ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84 din 31.01.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 155 C. pen. (în interpretarea dată acestui din urmă text prin Deciziile nr. 297/26.04.2018 și Decizia nr. 358/26.05.2022 ale Curții Constituționale și Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a dispus încetarea procesului penal față de inculpații:

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DNA și inculpații A., B. și D..

Prin decizia penală nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DNA și de către inculpații A., B. și D., împotriva sentinței penale nr. 84/31.01.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală.

Împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, la data de 12 februarie 2024 și inculpatul D., la data de 29 februarie 2024.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 27 martie 2024, când s-a stabilit termen la data de 23 aprilie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție vizează soluția de încetare a procesului penal dispusă față de inculpații A. și B..

În susținerea cererii de recurs în casație, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

În acest sens, a precizat că analiza privind cazul de recurs în casație se raportează la fondul legislativ și interpretativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ.

În cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează, pe de o parte, la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite cu caracter definitiv de instanța de apel, precum și având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ, dar și interpretativ existent la data pronunțării deciziei, pe de altă parte.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU s-a pronunțat la data de 24 iulie 2023, iar în cauzele nr. C-131/23, respectiv C-75/23 s-a pronunțat prin Ordonanțele Curții (Camera a noua) din data de 09.01.2024, anterior prezentei decizii atacate. Așadar, legalitatea soluției din data de 19.01.2024 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport de aceste hotărâri.

Elementul de noutate în ceea ce privește obligativitatea hotărârilor menționate constă în aceea că impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, dar operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Totodată, analizând jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat la paragraful 108 din Decizia pronunțată la data de 24.07.2023 în cauza nr. C-107/23 că, normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă. Mai mult decât atât, după cum a statuat Curtea la punctul 109 din Hotărârea din 24 iulie 2023, obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă (aspecte statuate de Curte inclusiv în Ordonanțele din data de 09.01.2024 pronunțate în cauzele C-131/23, respectiv C-75/23).

Deși în cuprinsul Hotărârii C-107/23 PPU dar și în cuprinsul Deciziei Curții, pronunțată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov, Curtea face referire doar la cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, principiile stabilite de Curte sunt general valabile și trebuie aplicate în mod coroborat cu cele din cauzele Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), în care Curtea de Justiție a reținut că noțiunea de activitate ilegală la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185), Ordonanța S.C. E. S.A. (C-859/19, C-926/19 și C-929/19), și nu în ultimul rând cu cele din Ordonanța pronunțată la data de 09.01.2024 în cauza C-131/23 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov.

Astfel, la paragraful 79 din Ordonanța pronunțată la data de 09.01.2024 în cauza C-131/23, în care au fost reluate principiile pronunțate în decizia din 24.07.2023, Curtea a statuat că procedurile penale având ca obiect infracțiuni de corupție constituie o punere în aplicare a obligațiilor care revin României în temeiul Deciziei 2006/928 și, prin urmare, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă.

În acest sens, infracțiunile ce fac obiectul acuzațiilor din prezenta cauză, respectiv luare de mită și spălarea banilor, intră sub incidența dreptului Uniunii, instanța fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casație hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU, precum și în cauzele C-131/23, respectiv C-75/23.

În consecință, Parchetul a apreciat că trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit de art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispozițiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripție al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză"), urmând a se da efectivitate obligației impuse de Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023, de a lăsa neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile nu poate viza și actele de procedură efectuate anterior datei de 26 aprilie 2018 (data pronunțării primei decizii a CCR), întrucât, conform Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023 standardul național de protecție privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate produce efecte anterior acestei date. Ca atare, pentru perioada anterioară datei de 26 aprilie 2018, legea penală în vigoare la acel moment își va produce efectele.

A mai precizat că din examenul textelor de lege aplicabile în cauză, având în vedere că faptele sunt săvârșite în anul 2010, respectiv 2011, rezultă că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., chiar și în situația în care s-ar da efect aplicării în cauză a hotărârii CJUE, lege penală mai favorabilă stabilită inclusiv de instanța de fond și în apel.

De la intrarea în vigoare a noului C. pen. (1 febr. 2014) orice act de procedură efectuat în cauză avea menirea să întrerupă cursul prescripției, până la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Începând cu data pronunțării acestei decizii, se va da curs efectelor Deciziei CCR nr. 358/2022 în care se arată "pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii (26 aprilie 2018 s.n) și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".

În cauză, conform actului de sesizare, fapta de luare de mită reținută în sarcina inculpatului A. s-a epuizat în data de 22.04.2010, iar infracțiunile de luare de mită și spălarea banilor imputate inculpatului B., s-au epuizat în luna ianuarie 2011, respectiv octombrie 2010, momente de la care au început să curgă termenele de prescripție a răspunderii penale.

Prin ordonanțele nr. 129/P/2013 din data de 19.09.2017 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații B. și A. sub aspectul infracțiunilor ce fac obiectul prezentei cauze.

Ulterior s-au mai făcut acte de procedură, ultimul identificat fiind încheierea din data de 08.02.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus restituirea cauzei la Direcția Națională Anticorupție, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., acte considerate relevante pentru cauză.

Din perspectiva dispozițiilor legale anterioare datei de 26 aprilie 2018 acest ultim act procedural a întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, urmând ca de la acea dată să curgă un nou termen de prescripție.

Termenul de prescripție în cazul fiecărei infracțiuni din cele reținute în actul de sesizare în sarcina fiecărui inculpat este de 8 ani, deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni sunt mai mari de 5 ani, dar nu depășesc 10 ani (art. 154 lit. c) C. pen.).

Dacă acest termen de 8 ani începe să curgă de la 02.02.2018 (momentul îndeplinirii în cauză a ultimului act de procedură anterior pronunțării primei decizii a CCR), este evident că în cauză nu a intervenit prescripția răspunderii penale, nefiind împlinit nici termenul prescripției speciale în cauză raportat la momentul epuizării activității infracționale, fapt juridic ce s-ar produce în luna aprilie 2026 pentru inculpatul A., respectiv în octombrie 2026, ianuarie 2027 pentru inculpatul B..

În ceea ce privește analiza raportului dintre jurisprudența Curții Constituționale a României și dreptul unional, a considerat că aceasta relevă faptul că jurisprudența Curții Constituționale a României nu interzice, ci, din contră, stipulează aplicarea normelor comunitare obligatorii cu prioritate în raport de legislația națională infraconstituțională.

Numai în raport cu Constituția, normele comunitare își pierd forța obligatoare, ori, în cazul de față dispozițiile art. 5 și art. 155 din C. proc. pen. sunt cuprinse într-o lege organică, infraconstituțională, situație în care aplicarea acestor texte legale se poate realiza în raport și cu legislația comunitară, fără ca acest lucru să fie interzis de Curtea Constituțională.

A învederat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a României a reținut că principiul legalității incriminării și a pedepselor nu este unul absolut, putând suferi în anumite situații ingerințe, prin restrângerea sa, dacă interesele superioare o cer, dar și faptul că, nici principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este unul absolut și poate suferi ingerințe în cazul unui interes superior (Decizia Curții Constituționale nr. 511/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 30.01.2014).

Având în vedere considerentele expuse, a solicitat în bază dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., admiterea recursului în casație și casarea deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, cu privire la soluția de încetare a procesului penal, dispusă în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), și față de inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), și participație improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin încheierea nr. 256/RC din data de 23 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, s-au dispus:

I. În baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

II. În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat D. împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpaților A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), și B., pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), și participație improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În concret, instanța de apel a reținut, față de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Așadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripției răspunderii penale.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, Curtea de Apel a constatat că pentru inculpatul A. termenul de prescripție generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. a început să curgă la data de 22.04.2010 și s-a împlinit la data de 21.04.2018, iar pentru infracțiunile săvârșite de inculpatul B., termenul de prescripție generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., din ianuarie 2011 respectiv, luna octombrie 2010 și s-a împlinit în luna ianuarie 2019, respectiv, octombrie 2018.

Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că se impun scurte considerații cu privire la sfera de aplicabilitate a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023).

Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât și pe parcursul dezbaterilor în completare, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din noua secțiune denumită "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenției și incriminează infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare și sfera subiecților vizați de noua reglementare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii CJUE antereferită, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).

Sub acest din urmă aspect, este de menționat că în art. 1 din Convenție este definită frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunității Europene, iar în preambulul celui de al Doilea Protocol elaborat în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunității Europene se afirmă necesitatea "cooperării între statele membre și Comisie în scopul asigurării unei acțiuni eficiente împotriva fraudei, a corupției active și pasive, a spălării banilor aferentă acestora care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunității Europene", termenii de corupție activă și pasivă fiind definiți într-un protocol anterior.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza Lin la 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a interpretat dispozițiile art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995.

Astfel, se reține că art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF), semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trasează în sarcina statelor membre obligația de a aplica sancțiuni efective, proporționale și disuasive (adică pedepse privative de libertate) măcar în cazurile de fraudă gravă (când prejudiciul este mai mare de 50.000 euro), rămânând la latitudinea lor dacă în cazul fraudelor de mai mică gravitate aplică pedepse privative de libertate sau alt fel de sancțiuni: "Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU."

De asemenea, art. 325 alin. (1) al TFUE prevede că: "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii."

Reține Înalta Curte că noțiunea de fraudă are o definiție în Dreptul Uniunii Europene (în Convenția PIF și ulterior în Directiva PIF), în timp ce noțiunea de "altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor europene" nu are încă o consacrare legală, înțelesul ei fiind conturat pe cale jurisprudențială.

Astfel, prin Hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19 (Euro Box Promotion), Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră a statuat că «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noțiunea menționată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenție se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, așa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenția menționată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupție. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupție pot fi legate de cazuri de fraudă și, invers, că săvârșirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupție, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situații, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupție" (paragr. 186).

Totodată, Curtea a mai reținut că "Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România".

De asemenea, prin Ordonanța din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a noua a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de corupție.

În acest context, e de precizat că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupție și-a încetat efectele, de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei decizii.

Pe de altă parte, Ordonanța din 9 ianuarie 2024 a Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie interpretată în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

În aceste coordonate, reține Înalta Curte că infracțiunile vizate de calea de atac formulată de parchet sunt infracțiuni clasice de corupție constând în acțiuni de remitere, respectiv de primire de foloase necuvenite de către funcționari publici în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, prin care însă nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Ca atare, jurisprudența Curții anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 PPU [Lin], nu este incidentă în speță, motiv pentru care instanței supreme nu-i incumbă obligația de a lăsa neaplicate deciziile nr. 297 din 26.04.2018 și nr. 358 din 26.05.2022 ale Curții Constituționale și de a da prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

În consecință, având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condițiile impuse prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru a lăsa neaplicată Decizia nr. 67 din 25.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la legea penală mai favorabilă, fiind dedusă judecății o cauză ce excede domeniului de aplicare al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene anterior prezentate, Înalta Curte constată ca legală și temeinică soluția de încetare a procesului penal dispusă de instanța de apel sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen. (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) - în cazul inculpatului A., respectiv sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită în formă continuată, faptă prev. de art. 289 C. pen., (corespondent art. 254 vechiul C. pen.) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), și participație improprie la spălare de bani în forma continuată, faptă prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 29 lit. b) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplicarea art. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., (4 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. - în cazul inculpatului B., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați B., C. și D., în cuantum de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 de RON, va rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 75/A din data de 19 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați B., C. și D., în cuantum de câte 680 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 170 de RON, rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2024.