate ope legis, asupra imobilului litigios, chiar fără

cerința intabulării în CF, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948.

Este știut faptul că

prin uzucapiune pot fi dobândite numai bunurile aflate în circuitul civil, cu

condiția să nu fi fost declarate inalienabile prin voința legiuitorului, cum

s-a întâmplat prin adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974.

În privința

incidenței acestor din urmă legi, în cauzele având ca obiect uzucapiune, orice

dilemă a fost definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, care prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, publicată în M. Of.

Partea I nr. 288 din 30 martie 2006, a stabilit că „în cazul posesiilor

începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția

achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a

acestor legi, astfel că, după abrogarea lor, prin Decretul-lege nr. 1/1989 și

Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de

judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind

terenurile respective”, desigur, în condițiile prescrise de legea în vigoare la

momentul la care a început să curgă termenul de prescripție achizitivă.

În prezent, din

perspectiva art. 136 din Constituție coroborat cu art. 4 – art. 6 din Legea nr.

18/1991, republicată și a Legii nr. 213/1998, titular al dreptului de

proprietate publică poate fi numai Statul, sau unitățile

administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul, județul).

Regimul juridic al

drepturilor de proprietate publică este reglementat prin legea fundamentală și

prin cele două legi ordinare anterior menționate, fiind de notorietate că

bunurile ce fac obiectul proprietății publice sunt inalienabile și

imprescriptibile, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi dobândite în proprietate

prin uzucapiune.

Prin prisma acestor

considerente și a textelor legale anterior invocate, se desprinde concluzia că

bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale pot face obiect al uzucapiunii, respectiv, că

uzucapiunea poate fi invocată și împotriva statului sau a unităților administrativ-teritoriale,

dacă bunul face parte din domeniul lor privat.

În speță, reține

instanța de apel, din adresele aflate la dosar, rezultă că imobilul teren,

obiect al prezentului litigiu, nu face parte din domeniul public al statului

ori al unității administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului

Cluj-Napoca.

Per a contrario,

concluzia care se desprinde din adresele mai sus menționate, este aceea conform

căreia terenul litigios face parte din domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului Cluj-Napoca.

Or, dacă face parte

din domeniul privat, prin prisma considerentelor legale anterior invocate,

coroborat cu Decizia în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, curtea a arătat că este de apreciat în sensul că

terenul în litigiu poate face obiect al uzucapiunii, însă nu în condițiile

Codului civil român, ci în condițiile Legii nr. 115/1938, întrucât această din

urmă lege era în vigoare în anul 1950, când a început să curgă termenul de

prescripție achizitivă.

Reclamanții nu au

învestit instanța cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe dispozițiile art. 27

ori art. 28 din Legea nr. 115/1938, ci cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe art.

1890 C. civ., coroborat cu art. 1860 C. civ., cerere care, prin prisma

argumentelor expuse în considerentele prezentei decizii, nu poate fi primită.

În ceea ce privește

construcția, instanța de apel a reținut că reclamanții nu pot invoca dobândirea

asupra acesteia a dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci, cel mult, cu

titlu de construire, iar pentru finalitatea intabulării construcției în CF, în

favoarea reclamanților, este necesar ca în prealabil aceștia să își dovedească

proprietatea asupra terenului pe care este edificată construcția, iar ulterior

să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991,

în redactarea în vigoare la data sesizării instanței cu cererea de intabulare a

construcției în CF.

În fine, instanța de

apel a reținut că este nefondată susținerea intimatului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că nu justifică calitate procesuală

pasivă în cauză, prin raportare la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții P.A., P.E. și T.M., invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată.

Recurenții arată, în

motivarea recursului, faptul că, în pronunțarea deciziei, instanța de apel a

reținut că, după data de 12 iulie 1947, în Transilvania se aplică dispozițiile

Legii cărților funciare nr. 115/1938, astfel încât pentru terenul în litigiu se

putea invoca doar uzucapiunea reglementată de acest act normativ.

În primul rând,

recurenții susțin că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența

dispozițiilor deciziei nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, fiind încălcat astfel

principiul contradictorialității.

Mai arată recurenții

că, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată

anterior publicării deciziei în interesul legii menționate, iar instanța de

fond a administrat probatoriul conform temeiului de drept invocat, reținerea de

către instanța de apel a incidenței dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938

este nelegală.

Se mai susține că,

atunci când reglementează uzucapiunile de carte funciară (art. 27 și art. 28),

Decretul-lege nr. 115/1938 are în vedere, în mod evident, bunuri aflate în

proprietatea unor persoane private, fizice sau juridice, altele decât statul

sau unitățile administrativ-teritoriale, astfel că este indubitabil că

uzucapiunea extratabulară nu poate viza imobile al căror proprietar este

statul, așa cum se prezintă situația în speța de față.

Recurenții arată că

nici uzucapiunea tabulară nu poate să își găsească aplicarea în speța de față

întrucât aceasta este întemeiată pe posesia tabulară îndelungată, or, nici

antecesorii lor și nici ei nu au avut vreun moment intabulat în cartea funciară

un drept asupra terenului în litigiu, aceasta fiind tocmai finalitatea urmărită

prin prezentul demers.

În fine, o altă

critică vizează faptul că decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care

instanța de apel și-a întemeiat soluția, vizează o cu totul altă situație decât

cea existentă în acest dosar, arătând că aceasta a fost dată pentru a determina

o practică unitară în legătură cu legea aplicabilă pentru uzucapiune în cazul

unei succesiuni de legi în timp, stabilindu-se că legea de aplicat va fi cea în

vigoare la momentul începerii cursului uzucapiunii. Recurenții susțin că nu au

contestat niciun moment acest lucru, ci doar au argumentat într-un cu totul alt

mod, pornind de la o constatare de ordinul evidenței și anume, faptul că, la

momentul în care a început cursul uzucapiunii invocate de ei, erau în vigoare

două norme legale referitoare la uzucapiune – norma care reglementa uzucapiunea

de drept comun (Codul civil) și norma specială (Decretul-lege nr. 115/1938).

În concluzie,

recurenții arată că în speța de față este aplicabilă uzucapiunea de 30 de ani (C.

civ.) nu pentru că în cazul succesiunii de legi în timp ar fi aplicabilă cea

din urmă, ci pentru faptul că vechiul C. civ. era în vigoare la momentul la

care a început cursul uzucapiunii invocate și, în calitate de normă de drept

comun, era aplicabil și în zonele de carte funciară în toate situațiile care nu

intrau în sfera de aplicare a normei speciale (Decretul-lege nr. 115/1938).

Intimatul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Investită cu

soluționarea recursului, Înalta Curte, analizând criticile formulate, prin

prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., invocat de recurenți, constată că acestea sunt nefondate, calea de

atac urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în uzucapiune,

solicitând să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune

asupra terenului înscris în CF nr. 5040 Cluj-Napoca, și asupra casei situate în

Cluj-Napoca, str. Oașului, astfel cum acest imobil a fost identificat prin

expertiza tehnică anexată cererii de chemare în judecată, precum și să se

dispună intabularea în CF nr. 5040 a dreptului de proprietate a reclamanților

cu titlu de drept uzucapiune și construire.

Acțiunea

reclamanților a fost întemeiată, în drept, pentru capătul de cerere în

uzucapiune, pe dispozițiile art. 1890 și urm. C. civ. și art. 1860 C. civ.,

temei juridic invocat atât în cererea de chemare în judecată (fila 3 dosar nr. 16270/211/2007

al Judecătoriei Cluj-Napoca), cât și pe parcursul soluționării cauzei (fila 54

și fila 100 - dosar nr. 40/117/2010 al Tribunalului Cluj).

Reclamanții au

invocat uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ., care

prevede că „toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu

le-a declarat neprescriptibile, și pentru care n-a defipt un termen de

prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această

prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune

reaua credință”, precum și joncțiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei

exercitate de reclamanți cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de

antecesorul reclamanților, joncțiunea posesiilor fiind reglementată de art. 1860

C. civ. care prevede că „orice posesor posterior are facultatea, spre a putea

opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”.

Reclamanții au

invocat uzucapiunea de 30 de ani în persoana autorilor lor, P.A. și P.E.,

arătând că aceștia au început să posede, pașnic și neviciat, terenul în litigiu

încă din anul 1950, susținere dovedită prin depozițiile martorilor audiați la

judecata în fond a cauzei și reiterată prin precizarea de acțiune depusă în

dosarul de fond al Tribunalului Cluj (fila 54 - dosar nr. 40/117/2010).

Prin apelul formulat

împotriva sentinței nr. 403 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj,

reclamanții au reiterat dispozițiile art. 1890 C. civ., avansând ideea că

termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani, reglementat de textul de lege

menționat, s-a împlinit chiar în persoana autorului lor, P.A., având în vedere

că acesta a posedat neîntrerupt terenul litigios, din anul 1950 până în anul

1996, când a decedat.

Așa cum a reținut

instanța de apel, din coroborarea probelor administrare în cauză, rezultă că

anul începerii cursului prescripției achizitive este 1950, anul în care autorii

reclamanților au început posesia.

Art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru

unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938,

prevedea că prescripțiile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii

în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce privește natura, durata

si efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început.

Astfel, uzucapiunilor

începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau,

după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie

1943 si 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile Codului civil român, iar

uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile art.

27 si art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Cum în speță, așa cum

s-a arătat mai sus, cursul prescripției achizitive a început în anul 1950,

reclamanții susținând constant că antecesorul lor a început să posede terenul

în litigiu în anul menționat, aceasta intra sub incidența dispozițiilor

Decretului-lege nr. 115/1938, fiind legea în vigoare la data la care a început

să curgă termenul de prescripție achizitivă.

Înalta Curte de

Casație si Justiție, prin decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, pronunțată

într-un recurs în interesul legii, a stabilit că „în situația prescripțiilor

achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 și împlinite după

intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt

guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului-lege nr. 115/1938”.

Întrucât pentru

posesiile începute în anul 1950 (cum este cazul în speța de față) se aplica

Decretul-lege nr. 115/1938 și având în vedere decizia pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, instanța de apel a constatat, în mod legal, că în

speță nu sunt aplicabile cazurile de uzucapiune prevăzute de Codul civil, ci

acelea prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938.

Critica recurenților,

în sensul că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența

dispozițiilor deciziei nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, fiind încălcat astfel

principiul contradictorialității, nu este fondată.

Prin înscrisul

intitulat „Adresă” și aflat la fila 100 din dosarul nr. 40/117/2010 al

Tribunalului Cluj, reclamanții și-au exprimat poziția procesuală cu privire la

incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 86 din 10 decembrie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că dispozițiile acestei decizii

nu sunt incidente în speță, având în vedere momentul introducerii cererii de

chemare în judecată, respectiv data de 10 decembrie 2007, care este anterior

publicării acestei decizii în M. Of. – 14 octombrie 2008, iar potrivit principiului

neretroactivității legii civile, prevederile deciziei nu se pot aplica

retroactiv.

Având în vedere

considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.A., P.E.

și T.M. împotriva deciziei nr. 311/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții P.A., P.E. și T.M. împotriva deciziei nr. 311/A

din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 februarie 2013.