ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.191 pronunțată la data de 15.09.2023 de Tribunalul Maramureș în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c și d C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților:

- luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (două acte materiale),

- efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibilă cu funcția pe care o îndeplinește, prevăzută de art. 12 lit. a din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.,

- fals în declarații în formă continuată, prevăzută de art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale),

- corupere a alegătorilor, prevăzută de art. 386 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Serviciul Teritorial Cluj – Biroul Teritorial Baia Mare.

Prin decizia penală nr. 1942/A din data de 29 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori în dosarul nr. x/100/2023 în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție DNA-Serviciul Teritorial Cluj-Biroul Teritorial Baia Mare împotriva sentinței penale nr. 191 din data de 15.09.2023 a Tribunalului Maramureș care, a fost desființată, în parte, doar în ceea ce privește omisiunea instanței fondului de a se pronunța cu privire la confiscarea specială și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite:

S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe-Tribunalul Maramureș-doar cu privire la confiscarea specială a sumei de 150.000 USD pretins primită cu titlu de mită de către inculpatul A, cu domiciliul procesual ales în Cluj Napoca, str. (...), CNP (...), aflat în stare de detenție în Anschrift, (...) Strasse (...),Munchen, Germania.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate ce nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 19 ianuarie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj, prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen. – în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A, sub aspectul comiterii infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a teza a III-a C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulate, casarea deciziei penale atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de apel.

S-a susținut, că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin.l pct.8 C. proc. pen. –în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f C. proc. pen. față de inculpatul A, întrucât s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale.

S-a apreciat, în esență, că, atât Curtea de Apel Cluj, cât și Tribunalul Maramureș, în mod eronat au considerat că în cauză nu este aplicabil raționamentul dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Decizia pronunțată în cauza C107/2023 din 24 iulie 2023, în realitate fiind necesar a se constata că, s-a întrerupt cursul termenului de prescripție a răspunderii penale prin efectuarea oricărui act de procedură în cauză realizat până la data de 25 iunie 2018 (când s-a publicat în Monitorul Oficial a Decizia C.C.R. nr. 297/2018), precum și că în raport de data întreruperii, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Având în vedere raționamentul dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu ocazia soluționării cauzei Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), s-a arătat că și infracțiunile de corupție în sfera administrației publice aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, România având obligația de a combate corupția care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene obligație care rezultă din art. 325 alin. (1) TFUE, aceasta obligație fiind completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru și le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004 (paragrafele 90 și 91).

A mai arătat că în hotărârea pronunțată în cauza C107/2023 din 24.07.2023 Curtea a statuat că art. 325 alin, 1 TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție, referitor la principiul aplicării retroactive al legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Așadar, s-a arătat că din lecturarea lucrărilor dosarului rezultă că, inculpatului A i s-a adus la cunoștință faptul că prin ordonanța din 24 mai 2018 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, între altele, din infracțiunea de trafic de influență în formă continuată, prev. art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) și art. 5 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) în infracțiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 79/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) - f. 129-142, vol. I și pag. 212 din rechizitoriu.

În raport de data de 25 mai 2018 când în cauză s-a întrerupt cursul termenului de prescripție în condițiile Codului penal care a intrat în vigoare în februarie 2014, s-a arătat faptul că, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, acesta urmând a se împlini abia în 28 mai 2026.

În consecință, s-a susținut că, în mod greșit s-a admis excepția prescripției invocată de inculpatul A cu privire la infracțiunea de luare de mită în formă continuată, excepție pe care trebuia să o respingă și să continue cercetarea judecătorească, urmând a pronunța o hotărâre pe fondul cauzei la finalul cercetărilor.

Aceleași concluzii se desprind și din cele statuate în cauza C-131/23 din 9 ianuarie 2024 a Curții de la Luxembourg.

În concluzie, s-a considerat că în cauza pendinte nu s-a întrerupt prescripția răspunderii penale.

Prin încheierea din 06 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală, în dosarul nr. x/100/2023 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 1942/A din data de 29 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori în dosarul nr. x/100/2023.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilității recursului în casație instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului căii de atac.

Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 06 martie 2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.

Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.

Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).

Din perspectiva acestui caz de casare, devin incidente două ipoteze distincte și anume: fie soluția de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e C. proc. pen. nu a existat, fie soluția de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reținut.

În speță, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menționate, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A, subsecvent adoptării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Astfel, prin soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale față de inculpatul A cu privire la infracțiunile de: luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția pe care o îndeplinește prev. de art. 12 lit. a din Legea nr. 78/2000, fals în declarații în formă continuata prev. de art. 326 C. pen. și corupere a alegătorilor prev. de art. 386 C pen..

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit și prioritar prevederile privind prescripția răspunderii penale din legea națională, în defavoarea principiilor dreptului Uniunii Europene în cadrul unei analize a infracțiunilor de corupție sancționate pe plan intern în raport de reglementarea infracțiunilor de corupție și de serviciu comise de alte persoane enumerate de art. 308 C. pen., solicitând să se aibă în vedere Cauza-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

S-a apreciat, de asemenea, că un stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept.

Procedând la examinarea acestor critici în raport de considerațiunile de natură teoretică și faptică anterior menționate, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, dreptul Uniunii Europene aplicându-se cu prevalență față de dreptul intern.

Totuși, Înalta Curte observă că, potrivit art. 325 din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le iau pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare, fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor.

Din acest punct de vedere, este indiscutabilă supremația dreptului unional, însă, în același timp, este necesar a fi făcută precizarea că în ceea ce privește conflictele de legi în timp sau existența unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, regula de bază impune aplicarea normelor mai puțin severe. Astfel, în Constituția României, la art. 20 alin. (2) se prevede că: Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Revenind la cauza pendinte, Înalta Curte constată că în prezenta cauză inculpatul A a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție, respectiv luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția pe care o îndeplinește prev. de art. 12 lit. a din Legea nr. 78/2000, fals în declarații prev. de art. 326 C. pen. și corupere a alegătorilor prev. de art. 386 C. pen. sub diferite forme de participație.

În raport de această precizare, dar și de faptul că în cauză Ministerul Public a solicitat să fie lăsate neaplicate dispozițiile legale naționale, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale, dar și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a aplicării principiului supremației dreptului Uniunii Europene, invocând Cauza-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza Lin), Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în cauza de față, domeniul de aplicare al acesteia fiind distinct.

Astfel, dacă hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată de parchet, are în vedere protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene prin raportare la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii – fraudă gravă în domeniul TVA-ului, în cauza de față inculpatul A a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

În aceste coordonate, Înalta Curte opinează că schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei „infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene” și extinderea lui la infracțiunile de corupție ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

A admite susținerile parchetului din cadrul recursului în casație și a extinde domeniul de interpretare și aplicare a hotărârii CJUE la infracțiunile de corupție ar echivala cu încălcarea de către instanța supremă a ordinii juridice, precum și cu instituirea arbitrariului, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.

Drept urmare, în raport de argumentele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunile de corupție nu intră, ratione materiae, în sfera hotărârii pronunțate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23.

De asemenea, s-a mai invocat Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 mai 2021* prin care s-a stabilit că Decizia nr. 2006/928/CE este obligatorie pentru România în toate elementele sale.

Referitor la aceste susțineri, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, ca prim aspect, faptul că Decizia nr. 2006/928/CE a fost abrogată prin Decizia nr. 1786/2023 a Comisiei Europene, adoptată la Bruxelles la 15 septembrie 2023, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 229 din 18 septembrie 2023 și intrată în vigoare la 8 octombrie 2023.

În altă ordine de idei, astfel cum s-a precizat anterior, Înalta Curte recunoaște, pe deplin și fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în fața legilor interne, și, în limitele competențelor Uniunii, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.

Însă, este de precizat că prioritatea/preeminența/primordialitatea dreptului Uniunii Europene nu se manifestă în raport de Constituția României și/sau orice altă normă de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, dispozițiile CEDO care asigură un standard superior de protecție a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituție], ci vizează exclusiv dispozițiile contrare din „legile interne”.

Așadar, chiar admițând supremația dreptului Uniunii, Înalta Curte este obligată să verifice dacă prin lăsarea ca neaplicate a dispozițiilor legale naționale nu se încalcă drepturile fundamentale ale omului și principiile de bază ale procesului penal, recunoscute de legislația națională, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și chiar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sau dispozițiile cuprinse în alte tratate.

Înalta Curte apreciază că realizarea justiției într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularitățile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudența CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecție a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convențional.

Înalta Curte remarcă din prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CEDO sau Convenția europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenția europeană, statelor le este permis, în anumite circumstanțe, să deroge de la obligațiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legii penale mai severe, respectiv a retroactivității legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).

Prin urmare, în opinia Înaltei Curți atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecția persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.

Aceasta este și viziunea Curții Constituționale care a apreciat că în caz de coliziune a unui tratat cu însăși Constituția, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituție impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecință, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispozițiile constituționale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituție sau deciziile Curții Constituționale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, așa încât nu s-ar putea reține cu prioritate standardul unional al protecției drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituțional.

Chiar trecând peste faptul că infracțiunile din prezenta cauză sunt infracțiuni de corupție, Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puțin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaște anumitor drepturi fundamentale o protecție mai largă decât cea de a doua. Și această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecția unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C 275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].

Concluzionând, Înalta Curte constată că a îmbrățișa punctul de vedere al parchetului, în sensul de a da prevalență dreptului Uniunii Europene, respectiv de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți, ar însemna aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul inculpatului, aspect ce ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia.

De asemenea, aplicarea legii în această manieră ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalității incriminării și pedepsei în toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate. Practic, aplicând legea națională, se asigură garanțiile reglementate în Convenția europeană a drepturilor Omului și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar și o protecție superioară. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 53 din Cartă, instanțele naționale trebuie să aplice standardele naționale care asigură o protecție mai largă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și faptul că succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, o infracțiune de corupție sau o altă infracțiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie și previzibilitate a legii.

Referitor la natura și efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională în considerarea principiului legalității, Înalta Curte reține:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, în considerente reținându-se că: „ (...) în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragraful 73).

Curtea Constituțională a reținut în paragraful 76 că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate.”

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează: „(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 C. pen.

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022.

Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Instanța supremă a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Prin urmare, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcționat întreruperea cursului termenelor de prescripție a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile atașate principiului legalității ori al neretroactivității legii penale mai severe atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține că în măsura în care în dreptul național normele care au reglementat prescripția, astfel cum au fost sancționate de Curtea Constituțională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripția specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispozițiilor privind prescripția, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situații fiind de natură a încălca dispozițiile art. 7 din Convenția europeană referitoare la principiul legalității incriminării și pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripție aplicabil.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, în ceea ce privește temeinicia soluției instanței de apel relativ la incidența prescripției răspunderii penale, Înalta Curte reține următoarele:

Raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunile deduse judecății, respectiv:

-luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, îi sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) lit. c C. pen. în privința termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 8 ani și curge de la data săvârșirii presupusei infracțiuni, respectiv lunile mai și iunie 2013, prescripția fiind împlinită în luna iunie 2021 înlătură răspunderea penală potrivit art. 153 alin. (1) C. pen.

-efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibilă cu funcția pe care o îndeplinește, prevăzută de art. 12 lit. a din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 1 la 5 ani, îi sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) lit. d C. pen. în privința termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 5 ani și curge de la data săvârșirii presupusei infracțiuni, respectiv perioada ianuarie 2011 - iunie 2013, prescripția fiind împlinită în luna iunie 2018 înlătură răspunderea penală potrivit art. 153 alin. (1) C. pen.

- fals în declarații în formă continuată, prevăzută de art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale), ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 6 luni la 2 ani sau amendă, îi sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) lit. d C. pen. în privința termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 5 ani și curge de la data săvârșirii presupusei infracțiuni, respectiv perioada iunie 2013 - iunie 2018, prescripția fiind împlinită în luna iunie 2023.

-corupere a alegătorilor, prevăzută de art. 386 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 1 la 5 ani, îi sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) lit. d C. pen. în privința termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 5 ani și curge de la data săvârșirii presupusei infracțiuni, respectiv perioada ianuarie 2011 - iunie 2013, prescripția fiind împlinită în luna iunie 2018.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanța de apel (C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, termenul general de prescripție era împlinit cel mei târziu în luna iunie a anului 2023, deci anterior pronunțării deciziei penale nr. 1942/A din data de 29 decembrie 2023 a Curții de Apel Cluj.

În consecință, în mod corect, s-a apreciat că este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., soluția dispusă față de inculpatul A fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 1942/A din data de 29 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/100/2023.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 1942/A din data de 29 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/100/2023.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2024.