Decizia nr. 2593/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, în data de 03 iunie 2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta S.C.A. A a chemat în judecată pârâta B S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 316.667,95 lei (89.816,65 lei debit principal și 226.851,3 lei penalități de întârziere), rezultată din neîndeplinirea obligațiilor contractuale aferente contractului de servicii de asistență juridică, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1165 - 1170, art. 1270, art. 1350 și art. 1481 C. civ. Pârâta B S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. La data de 19 ianuarie 2023, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat înlocuirea cererii în realizare cu o cerere în constatare (constatarea existenței dreptului de creanță al reclamantei în cuantum total de 316.667,95 lei), conexarea prezentei cauze la dosarul nr. x/299/2022, respingerea cererii de suspendare de drept formulată în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocând, totodată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 423 din 12 aprilie 2023, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii modificate, invocată de pârâtă și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea modificată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1468A din 27 octombrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat apelanta-reclamantă S.C.A. A, împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2023 și a sentinței civile nr. 423/12.04.2023 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B S.R.L., prin administrator judiciar C S.P.R.L.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C.A. A, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 (iar în subsidiar pct.8) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu consecința respingerii excepției inadmisibilității cererii de înlocuire a acțiunii în realizarea dreptului cu cererea în constatare, respectiv constatarea existenței dreptului de creanță în cuantum de 316.667,95 lei (89.816,65 lei debit principal, respectiv 226.851,3 lei penalități de întârziere), sumă ce rezultă din neîndeplinirea de către pârâta-intimată a obligațiilor contractuale aferente contractului de asistență juridică din data de 01.11.2019 și inexistența dreptului pârâtei-intimate la restituirea acestei sume. În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că tribunalul a încălcat normele procedurale care transpun principiile desfășurării procesului civil (ca aspecte ale dreptului la un proces echitabil instituit prin art. 6 CEDO). În mod greșit, instanța de apel a apreciat inadmisibilitatea acțiunii în constatare, dat fiind că raportat la dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și la art. 35 C. proc. civ., precum și în considerarea prevederilor art. 3 C. proc. civ. privind aplicarea prioritară a tratatelor internaționale, art. 6 par. 1 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cererea în constatarea existenței dreptului de creanță al reclamantei și, pe cale de consecință, a inexistenței dreptului pârâtei-intimate la restituirea sumei în cuantum de 316.667,95 lei este admisibilă, singura condiție de inadmisibilitate, anume existența unei acțiuni în realizarea dreptului, nefiind îndeplinită în cauză. Astfel, întrucât în dosarul de executare silită nr. x/2020 al BEJ D s-a realizat creanța și reclamanta a încasat suma de bani solicitată prin acțiune, se impunea înlocuirea cererii în realizarea dreptului de creanță cu una în constatarea existenței acestui drept, în virtutea raportului juridic derivat din contractul de asistentă juridică. Prin urmare, atât timp cât reclamanta a primit, în cadrul executării silite, suma reprezentând obligația pârâtei-intimate conform raportului contractual, este evident că reclamanta nu are la îndemână o acțiune în realizarea aceluiași drept de creanță. Tribunalul a susținut că, întrucât s-a dispus anularea executării silite, reclamanta ar trebui să recupereze creanța prin obținerea unui nou titlu executoriu. Or, având în vedere dispozițiile art. 29, art. 31, art. 32, art. 33, art. 35, art. 3, art. 1 alin. (3), art. 6, art. 7, art. 20 și art. 22 C. proc. civ., pretenția solicitată în cadrul acțiunii în realizare formulate inițial a fost reprezentată de obținerea îndeplinirii de către pârâta-intimată a obligației la plata unei sume deja plătite. Acțiunea respectivă nu putea fi admisă pentru că ducea la o dublă satisfacere a unei creanțe, lipsind condiția interesului, astfel că a fost înlocuită cu acțiunea în constatare, care nu are nicio legătură cu procedura insolvenței, ci a fost formulată doar pentru că reclamanta a realizat riscul respingerii cererii, ca lipsită de interes, apelând la procedura prevăzută de art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a susținut că acțiunea în constatare este admisibilă prin raportare la circumstanțele speței, fiind necesară recunoașterea acestui drept de creanță și a existenței obligației corelative a pârâtei-intimate. O interpretare contrară ar însemna că recurenta nu are practic nicio cale juridică de a obține obligația corelativă celei deja îndeplinite, în considerarea raportului obligațional din contractul de asistență juridică din data de 01.11.2019, atât timp cât în procedura insolvenței recurenta a fost „omisă” din tabelul creanțelor (invocându-se prescrierea dreptului său), interpretarea fiind contrară art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul 1. Aceasta, cu atât mai mult cu cât pârâta a formulat cerere de întoarcere a executării, solicitând obligarea reclamantei la restituirea respectivei sume, ca urmare a anulării executării silite prin decizia civilă nr. 5330/02.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, urmărind a se sustrage plății unei obligații contractuale neechivoce, având în vedere că a fost respinsă contestația reclamantei formulată împotriva tabelului de creanțe. Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut că, față de circumstanțele raportului juridic dintre părți (avându-se în vedere inclusiv litigiile aflate pe rolul instanțelor) și de evidența relei-credințe a pârâtei, ar fi împiedicată să-și exercite drepturile procesuale legale pentru protejarea dreptului său la un bun, cu atât mai mult cu cât nu a fost notificată în ceea ce privește depunerea declarației de creanță, de altfel în mod judicios, cât timp nu avea calitatea de creditor, în condițiile în care a încasat creanța.

Apărările formulate în cauză În 16 mai 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Principala critică formulată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 și art.204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., susținând că cererea în constatarea existenței dreptului său de creanță, respectiv a inexistenței dreptului pârâtei la restituirea sumei de 316.667,95 lei este admisibilă, întrucât singura condiție de inadmisibilitate, cea vizând existența unei acțiuni în realizarea dreptului, nu este îndeplinită în cauză. Aceste susțineri vizând aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, și nu de drept material, se subsumează motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanța de apel, dând eficiență în cauză principiului subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului, a asigurat respectarea soluției legislative consacrate de art. 35 C. proc. civ. printr-o aplicare corectă a normei de procedură la situația de fapt reținută. Conform dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.” Acțiunea în constatare are o finalitate preventivă, urmărindu-se pronunțarea unei hotărâri care să statueze, cu caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, cu privire la existența în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistența unui drept al pârâtului împotriva reclamantului, aceste ipoteze regăsindu-se în cauză. Pentru exercitarea acțiunii în constatare se impune ca partea să nu poată solicita realizarea dreptului pe nicio altă cale și să justifice un interes, condiții speciale de exercițiu ce trebuie îndeplinite nu numai la data sesizării instanței, ci pe tot parcursul procesului, iar neîndeplinirea acestor condiții conduce la inadmisibilitatea cererii. Prevederile legale antereferite consacră, astfel, prevalența acțiunii în realizare în raport cu o eventuală acțiune în constatare, care presupune că acțiunea în constatare va fi respinsă ori de câte ori reclamantul are posibilitatea să își stabilească dreptul pe calea acțiunii în realizare, neexistând drept de opțiune între cele două căi, întrucât este obligatorie formularea acțiunii în realizare, atunci când aceasta există. Totodată, prin sintagma „orice altă cale prevăzută de lege”, din cuprinsul art. 35 C. proc. civ., sunt avute în vedere toate mijloacele procedurale disponibile în vederea valorificării dreptului. Transpunând aceste considerații teoretice la cauza pendinte, se reține că situația de fapt relevă că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat, inițial, obligarea pârâtei la plata sumei rezultate din neîndeplinirea obligațiilor contractuale aferente contractului de servicii de asistență juridică încheiat între părți. Urmare a întâmpinării depuse de pârâtă prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat înlocuirea cererii în realizare cu o cerere în constatarea existenței dreptului de creanță al reclamantei față de pârâtă. Prima instanță a respins, ca inadmisibilă, acțiunea modificată, apreciind că reclamanta are deschisă calea acțiunii în realizare, cea introdusă inițial. Instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, reținând, în esență că modificarea acțiunii a fost solicitată de reclamantă pentru a evita incidența dispozițiilor referitoare la suspendarea de drept, instanța luând act de cererea de modificare și nevalidând raționamentul părții potrivit cu care instanța ar putea lua act de modificarea acțiunii potrivit art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. doar atunci când acțiunea în constatare ar fi admisibilă, întrucât acest raționament se îndepărtează de la scopul avut în vedere de legiuitor prin norma edictată. Cu privire la admisibilitatea cererii în constatare, instanța de apel a apreciat, în acord cu prima instanță, că reclamanta are deschisă calea acțiunii în realizare sub forma unei acțiuni în pretenții pe care a și formulat-o inițial, schimbarea strategiei procesuale și modificarea cererii de chemare în judecată realizându-se doar după ce s-a comunicat deschiderea procedurii insolvenței pârâtei. S-a mai reținut că, întrucât prin decizia civilă nr. 5330/02.12.2021 au fost anulate toate actele de executare silită, iar plata a fost efectuată în baza unui act lovit de nulitate, valorificarea dreptului de creanță nu s-a realizat, câtă vreme executarea silită a fost anulată, iar modalitatea de valorificare a dreptului de creanță afirmat în baza contractului de asistență juridică este formularea unei acțiuni în realizare, respectiv în pretenții. În acest context factual, se reține că între părți a fost încheiat contractul de asistență juridică privind acordarea asistenței juridice în vederea vânzării unui bun imobil. Executarea silită a acestui contract a fost demarată de către creditoare (reclamanta din prezenta cauză), urmare a încuviințării executării silite prin încheierea din 18 martie 2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București – Secția a II-a civilă, iar prin decizia nr. 5330 din 2 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, urmare a admiterii apelului, a fost schimbată sentința pronunțată în dosarul având ca obiect contestație la executare și a fost anulată încheierea de încuviințare a executării silite și actele de executare din dosarul de executare nr. x/2020. Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, creanța aferentă contractului de asistență juridică nu s-a realizat, atâta vreme cât contestația la executare a fost admisă, iar toate actele de executare au fost anulate. Împrejurarea că reclamanta a uzat de procedura executării silite anterior promovării acțiunii în constatare, executare silită ce a fost ulterior anulată, nu înseamnă că această acțiune în constatare își pierde caracterul subsidiar, față de dispozițiile art. 35 C. proc. civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale. Întrucât reclamanta nu și-a satisfăcut creanța, a avut la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului, pe care a și promovat-o inițial, iar acțiunea în constatarea aceluiași drept își păstrează caracterul subsidiar și deci inadmisibil. Se va constata, de asemenea, lipsa de fundament a criticii referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 20 și art. 22 C. proc. civ., respectiv a principiului aflării adevărului și a rolului activ al judecătorului, în condițiile în care ceea ce s-a impus analizei, realizată corect de instanță, raportat la cadrul judecății determinat de părți, a fost admisibilitatea demersului reclamantei, iar nu fondul dreptului. Totodată, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatare nu se poate reține încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a art. 1 din Protocolul 1, nefiind atins dreptul părții la un proces echitabil sau dreptul său de proprietate. Cu privire la respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în justiție ori a unei căi de atac, atât Curtea Europeană, în jurisprudența sa, cât și Curtea Constituțională, au reținut că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil sau a accesului liber la justiție. Mai mult, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. Pentru aceste considerente, constatând că nu au fost încălcate normele de drept material indicate de recurentă și nici dreptul la un proces echitabil al acesteia, iar criticile formulate sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat.