ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 877/2025

HOTĂRÂRE

08.04.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 877/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2025, sub nr. x/211/2025, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, petentul SPEJ A a solicitat încuviințarea executării silite în toate formele prevăzute de lege, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ovd nr. 13030000001045691 din data de 12.11.2015, împotriva debitoarei B, pentru creditoarea C Bank S.A., în vederea recuperării sumei de 2349,73 lei reprezentând debit restant, la care se vor adăuga și cheltuielile de executare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 666 C. proc. civ.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență.

I.2.1. Prin încheierea nr. 1763/CC din 12 februarie 2025, Judecătoria Cluj-Napoca, Secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere faptul că, la data de 10 august 2021, astfel cum rezultă din baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, a încetat valabilitatea domiciliului debitoarei.

Așadar, având în vedere că la data înregistrării cererii de executare silită, 10 ianuarie 2025, domiciliul debitoarei nu era cunoscut, a apreciat că instanța de executare competentă se stabilește prin raportare la sediul creditorului în temeiul art. 651 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 2348 din 6 martie 2025, Judecătoria Sectorului 1 București - Secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că instanța de la sediul creditorului este competentă doar în situația în care debitorul nu are domiciliul în țară, însă în speță nu sunt dovezi că debitoarea nu are domiciliul în România. Faptul că valabilitatea domiciliului a încetat anterior înregistrării cererii de executare silită nu conduce automat la concluzia că debitoarea nu mai are domiciliul în România.

De asemenea, instanța a reținut și dispozițiile art. 90 alin. (2) C. civ., potrivit cărora dacă domiciliul nu este cunoscut se consideră că partea domiciliază la locul ultimului domiciliu cunoscut.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei în raport cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Astfel, în timp ce Judecătoria Cluj-Napoca, constatând că domiciliul debitoarei nu este cunoscut, întrucât valabilitatea acestuia a expirat anterior înregistrării cererii de încuviințate a executării silite, a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea instanței de la sediul creditorului, Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că lipsa unei mențiuni active privind domiciliul nu echivalează cu inexistența unui domiciliu în România care să conducă la stabilirea competenței în raport cu sediul creditorului.

Înalta Curte mai constată că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea de încuviințare a executării silite în toate formele prevăzute de lege, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ovd nr. 13030000001045691 din data de 12.11.2015, împotriva debitoarei B, pentru creditoarea C Bank S.A., în vederea recuperării sumei de 2349,73 lei reprezentând debit restant, la care se vor adăuga și cheltuielile de executare.

Cât privește competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispozițiile art. 112 și ale art. 127 se aplică în mod corespunzător. (2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare”.

Așadar, în procedura executării silite, dispozițiile legale anterior evocate determină instanța de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În ceea ce privește noțiunea de „domiciliu”, în lipsa unei dispoziții în normele de procedură, acesta se determină prin raportare la prevederile Codului civil.

Potrivit dispozițiilor art. 87 C. civ., „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”.

Conform art. 89 alin. (1) C. civ., „stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale”, iar potrivit art. 91 C. civ., „(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.

În speță, valabilitatea mențiunii privind domiciliul debitoarei a încetat, aceasta fiind anulată în condițiile art. 62 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, conținute în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 295/2021.

Așadar, conform regulii instituite de legiuitor, domiciliul persoanei fizice este cel înscris în cartea de identitate iar în lipsa acestor mențiuni ori atunci când nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada că debitoarea nu are domiciliul în țară, neputând fi asimilată situația persoanei care nu mai locuiește la adresa menționată în cartea de identitate cu situația persoanei care nu are domiciliul în țară.

Astfel, în speța pendinte, la data sesizării organului de executare (10 ianuarie 2025), domiciliul debitoarei înscris în cartea de identitate nu mai era valabil, însă încetarea valabilității înscrierii adresei de domiciliu din cartea de identitate nu echivalează cu împrejurarea că debitoarea ar avea domiciliul în afara țării, pentru a se stabili competența în favoarea instanței în circumscripția căreia își are domiciliul creditoarea.

Dispozițiile art. 90 C. civ., care reglementează prezumția de domiciliu, statuează la alin. (2) că, în lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu cunoscut.

Prezumția de domiciliu reglementată de art. 90 C. civ. decurge din caracterul obligatoriu al domiciliului care își are izvorul în funcția social-juridică a acestuia, de a fi un element de identificare în spațiu a persoanei fizice, în care, alături de titular, este interesată și societatea, și ea este aplicabilă atunci când acesta nu este cunoscut.

Or, în cazul de față, ultimul domiciliu cunoscut al debitoarei, potrivit relațiilor de la DEPABD (fila 29 din dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca) este în sat (...) (comuna Jucu), județul Cluj.

Înalta Curte observă însă că, potrivit H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea (M.Of., Partea I nr. 1102/07.12.2023)), localitatea Jucu nu se află în circumscripția Judecătoriei Cluj-Napoca, ci în circumscripția Judecătoriei Gherla.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale anterior redate, precum și faptul că ultimul domiciliu cunoscut al debitoarei se află pe raza Judecătoriei Gherla, rezultă că această instanță este instanța de executare, competentă material și teritorial a soluționa cererea de încuviințare a executării silite, în conformitate cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gherla.