ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 147/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data 20.09.2021 pe rolul Judecătoriei Timișoara, Secția a II-a civilă sub nr. x/325/2021, reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Radiocomunicații S.A. a solicitat instanței: (i) să dispună obligarea pârâtei să vândă reclamantei la prețul stabilit prin expertiză judiciară evaluatorie, în termen de cel mult 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, terenul intravilan în suprafață de 455 m.p. aferent clădirii deținute de reclamantă, teren înscris în CF nr. (...) Timișoara, nr. top./cad. (...), iar în caz de neconformare, hotărârea pronunțată să țină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren; (ii) să dispună obligarea pârâtei ca în termenul de 6 luni menționat să facă și să avizeze OCPI Timiș lucrările de dezmembrare asupra terenului intravilan menționat la primul petit, în vederea constituirii unei noi cărți funciare pentru terenul supus transferului de proprietate/realizării vânzării, cu încuviințarea ca, în caz de conformare, lucrările de dezmembrare și avizare să poată fi efectuate de reclamantă; (iii) să constate întinderea și existența în patrimoniul societății un drept de superficie gratuită asupra suprafeței de 455 m.p. din terenul intravilan înscris în CF nr. (...) Timișoara, nr. top./cad. (...), teren aferent clădirii reclamantei, încă de la data transferului în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra clădirii înscrise în CF nr. (...) Timișoara, nr. top./cad. (...)-C3 și până la consolidarea acestuia în dreptul deplin de proprietate asupra terenului, ori pe toată durata existenței construcției/clădirii; (iv) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În baza rezoluției din 18.11.20201 a președintelui Secției a II-a civile a Judecătoriei Timișoara s-a dispus repartizarea dosarului completului x din cadrul Secției I civile a Judecătoriei Timișoara în vederea continuării etapei scrise, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/325/2021*.

Prin sentința civilă nr. 1547/02.02.2022 pronunțată de Judecătoria Timișoara, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/325/2021*, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 249/PI din 02.03.2023, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/325/2021*, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta SNRC S.A. – Sucursala Timișoara.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 36 din 14 februarie 2024 Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 249/PI/02.03.2023, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/325/2021*.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara împotriva încheierii interlocutorii pronunțată de Tribunalul Timiș la data de 10.11.2022, cât și împotriva sentinței civile nr. 249/02.03.2023 pronunțate în dosarul nr. x/325/2021*.

A schimbat sentința apelată după cum urmează:

A admis excepția autorității lucrului judecat invocată de către pârâta Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara cu privire la petitul principal având de obiect - vânzarea terenului aferent clădirii deținute de reclamantă, teren înscris în CF nr. (...) Timișoara, nr. top./cad. (...).

A admis excepția efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la petitul formulat în subsidiar având obiect constatarea întinderii și existenței în patrimoniul societății a unui drept de superficie gratuit asupra suprafeței de 455mp din terenul intravilan înscris în CF nr. (...) Timișoara, nr. top./cad. (...), teren aferent clădirii, încă de la data transferului în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra clădirii înscrise în CF nr. (...) Timișoara, nr. top/cad. (...)-C3.

A înlocuit considerentele primei instanțe cu cele ale instanței de apel.

A păstrat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

A obligat apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. la plata către Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara a sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de apel.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 36 din 14 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat se arată că în mod eronat a reținut instanța de apel că decizia nr. 1226 din 08.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar cuprinde elemente de autoritate de lucru judecat în cadrul cererii constituite în prezentul dosar. În realitate, prin decizia Înaltei Curți se anulează decizia instanței de apel, menținând sentința nr. 1458/11.12.2007 în integralitatea ei, în cadrul căreia se menționează că reclamanta S.C. A S.R.L. nu a formulat o cerere expresă în sensul vânzării terenului aferent și, nefiind sesizată cu asemenea cerere, instanța nu se poate pronunța asupra vânzării terenului.

În consecință, întrucât nu a existat o cerere de obligare a pârâtei la vânzarea terenului aferent construcției, nu poate exista nici putere și nici autoritate de lucru judecat.

Se arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 430 C. proc. civ., întrucât autoritatea de lucru judecat trebuie să privească fie fondul procesului, fie o excepție procesuală, fie un incident, iar în dosarul nr. x/30/2007, instanța de recurs nu a fost sesizată – nici pe fond, nici pe calea unei excepții ori a unei cereri incidentale, cu privire la vânzarea terenului aferent construcției. Dimpotrivă, se arată că prin decizia Înaltei Curți s-a arătat că instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii pronunțându-se și cu privire la soarta terenului.

Prin decizia Înaltei Curți nu a fost înlăturată mențiunea instanței de fond privind transferul dreptului de proprietate asupra terenului, având deci, putere de lucru judecat și lăsând deschisă calea acțiunii constituite în prezentul dosar. Mai subliniază recurenta că nu a învestit nicio instanță să se pronunțe cu privire la vânzarea terenului aferent construcției.

În continuare se arată că instanța de fond, dar și cea din apelul devolutiv aveau obligația să analizeze înscrisurile și să observe existența unor acte adiționale la Contractul de asociere și contractul de închiriere prin care s-a extins obiectul material al raportului juridic dintre părți, fiind inclusă și exploatarea în asociere și prin închirierea terenului aferent construcției.

Considerentele deciziei Înaltei Curți nr. 1226 din 08.04.2009 nu privesc inexistența dreptului reclamantei de a pretinde vânzarea terenului, nefiind învestită legal și neexistând un ansamblu probatoriu pentru a putea fi decisă, în acea procedură, soarta terenului.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel cu îndrumări în sensul judecării fondului dreptului material pretins.

În ce privește respingerea capătului de cerere secundar vizând existența și întinderea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că ar exista un efect pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5167 din 16.03.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/30/2016*. Obiectul acestui dosar a fost o acțiune în pretenții formulată de Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara, având ca obiect obligarea reclamantei la plata prejudiciului încercat prin lipsa de folosință aferent construcției înstrăinate. Din acest motiv, aspectele dezlegate de instanță au vizat aspecte financiare, respectiv caracterul gratuit sau nu al folosinței exercitate asupra terenului în discuție. Or, ceea ce a reținut instanța în acel dosar a fost inexistența unui drept gratuit de folosință a terenului, iar ceea ce s-a reproșat, în cadrul acelei decizii a fost că societatea S.C. A S.R.L. avea obligația de a acționa cu bună-credință în scopul constituirii în favoarea sa, în condițiile legii, un drept de superficie, adică demersul constituit în cadrul prezentului dosar.

În cadrul prezentului dosar s-a cerut să se constate existența dreptului de superficie și întinderea acestuia asupra terenului pârâtei, natura oneroasă ori nu fiind un aspect distinct ce poate fi statuat pe calea unui alt litigiu.

Intimată-pârâtă Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de netimbrare și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate iar, în ceea ce privește fondul, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă, Înalta Curte reține că prin recursul formulat, recurenta a dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 430 C. proc. civ., ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din cod, motiv pentru care Înalta Curte o va respinge.

Trecând la examinarea fondului cererii recursului, Înalta Curte observă că deși prin memoriu au fost invocate punctele 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., singurul motiv de recurs care se desprinde din lectura memoriului formulat și care poate fi încadrat în prevederile legale de referință este cel vizând încălcarea autorității de lucru judecat, care se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu punctului 8, astfel cum partea a încadrat aceste critici.

În ce privește motivul de nelegalitate indicat pentru prima oară în ședință publică, potrivit căruia instanța de apel a rămas în pronunțare fără a mai pune în discuția contradictorie a părților excepția autorității de lucru judecat cu privire la care ulterior s-a pronunțat, Înalta Curte nu îl va reține spre examinare, fiind legal învestită exclusiv cu soluționarea acelor motive susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ce au fost formulate în interiorul termenului de exercitare a căii de atac, concretizate în memoriul scris formulat de parte prin reprezentant convențional.

În mod similar, susținerile potrivit cărora hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii, au fost invocate pentru prima oară în ședință publică cu prilejul dezbaterilor asupra recursului, memoriul înaintat de parte prin reprezentant convențional limitându-se la enunțarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a dezvolta în vreun fel acest caz de casare ori fără a indica anume care dintre tezele reglementate de acest articol – nemotivarea, motivarea contradictorie ori numai prin motive străine de natura cauzei - ar fi incidentă și maniera în care aceasta se verifică în legătură cu decizia recurată. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu a fost legal învestită nici cu soluționarea acestui motiv de recurs, pe care, așadar, nu-l va reține spre analiză.

Față de poziția manifestată de recurentă în legătură cu aspectele mai sus semnalate, anume că se regăsesc enunțate în cuprinsul memoriului cazurile de casare în care se încadrează susținerile (subsumabile punctelor 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) dezvoltate de parte cu titlu de noutate în sedința publică, la termenul de dezbatere a recursului, Înalta Curte reține că această manieră de motivare a recursului nu corespunde voinței legiuitorului și nu caracterizează un demers legal deoarece instanța de recurs nu poate fi legal învestită decât prin formularea unei căi de atac cu respectarea exigențelor art. 485 și 486 C. proc. civ., așadar cu un recurs formulat în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, care să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor (motivarea printr-un memoriu separat fiind, de asemenea, subordonată exigenței respectării termenului de 30 de zile). Așadar, nu e permis și nu respectă exigențele procesuale mai sus menționate recursul care indică motivele de nelegalitate, dar pentru care partea pretinde posibilitatea de completare cu dezvoltarea lor pe cale orală, la termenul de dezbatere asupra recursului.

Cu referire însă la motivul de recurs prin care se afirmă greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. vizând autoritatea de lucru judecat – din perspectiva capătului de cerere principal, și a efectului pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva celui subsidiar, susceptibil de încadrare în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., singurul cu care instanța de recurs este legal învestită să îl soluționeze, Înalta Curte îl va respinge ca neîntemeiat.

Dinamica raporturilor litigioase relevă că anterior prezentului dosar, între părți s-au mai purtat două litigii distincte, respectiv dosarul nr. x/30/2007 având ca obiect cererea S.C. A S.R.L. de vânzare a activelor Societății Naționale de Radiocomunicații S.A., compuse din clădire și terenul aferent și dosarul nr. x/30/2016 (ulterior x/30/2016**) având ca obiect cererea Societății Naționale de Radiocomunicații S.A. de obligare a societății S.C. A S.R.L. la plata unei sume de bani pentru lipsa de folosință a terenului de 659 m.p. ocupat de aceasta din urmă.

Instanța de apel a reținut, în legătură cu primul capăt al cererii introductive, intervenită autoritatea de lucru judecat în manifestarea sa de excepție procesuală, iar în legătură cu cel subsidiar, a constatat intervenită autoritatea de lucru judecat, în manifestarea pozitivă a lucrului judecat, în raport cu cele două litigii preexistente, soluțiile pronunțate asupra acestora și respectiv considerentele decizorii cuprinse în dezlegările definitive ale instanței supreme, prin care a fost soluționat recursul promovat în cel de-al doilea dosar.

În ce privește capătul de cerere vizând transferul dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției s-a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1226 din 08.04.2009, prin care s-au statuat următoarele: nici prin contractul de asociere în participațiune și nici prin contractul de închiriere încheiate între cele două societăți nu s-a prevăzut situația terenului pe care se află clădirea, motiv pentru care a fost admis recursul și a fost desființată hotărârea instanței de apel.

În consecință, aspectele asupra cărora Înalta Curte s-a pronunțat vizează definirea noțiunii de active – potrivit legii și potrivit convenției părților, reținând că acest termen, în economia raporturilor juridice dintre părți, cuprinde numai clădirea, iar nu și terenul aferent acesteia. Cu toate acestea, analiza instanțelor – de fond și de recurs - a fost realizată, în considerarea obiectului cererii introductive, care viza transferul dreptului de proprietate atât asupra clădirii, cât și asupra terenului.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă în prezenta cale de atac, prin cererea înregistrată sub nr. x/C/2004, reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei SNRC S.A. - Sucursala Timișoara la vânzarea activelor compuse din clădire și terenul aferent, fiind lipsită de corespondent în datele acelui dosar și în dezlegările instanțelor ce au soluționat respectivul litigiu afirmația recurentei în sensul că instanțele nu ar fi fost sesizate să se pronunțe asupra vânzării terenului sau, în alte cuvinte, că situația juridică a terenului nu ar fi făcut parte din obiectul cauzei amintite.

Cu referire la susținerea recurentei potrivit căreia, de vreme ce prin hotărârea instanței de recurs s-a casat decizia pronunțată în apel, sunt menținute integral aspectele dezlegate prin hotărârea instanței de fond – sentința civilă din ultimul ciclu procesual, nr. 1458/11.12.2007 a Tribunalului Timiș, care a admis acțiunea reclamantei doar pentru clădire, excluzând în mod expres terenul sub motivul că nu s-ar fi formulat și o cerere de vânzare a acestuia, instanța nefiind învestită cu un atare petit - care nu au fost infirmate prin decizia din recurs a Înaltei Curți, ceea ce ar valida punctul său de vedere că în acest prim dosar instanțele nu ar fi fost învestite pe nicio cale cu vreo cerere vizând vânzarea terenului, se impun reținute următoarele:

Consecința casării deciziei recurate (dispusă prin decizia nr. 1226/8.04.2009 a ICCJ pronunțată în dosarul nr. x/30/2007) nu presupune, implicit, menținerea tuturor aspectelor statuate prin sentința primei instanțe, după cum greșit susține recurenta, cu atât mai mult cu cât obiect al recursului nu îl face hotărârea instanței de fond, ci decizia instanței de apel. Din simpla lectură a deciziei irevocabile a instanței de recurs, reies considerentele care au condus la adoptarea soluției, acestea fiind aplicabile în integralitatea lor, fiind de neimaginat ca în urma judecății de recurs, considerentele senținței 1458/11.12.2007 a Tribunalului Timiș să poată fi menținute altfel decât în lumina dezlegărilor irevocabile ale deciziei din recurs.

Or, prin considerentele deciziei nr. 1226/8.04.2009 a ICCJ (prin care s-a infirmat judecata din apel din decizia nr. 118/9.06.2008 a Curții de apel Timișoara, care admisese apelul și cererea reclamantei, cu obligarea pârâtei să îi vândă și terenul), s-a statuat cu titlu irevocabil între părți că nici contractul de asociere în participațiune și nici cel de închiriere nu reglementează situația terenului pe care se află clădirea. Totodată, s-a dezlegat că noțiunea de activ disponibil nu poate fi interpretată extensiv, după cum procedase instanța de apel, și „nu poate cuprinde alte elemente decât cel pe care prevederile legale le-au avut în vedere – lucrul închiriat sau adus în asociere”.

Așadar, în mod corect instanța de apel a reținut că există identitate de părți, obiect și cauză între cererea principală ce face obiectul prezentului dosar, vizând obligarea pârâtei să vândă reclamantei terenul în suprafață de 455 mp aferent clădirii proprietatea sa, și dosarul nr. x/30/2007 ce viza o suprafață de teren mai mare, de 659 m.p. (din care însă face parte suprafața de teren de 455 m.p. solicitată în acțiunea pendinte), știut fiind că identitatea de obiect poate fi și parțială, iar nu numai totală, prin obiect înțelegându-se atât pretenția concretă - obiect material, cât și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material.

În consecință, în mod corect a admis instanța de apel excepția autorității de lucru judecat cu privire la acest capăt de cerere, în raport de litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 1226 din 08.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/30/2007, o cerere neputând fi judecată în mod definitiv între aceleași părți, pentru același obiect, având aceeași cauză decât o singură dată, hotărârea pronunțată fiind prezumată a exprima adevărul, fiind antrenat astfel efectul negativ al autorității de lucru judecat, potrivit căruia partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție același drept într-un alt litigiu, așa cum reglementează expres art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată constituită în prezentul dosar, vizând constatarea existenței unui drept de superficie gratuită al societății S.C. A S.R.L. asupra terenului de 455 mp pe care este edificată construcția pe care o deține în proprietate, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la dosarul cu nr. x/30/2016**.

Înalta Curte reține ca fiind relevante următoarele dezlegări conținute în decizia nr. 516/16.03.2022 a instanței supreme, pronunțată în dosarul nr. x/30/2016**, în etapa recursului:

,,Date fiind particularitățile cauzei, la judecata în fond, părțile litigante au făcut trimitere, prin apărările formulate, la normele dreptului intern din materia superficiei, partea reclamantă la norma prevăzută de art. 697 C. civ. pentru a fi aplicată, prin analogie, în vederea evaluării despăgubirii cuvenite, iar partea pârâtă la norma prevăzută de art. 693 alin. (3) C. civ. care, în opinia sa, poate constitui temei pentru recunoașterea unui drept de superficie în favoarea sa.

Or, contrar criticilor formulate prin recurs, instanțele de fond erau îndreptățite să analizeze pretențiile părților prin raportare la normele de drept civil care reglementează superficia, această îndreptățire fiind recunoscută prin dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., care permit judecătorului soluționarea unei pricini în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, astfel cum este și cazul în speță, raportul juridic dedus judecății fiind asemănător cu raportul de superficie.

Ca atare, critica părții pârâte privind aplicarea greșită la judecata în fond a dispozițiilor art. 697 C. civ. se dovedește a fi nefondată.”

În consecință, chiar dacă obiectul dosarului nr. x/30/2016** nu a fost reprezentat de constituirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției, în raport de susținerile și apărările părților, instanțele – de fond și de recurs - au analizat pretențiile inclusiv prin raportare la incidența în cauză a acestei instituții juridice, mai ales întrucât apărările recurentei împotriva pretențiilor intimatei din acea cauză s-au sprijit pe invocarea unui drept de superficie ope legis.

Or, tocmai ca răspuns la aceste apărări, prin aceeași decizie civilă nr.516/16.03.2022 s-a mai reținut „Dimpotrivă, partea pârâtă avea îndatorirea (...) de a acționa cu bună credință în scopul constituirii în favoarea sa, în condițiile legii, a unui drept de superficie, pe care îl invocă, eronat, ca fiind dobândit cu titlu gratuit în absența unui act pe care să-l fi încheiat cu partea reclamantă, proprietara terenului, cerință impusă de norma de drept prevăzută de art. 693 alin. (3) C. civ., invocată ca temei pentru respingerea cererii de despăgubire”.

În raport de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., considerentele se împart în considerente decisive, care explică și justifică soluția adoptată, fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă și care, într-un sens logic, fac corp comun cu dispozitivul și considerente decizorii prin care instanța statuează asupra unor apărări, care sunt de natură să extindă obiectul litigiului, obligând instanța să statueze asupra lor prin considerente. Astfel cum s-a reținut în doctrină, de vreme ce statuarea instanței asupra acestor apărări determină în mod necesar soluția pronunțată, considerentele respective intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat.

Așadar, problema existenței unui drept de superficie asupra terenului aferent construcției deținute de către reclamanta din prezenta cauză, fără a reprezenta un capăt de cerere al litigiului preexistent, a fost dezbătută în dosarul nr. x/30/2016**, iar considerentele ce antamează această instituție de drept răspund unor motive și apărări efectiv formulate de către părți, astfel că, în mod corect, instanța de apel a reținut cu privire la acest aspect efectul pozitiv al lucrului judecat, ce permite părții în favoarea căreia s-a statuat acest aspect să invoce ori să se prevaleze, în cadrul unui litigiu ulterior – în cel de față - de dreptul recunoscut ori de statuările obligatorii pe aspectele dezbătute prin hotărârea judecătorească anterioară.

Or, deși prin memoriul de recurs, recurenta relativizează cererea sa cu caracter subsidiar, despre care afirmă că ar urmări să obțină constatarea existenței de către o autoritate jurisdicțională a dreptului său de supeficie și a întinderii acestuia asupra terenului pârâtei, așa cum îi și recomandă decizia de recurs anterior citată, caracterul oneros ori gratuit al superficiei având să constituie o chestiune separată, este de observat că cererea cu care s-a adresat instanței pretinde constatarea unui drept de superficie gratuită asupra suprafeței de 455 mp din terenul deținut în proprietate de pârâtă, drept a cărei cauză juridică o situează în aceleași raporturi juridice ce au existat între părți în legătură cu clădirea înscrisă în CF nr.(...) Timișoara. Prin urmare, recurenta a dedus judecății aceleași raporturi juridice asupra cărora instanțele au avut a statua anterior între părți pe cale incidentală, cu prilejul examinării apărărilor lor formulate în litigiul menționat.

Astfel fiind, prin raportare la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată și la cele dezlegate cu titlu definitiv prin decizia civilă nr. 516/16.03.2022 a ICCJ, reținerea autorității de lucru judecat, sub aspect pozitiv, s-a realizat cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 430 și 431 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate și că motivele legale de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. au fost invocate formal prin memoriul scris, nefiind dezvoltate prin critici specifice și nefiind posibilă completarea motivării prin susținerile orale ale părții invocate la termenul de dezbatere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Societatea Națională de Radiocomunicații Timișoara prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara împotriva deciziei nr. 36 din 14 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 36 din 14 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.