CASE OF MEVLÜT KAYA v. TURKEY

CASE OF MEVLÜT KAYA v. TURKEY (CtEDO, 2007)

A treia secțiune CAUZĂ DE MELLÜT KAYA v. TURKEY (Depunerea nr. 1383/02) JUDGMENT Strasburg 12 aprilie 2007 FINAL 12/07/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate face obiectul revizuirii editoriale. În cazul Mevlüt Kaya v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: B.M. Zupančič Președintele Bîrsan Türmen dna Fura-Sandström dna Gyulumyan Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul secțiunii Quesada, deliberat în privat la 22 martie 2007, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 1383/02) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățen turc, dl Mevlüt Kaya („reclamantul”), la 5 iulie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Sürücü, un avocat practicant la İzmir. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții La 4 mai 2004, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1951 și trăiește în İzmir. La 11 aprilie 2000, Curtea de Securitate a statului Izmir a ordonat confiscarea mașinii reclamantului, din cauza faptului că a fost folosită în timpul comisiei unei infracțiuni. La o dată neespecificată, procurorul public İzmir a luat o declarație de la reclamant și la 10 iulie 2001 a depus un proiect de pronunțare de inculpare la Curtea Magistratului İzmir, acuzând reclamantul de „nu ascultarea ordinii autorităților oficiale”. El a solicitat ca reclamantul să fie pedepsit, în conformitate cu art. 526 § 1 din Codul Penal turc. La 17 iulie 2001, Curtea Magistratului İzmir, fără a desfășura o audiere publică, a eliberat un ordin penal în temeiul articolului 386 din Codul de Procedură Penală. A decis cu privire la conținutul dosarului și a condamnat reclamantul la trei luni de închisoare și la o amendă de 35.591.400 lire turce (TRL). Curtea a comutat apoi închisoarea la o amendă și a condamnat reclamantul la o amendă totală de 249.139.300 [1] La 13 august 2001, reclamantul a contestat această decizie în fața Curții penale İzmir. El a solicitat Curții penale să organizeze o audiere pentru examinarea recursului său. La 24 august 2001, Curtea penală İzmir a susținut decizia Curții judecătorești fără o audiere, menționând că aceaceasta este în conformitate cu legea și procedura. 10. Reclamantul a plătit amenzile în cauză la 10 decembrie 2001. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELATIVĂ 11. Articolele relevante ale Codului de Procedură Penală care au fost în vigoare la momentul evenimentelor, se citesc după cum urmează: art. 302 „Salvând circumstanțele excepționale descrise de lege, instanțele hotărăsc cu privire la obiecțiile depuse împotriva ordonanțelor penale, fără a desfășura o audiție. În cazul în care obiecția este susținută, aceeași instanță decide cu privire la fondul cauzei.” art. 386 „Judecătorul de la Curtea Magistratelor poate, fără a pronunța o audiere, să pronunțe asupra infracțiunilor care se află sub jurisdicția Curții Magistratelor și, ulterior, poate emite o pronunțare penală. Numai condamnarea la o amendă, o închisoare de până la trei luni, suspendarea unei anumite profesii și o convulsiune (...) poate fi judecată prin o procedură penală. (...)” art. 387 „Dacă judecătorul de la Curtea Magistratelor consideră că lipsa unei audieri poate pune infractorul într-o situație nefavorabilă, atunci ar putea fi decis să aibă loc o audiție.” „În plus față de condamnarea, ar trebui să se menționeze în ordinul penal, denumirea infracțiunii, dispozițiile de drept aplicabile, dovada relevante și posibilitatea de a ridica o obiecție în termen de opt zile de la notificarea sa (...). Cererea care ridică o obiecție la ordinul penal este aprobată de judecătorul judecătorului. (...)” art. 390 „Se desfășoară o audiere în cazul în care obiecția este formulată împotriva unei condamnare pedepsite de ordin penal. (...) Suspectul poate fi reprezentat de un avocat de apărare în cursul audierii. (...) Obiecțiile împotriva ordinilor penale (...) sunt examinate de un judecător la instanța penală de primă instanță, în conformitate cu procedura descrisă în articolele 301, 302 și 303. Obiecția ar suspenda executarea ordinului penal.” 12. Într-o hotărâre dată la 30 iunie 2004, Curtea Constituțională a declarat art. 390 § 3 din Codul de Procedință Penală neconstituțională și nulitate. Acesta a susținut că lipsa unei ședințe publice în fața Tribunalului Penal care examinează obiecțiile împotriva ordonanțelor penale ar fi încălcarea dreptului garantat în temeiul articolului 6 din Convenție, precum și a articolului 36 din Constituție. 13. În plus, noul Cod Penal și Codul de Procedură Penală, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, nu conțin nici o dispoziție privind ordinele penale. Reclamantul s-a plâns că nu a putut să se apere personal sau prin asistență juridică, deoarece nu a existat nici o audiere publică în cazul său. El a afirmat, de asemenea, că principiul presunției de nevinovăție a fost încălcat în acest caz. El a invocat art. 6 §§ § 1, 2 și 3 litera (c) din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În hotărârea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovăție până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea; Toată lumea acuzată de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată liber atunci când interesele justiției o solicită;” 15. Guvernul susține că procedura urmată de autoritățile judiciare este în conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală. Acesta a fost o procedură simplificată pentru infracțiuni minore, care vizează reducerea sarcinii de muncă a instanțelor. În plus, au remarcat că Curtea de Magistrate nu a considerat necesară o audiere, întrucât a considerat declarația reclamantului luată de procurorul public și documentele găsite în dosarul suficient pentru a decide asupra cazului. Admisibilitate 16. Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. Meritii Principiile generale 17. Curtea reiterează că este un principiu fundamental consemnat în art. 6 § 1 că audierile în instanță ar trebui să se desfășoare în public. Acest caracter public protejează litiganții împotriva administrației justiției fără control public; este, de asemenea, unul dintre mijloacele prin care se poate menține încrederea oamenilor în instanțe. Prin asigurarea transparenței administrației justiției, publicitatea contribuie la realizarea obiectivului articolului 6 § 1, și anume un proces echitabil, al cărui garanție este unul dintre principiile unei societăți democratice (a se vedea, printre altele, Stefanelli v. San-Marino , nr. 35396/97, § 19, CEDO 2000 II). 18. Acesta reamintește că, citit în ansamblu, art. 6 garantează dreptul unui acuzat de a participa efectiv la un proces penal. În general, acest lucru include nu numai dreptul de a fi prezent, ci și dreptul de a beneficia de asistență juridică, dacă este necesar, și de a urma în mod eficient procedurile. Aceste drepturi sunt implicite chiar în noțiunea de procedură adversară și pot fi derivate, de asemenea, din garanțiile conținute în art. 6 § 3 literele (c), (d) și (e) (a se vedea, printre altele, Stanford v. Regatul Unit; Hotărârea din 23 februarie 1994, Seria A nr. 282-A, pp. 10–11, § 26). 19. În plus, art. 6 § 1 nu garantează dreptul de recurs de la o decizie de primă instanță. Cu toate acestea, în cazul în care dreptul intern prevede un drept de recurs, procedura de recurs va fi tratată ca o prelungire a procesului de judecată și, în consecință, va fi supusă articolului 6 (Delcourt c. Belgia , hotărârea din 17 În ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25). Aplicarea acestor principii în cazul în cauză 20. Curtea consideră că, în cazul instantaneu, este mai adecvat să se ocupe de plângerile reclamantei în temeiul articolului 6 § 1 la nivel global, datorită caracterului suprapunerii chestiunilor și de la art. 6 § 2 și alineatele articolului La început, Curtea constată că, într-o hotărâre din 30 iunie 2004, Curtea Constituțională a declarat în unanimitate art. 390 § 3 din fostul cod penal neconstituțional și nulitate, declarând că privarea persoanelor de o audiere publică a fost încălcarea dreptului la un proces echitabil. În plus, cu noul cod penal și codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, practicile de eliberare a ordinilor penale au încetat să existe. 22. Cu toate acestea, aceasta remarcă că, în conformitate cu legislația internă relevantă care prevalează la momentul evenimentelor, nu s-a desfășurat o audiere publică în timpul urmăririi reclamantei. Atât Curtea Magistratului İzmir care a eliberat un ordin penal și a condamnat reclamantul să plătească o amendă, cât și Curtea penală İzmir care a examinat obiecția sa, a luat o decizie pe baza documentelor găsite în dosar. Declarația reclamantului a fost luată numai de procurorul public İzmir. Nu i s-a dat posibilitatea de a se apăra personal sau printr-un avocat în fața instanțelor care au hotărât asupra cazului său. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a putut să urmeze în mod eficient procedurile penale. 23. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că procedura urmată de autoritățile judiciare a împiedicat reclamantul să își exercite în mod corespunzător drepturile de apărare și, prin urmare, a respins procedura penală. 24. „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a susținut că afirmația reclamantului a fost excesivă și inacceptabilă. 28. Curtea constată legătura cauzală dintre încălcarea articolului 6 § 1 și obligația reclamantului de a plăti amendă (a se vedea, mutatis mutandis Nikula c. Finlanda , nr. 31611/96 , § 63, CEDO 2002 II). Prin urmare, consideră că reclamantul a suferit prejudiciu material ale TRL 249.139.800. Pe baza ratelor medii de schimb aplicabile la data plății, Curtea i-a acordat 200 EUR pentru prejudiciu material. 29. În plus, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie în sine o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant. Costurile și cheltuielile 30. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 31. Guvernul a susținut că reclamantul nu a justificat această cerere. 32. Curtea, hotărând în mod echitabil și având în vedere jurisprudența acesteia, acordă reclamantului 500 EUR sub acest cap. Interes implicit 33. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suportate de solicitant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 200 EUR (2 sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale, (ii) 500 EUR (5 sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, (iii) plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 aprilie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului [1] Aproximativ 200 euro la momentul material

THIRD SECTION

CASE OF

MEVLÜT KAYA v. TURKEY

(Application no. 1383/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

12 April 2007

FINAL

12/07/2007

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Mevlüt Kaya v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

B.M.

Zupančič

,

President

,

Mr

C.

Bîrsan

,

Mr

R.

Türmen

,

Mrs

E.

Fura-Sandström

,

Mrs

A.

Gyulumyan

,

Mr

E.

Myjer

,

Mr

David Thór

Björgvinsson,

judges

,

and Mr

S.

Quesada

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 22 March 2007,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 1383/02) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Mevlüt Kaya (“the applicant”), on 5 July 2002.

2.

The applicant was represented by Mr M. Sürücü, a lawyer practising in İzmir. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court

3.

On 4 May 2004 the Court decided to give notice of the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1951 and lives in İzmir.

5.

On 11 April 2000 the İzmir State Security Court ordered the confiscation of the applicant's car on the ground that it had been used during the commission of a crime. The applicant did not wish to surrender his car.

6.

On a unspecified date, the İzmir public prosecutor took a statement from the applicant and on 10 July 2001 he filed a bill of indictment with the İzmir Magistrate's Court accusing the applicant of “not obeying the official authorities' order”. He requested that the applicant be punished, pursuant to Article 526 § 1 of the Turkish Criminal Code.

7.

On 17 July 2001 the İzmir Magistrate's Court, without holding a public hearing, issued a penal order pursuant to Article

386 of the Code of Criminal Procedure. It decided over the content of the case file and sentenced the applicant to three months' imprisonment and a fine of 35,591,400 Turkish liras (TRL). The court then commuted the imprisonment to a fine and sentenced the applicant to a total fine of TRL 249,139,300

[1]

.

8.

On 13 August 2001 the applicant challenged this decision before the İzmir Criminal Court. He requested that the Criminal Court hold a hearing to examine his appeal.

9.

On 24 August 2001, the İzmir Criminal Court upheld the decision of the Magistrate's Court without a hearing, noting that it was in accordance with the law and procedure.

10.

The applicant paid the fine in question on 10 December 2001.

II.

THE RELEVANT DOMESTIC LAW

11.

The relevant Articles of the Code of Criminal Procedure which was in force at the time of the events, read as follows:

Article 302

“Save the exceptional circumstances described by law, the courts shall decide on objections filed against the penal orders without holding a hearing.

If the objection is upheld, the same court shall decide on the merits of the case.”

Article 386

“The judge at the Magistrates' Court may, without holding a hearing, rule on the offences which are within the jurisdiction of the Magistrates' Court and it may subsequently issue a penal order.

Only the sentencing to a fine, an imprisonment up to three months, a suspension of a certain profession and a seizure (...) may be adjudicated by a penal order. (...)”

Article 387

“If the judge at the Magistrates' Court considers that the lack of a hearing may put the offender in an unfavourable situation, then it could be decided to hold a hearing. “

Article 388

“In addition to the conviction, it should be noted in the penal order, the designation of the offence, the applicable provisions of law, the relevant evidence, and the possibility of raising an objection within eight days after its notification (...). The petition which raises an objection to the penal order shall be approved by the trial judge. (...)”

Article 390

“A hearing shall be held if the objection is raised against an imprisonment sentence given by a penal order. (...)

The suspect can be represented by a defence counsel during the hearing. (...)

The objections against the penal orders (...) are examined by a judge at the criminal court of first instance, in line with the procedure described under Articles 301, 302 and 303. The objection would suspend the execution of the penal order.”

12.

In a judgment given on 30 June 2004 the Constitutional Court declared Article 390 § 3 of the Code of Criminal Procedure unconstitutional and a nullity. It held that the lack of a public hearing before the Criminal Court of First Instance that examines the objections against the penal orders, would be in breach of the right guaranteed under Article 6 of the Convention, as well as Article 36 of the Constitution.

13.

Additionally, the new Criminal Code and the Code of Criminal Procedure, which came into force on 1 June 2005, contain no provision concerning penal orders.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 §§ 1, 2 and 3(c) OF THE CONVENTION

14.

The applicant complained that he had been unable to defend himself in person or through legal assistance, as there had been no public hearing in his case. He further alleged that the principle of the presumption of innocence had also been violated in the present case. He invoked Article 6 §§ 1, 2 and 3 (c) of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...

2.

Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocence until proved guilty according to law;

3.

Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:

(c)

to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing or, if he has not sufficient means to pay for legal assistance, to be given it free when the interests of justice so require;”

15.

The Government contended that the procedure followed by the judicial authorities was in compliance with the relevant provisions of the Code of Criminal Procedure. It was a simplified procedure for minor crimes, aimed at diminishing the work load of the courts. Additionally, they noted that the Magistrates' Court did not consider it necessary to hold a hearing as it regarded the applicant's statement taken by the public prosecutor and the documents found in the case file sufficient to decide on the case.

A.

Admissibility

16.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

1.

The general principles

17.

The Court reiterates that it is a fundamental principle enshrined in Article 6 § 1 that court hearings should be held in public. This public character protects litigants against the administration of justice without public scrutiny; it is also one of the means whereby people's confidence in the courts can be maintained. By rendering the administration of justice transparent, publicity contributes to the achievement of the aim of Article 6

Stefanelli v. San-Marino

, no. 35396/97, §

19, ECHR 2000

‑

II).

18.

It recalls that, read as a whole, Article 6 guarantees the right of an accused to participate effectively in a criminal trial. In general this includes not only the right to be present, but also the right to receive legal assistance, if necessary, and to follow the proceedings effectively. Such rights are implicit in the very notion of an adversarial procedure and can also be derived from the guarantees contained in sub-paragraphs (c), (d) and (e) of Article 6 § 3 (see, among others,

Stanford v. the United Kingdom,

judgment of 23 February 1994, Series A no. 282-A, pp. 10–11, § 26).

19.

Furthermore, Article

6 § 1 does not guarantee a right to appeal from a decision of first instance. Where, however, domestic law provides for a right of appeal, the appeal proceedings will be treated as an extension of the trial process and accordingly will be subject to Article 6 (

Delcourt v. Belgium

, judgment of 17

January 1970, Series A no. 11, §

25).

2.

Application of these principles to the present case

20.

The Court considers that, in the instant case, it is more appropriate to deal with the applicant's complaints under Article 6 § 1 globally due to the overlapping nature of the issues and since Article 6 § 2 and the sub-paragraphs of Article

6

§

3 may be regarded as specific aspects of the general fairness guarantee of the first paragraph.

21.

At the outset, the Court notes that in a judgment given on 30

June

2004, the Constitutional Court unanimously declared Article

390

22.

It notes, however, that in accordance with the relevant domestic law prevailing at the time of the events, no public hearing was held during the applicant's prosecution. Both the

İzmir

Magistrate's Court that issued a penal order and sentenced the applicant to pay a fine and the İzmir Criminal Court that examined his objection, took a decision on the basis of the documents found in the case file. The applicant's statement was taken only by the İzmir Public Prosecutor. He was not given the opportunity to defend himself in person or through a lawyer before the courts that decided on his case. The Court, therefore, considers that the applicant was not able to follow the criminal proceedings effectively.

23.

In view of the above, the Court concludes that the procedure followed by the judicial authorities prevented the applicant from exercising his

defence

rights properly and thus rendered the criminal proceedings unfair.

24.

It holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

26.

The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

27.

The Government contended that the applicant's claim was excessive and unacceptable.

28.

The Court notes the causal link between the violation of Article 6 § 1 and the applicant's obligation to pay the fine (see,

mutatis mutandis

,

Nikula v. Finland

, no. 31611/96, §

63, ECHR 2002

‑

II). It therefore considers that the applicant suffered pecuniary damage of TRL 249,139,800. On the basis of the average exchange rates applicable on the date of payment, the Court awards him EUR 200 for the pecuniary damage.

29.

Moreover, the Court considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient compensation for any non-pecuniary damage suffered by the applicant.

B.

Costs and expenses

30.

The applicant also claimed EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and for those incurred before the Court.

31.

The Government argued that the applicant failed to substantiate this claim.

32.

The Court, deciding on an equitable basis and considering its case-law, awards the applicant EUR 500 under this head.

C.

Default interest

33.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicant;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the following sums, to be converted into new Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement:

(i) EUR 200 (two hundred euros) in respect of pecuniary damage,

(ii) EUR 500 (five hundred euros) in respect of costs and expenses,

(iii) plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 12 April 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Santiago

Quesada

Boštjan M.

Zupančič

Registrar

President

[1]

Approximately 200 euros at the material time