ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 775/2022

Ședința publică din data de 05 aprilie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă la data de 7 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând următoarele:

- să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcții extratabulare în suprafață de 4100 mp situate în Timișoara, Calea x, edificate pe terenurile societății B., înscrise în C.F. nr. x Timișoara și nr. x Timișoara;

- să dispună intabularea construcțiilor proprietatea reclamantei în cărțile funciare nr. x Timișoara și nr. x Timișoara pe numele reclamantei;

- să dispună instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei asupra terenurilor aferente construcțiilor de mai sus și notarea acestuia în cărțile funciare nr. x Timișoara și nr. x Timișoara;

- să dispună instituirea unui drept de trecere pentru utilități în temeiul dispozițiilor art. 621 C. civ. pe imobilele pârâtei înscrise în cărțile funciare nr. x Timișoara și nr. x Timișoara în favoarea construcțiilor extratabulare proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 693 și următoarele C. civ., art. 621 și următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. - în faliment, prin lichidator C.., a solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006; a mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția netimbrării, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 11766 din 16 noiembrie 2016, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - în faliment, în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 30 decembrie 2016, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 21 martie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecății pe considerentul că prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu se circumscriu sferei de aplicare din prezentul dosar și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii. În ceea ce privește excepția netimbrării, la același termen, reprezentanta pârâtei a învederat instanței că înțelege să renunțe la susținerea acestei excepții.

Prin încheierea din 4 aprilie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Totodată, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol și a acordat termen la 2 mai 2017, în vederea continuării judecății.

Prin încheierea din 2 mai 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a încuviințat probele cu înscrisurile depuse la dosar de reprezentanții ambelor părți și proba solicitată de reprezentanta reclamantei cu expertizele tehnice în specialitatea topografie și construcții, cu obiective propuse de ambele părți.

La 23 ianuarie 2018, societatea ACTIVE CONEXE S.A. a depus la dosar cerere de intervenție voluntară accesorie, în interesul pârâtei B.

Prin încheierea din 27 martie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de intervenție accesorie voluntară, formulată de S.C. ACTIVE CONEXE S.A., ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 372 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de intervenienta S.C. ACTIVE CONEXE S.A. împotriva încheierii din 27 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016 și a schimbat, în parte, încheierea atacată, în sensul că a admis în principiu cererea de intervenție în interesul pârâtei B., formulată de intervenienta S.C. ACTIVE CONEXE S.A. Totodată, a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș pentru continuarea judecății.

Prin decizia nr. 182/2020 din 20 februarie 2020, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., prin lichidator judiciar C.., și cu intervenienta accesorie ACTIVE CONEXE S.A., având ca obiect acțiune în constatare.

A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcții extratabulare situate în Timișoara, Calea x, edificate pe terenurile societății B. înscrise în CF nr. x Timișoara și în CF-urile rezultate în urma dezmembrării CF-ului nr. x Timișoara, respectiv: CF x Timișoara și CF x Timișoara.

A dispus intabularea construcțiilor proprietatea reclamantei în Cărțile funciare nr. x Timișoara și în CF-uri rezultate în urma dezmembrării CF-ului nr. x Timișoara, respectiv: CF x Timișoara și CF x Timișoara conform propunerilor din raportul de expertiză în specialitatea topografie și a suplimentului la raportul de expertiză întocmit în cauză, care face parte integrantă din hotărâre.

A dispus instituirea unui drept de superficie pe teren și de servitute trecere auto și pietonal în favoarea reclamantei după cum urmează:

A dispus dezmembrarea CF x Timișoara în Lot x Timișoara cu nr. top x teren intravilan DRUM în suprafață de 3.360 mp cu proprietar B. și Lot x Timișoara cu nr. top x Teren intravilan (altele) în suprafață de 10066 mp proprietar B..

A dispus dezmembrarea Lotului x din CF x nr. top x în: nr. top x, constând în teren intravilan (altele) cu C1 - Hala (24106 mp), C3 - Laborator metrologie (383 mp), C8 - Post trafo (107 mp), în suprafață de 5568 mp, proprietar B. asupra A1 teren și B. asupra A1.1 construcții și nr. top x, constând în Teren intravilan (altele), C1 - Hala (1374 mp), C2 - Birouri P+1E (741 mp), C4 - Rezervor (81 mp), C5 - Anexă (21 mp) în suprafață de 4498 mp, proprietari B. asupra A1 - teren, A. asupra A1.1 - construcții, cu drept de superficie pe teren și drept de servitute trecere auto și pietonal.

A dispus instituirea unui drept de superficie pe teren și servitute trecere asupra traseu cu cabluri de curent de la punct trafo la construcțiile proprietatea A., în favoarea reclamantei, după cum urmează:

A dispus dezmembrarea CF. x Timișoara în lot nou (provenit din x, care la rândul său este provenit din x), nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curți construcții cu C1 (30794 mp), C2, C3, . . . . . . . . . .C25, în suprafață de 101.562, proprietari B. asupra A1 - teren și A1.1 - construcții, drept de servitute de trecere asupra traseu cu cabluri de curent de la punct trafo la construcțiile proprietatea A. și Lot nou (provenit din x, care la rândul său este provenit din x) cu nr. top x, constând în Teren intravilan (altele) cu C1 (456 mp), în suprafață de 456 mp, proprietari B. asupra A1 - teren și A. asupra A1.1 - construcții, cu drept de superficie pe teren.

A dispus dezmembrarea CF. x Timișoara în Lot nou (provenit din CF x Timișoara), cu nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curți construcții cu C1 - post trafo și C2 - hală (1.185 mp), în suprafață de 2.225 mp, proprietar B. asupra A1 teren și A.1.1 construcții și Lot nou (provenit din CF x Timișoara), cu nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curți construcții cu C2 - hală (67 mp), în suprafață de 67 mp, proprietari B. asupra A1 - teren și A. asupra A1.l construcții, cu drept de superficie pe teren.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de ACTIVE CONEXE S.A. în interesul pârâtei B.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.576,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 182/2020 din 20 februarie 2020 și a încheierii din 4 aprilie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, au formulat cereri de apel atât pârâta B., cât și intervenienta accesorie ACTIVE CONEXE S.A.

Pârâta apelantă a solicitat, în principal, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 182/20.02.2020 și a încheierii de ședință din data de 04.04.2017, în sensul admiterii excepției inadmisibilității și respingerii acțiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul constatării dreptului de proprietate doar asupra construcției C2 - parțial birouri, în suprafață de 741 mp, edificate pe terenul înscris în CF nr. x Timișoara, dezmembrarea suprafeței de teren aferente construcției C2 - parțial birouri, în suprafață de 741 mp din CF nr. x, precum și obligarea reclamantei A. la suportarea integrală a cheltuielilor aferente operațiunii de dezmembrare; instituirea dreptului de superficie doar asupra terenului aferent acestei construcții, pentru suma de 1.799,20 euro + TVA/lună, pe toată durata existenței construcției și instituirea dreptului de servitute doar pentru această construcție, pentru suma de 0,40 euro + TVA/mp/lună, urmând ca suprafața totală de teren afectată de dreptul de servitute să fie stabilită de instanță; în cazul respingerii acestor solicitări și menținerii dispoziției primei instanțe privind constatarea dreptului de proprietate pe toate construcțiile extratabulare de 4.100 mp, apelanta a solicitat dezmembrarea CF nr. x Timișoara, a CF nr. x Timișoara și a CF nr. x Timișoara cu respectarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din x/2014 și a Legii nr. 85/2006, precum și obligarea reclamantei intimate la suportarea integrală a cheltuielilor aferente operațiunii de dezmembrare; instituirea dreptului de superficie pentru toate loturile menționate în sentința apelată, pentru suma de 2.008,40 euro + TVA/lună, pe toată durata existenței construcției și instituirea dreptului de superficie pentru toate loturile menționate în sentința apelată, pentru suma de 0,40 euro + TVA/mp/lună, urmând ca suprafața totală de teren afectată de dreptul de servitute să fie stabilită de instanță.

Nu în ultimul rând, a solicitat repunerea de drept în termenul de formulare a cererii reconvenționale și admiterea cererii reconvenționale față de precizarea de acțiune formulată de reclamanta intimată la fond, depusă ca și completare la concluziile scrise în data de 11.02.2020 și respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată sau, în subsidiar, reducerea acestora.

Intervenienta apelantă ACTIVE CONEXE S.A. a solicitat, în principal, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 182/20.02.2020 și a încheierii din data de 04.04.2017, în sensul admiterii excepției inadmisibilității și respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat anularea în tot a deciziei atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de intervenție voluntară accesorie, formulată în favoarea societății pârâte și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei intimate la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 446/A din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă:

A admis apelul declarat de pârâta B., prin lichidator judiciar C., împotriva deciziei civile nr. 182/20.02.2020 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamanta intimată A. și cu intervenientul accesoriu ACTIVE CONEXE S.A.

A admis apelul declarat de intervenientul accesoriu ACTIVE CONEXE S.A. București împotriva deciziei civile nr. 182/20.02.2020 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis numai în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., respingând capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcții constând în platformă betonată C6 și cabină poartă C7, respingând și capătul de cerere având ca obiect intabularea acestor două construcții în cartea funciară.

A respins capetele de cerere privind instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei A. asupra terenurilor aferente imobilelor construcții extratabulare în suprafață de 4.100 mp, situate în Timișoara, Calea x, jud. Timiș, edificate pe terenurile pârâtei B. Timișoara, înscrise în CF nr. x Timișoara și CF nr. x Timișoara, și la notarea acestuia în cartea funciară.

A respins capătul de cerere privitor la instituirea unui drept servitute pe terenurile pârâtei înscrise în cărțile funciare mai sus menționate, în favoarea construcțiilor proprietatea reclamantei.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.730 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

A menținut, în rest, dispozițiile hotărârii apelate.

A respins atât apelul pârâtei B., cât și apelul intervenientului accesoriu ACTIVE CONEXE S.A. București, ambele declarate împotriva încheierii de ședință din data de 04.04.2017 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016.

A respins cererea apelantei interveniente ACTIVE CONEXE S.A. București de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată în data de 12.11.2020, pârâta apelantă B., prin lichidatorul judiciar C., a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2016, prevalându-se de dispozițiile art. 442 C. proc. civ.

Prin cererea formulată în data de 19.11.2020, aceeași parte a solicitat lămurirea și completarea dispozitivului deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2016, întrucât, din motivare și dispozitiv nu rezultă clar dacă s-a menținut sau nu dispozitivul hotărârii Tribunalului Timiș în privința dezmembrării CF nr. x, a CF nr. x și a CF nr. x (rezultate din dezlipirea CF nr. x).

Prin încheierea civilă nr. 57/A din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta apelantă B. Timișoara, prin lichidatorul judiciar C. și, în consecință:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2016, în sensul că adresa actuală a imobilelor în litigiu - construcții extratabulare, în suprafață de 4.100 mp, este localitatea Timișoara, Cal. Stan Vidrighin, nr. 9, jud. Timiș, și nu localitatea Timișoara, Calea x, jud. Timiș, cum eronat a fost menționat.

Totodată, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul aceleiași decizii civile, în sensul că, în locul CF nr. x, care nu mai există, se vor trece noile cărți funciare rezultate în urma operațiunii de dezmembrare, respectiv CF nr. x și CF nr. x.

A respins cererea de lămurire și de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2016, formulată de pârâta apelantă B. Timișoara, prin lichidatorul judiciar C..

Împotriva deciziei civile nr. 446/A din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat recurs.

1.1. Prin recursul formulat, reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelurile formulate de societățile B. și ACTIVE CONEXE S.A. împotriva hotărârii primei instanțe.

În acest sens, recurenta-reclamantă consideră că soluția corectă care se impunea a fi dispusă era aceea de respingere a ambelor apeluri formulate ca neîntemeiate, având în vedere că, din probele administrate în fața primei instanțe, rezulta cu certitudine dreptul de proprietate al reclamantei asupra tuturor construcțiilor extratabulare solicitate, fiind, astfel, întemeiate și solicitările accesorii cererii principale.

În cele ce urmează, recurenta-reclamantă solicită ca, în urma admiterii cererii de recurs, instanța să considere întemeiată în totalitate cererea introductivă și să dispună în consecință.

Făcând referire la ambele rapoarte de expertiză efectuate în dosar, reclamanta afirmă că, din concluziile respectivelor rapoarte de expertiză, rezultă cu certitudine faptul că aceste construcții, care fac obiectul prezentului dosar, au aparținut antecesoarei recurentei-reclamante, societatea D. S.A.

În continuare, recurenta arată că este proprietara construcțiilor extratabulare, precum și a construcțiilor speciale aflate în vecinătatea acestora, precum și a cabinei poartă E. și a platformei E., construcții extratabulare aflate pe terenul proprietatea societății B. înscris în CF. x Timișoara și vechiul CF x Timișoara, actualmente dezmembrat de către pârâtă în CF x Timișoara, x Timișoara și x Timișoara.

După cum arată că a învederat și în acțiunea introductivă, aceste construcții au fost dobândite în baza Legii nr. 15/1990 de antecesoarea recurentei-reclamante, societatea D. S.A. Totodată, arată că, la momentul înființării societății, exista încheiat un Protocol de împărțire a patrimoniului întreprinderii de Autoturisme Timișoara semnat de societățile D. S.A. și B., din care reieșea cu certitudine că societatea D. S.A. deținea în proprietate o suprafață de 8.300 mp în Calea x hala fabricație, corp administrativ, drum de acces, depozit, zone verzi, poartă, protocol care a fost semnat și acceptat de către B. S.A., astfel cum rezultă în mod expres din actele anexate.

Astfel, raportat la soluția pronunțată, consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță.

În ceea ce privește solicitarea de constatare a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra construcțiilor extratabulare constând în platforma betonată C6 și cabină poartă C7, situate în Timișoara, Calea x, edificate pe terenurile societății B., reclamanta solicită a se avea în vedere faptul că soluția primei instanțe relativ la constatarea dreptului său de proprietate asupra tuturor construcțiilor extratabulare este una întemeiată și legală, din concluziile ambelor rapoarte de expertiză efectuate în dosarul cauzei rezultând în mod cert faptul că aceste construcții extratabulare au aparținut antecesoarei recurentei-reclamante, revenind, ulterior, autoarei recursului, în urma fuziunii, prin absorbție, a societății D. S.A. cu societatea A. S.A.

Totodată, solicită a se observa faptul că, deși prima instanță a constatat dreptul său de proprietate față de toate construcțiile extratabulare, instanța de apel în mod greșit a considerat că două dintre aceste construcții nu îi revin în proprietate, respectiv platforma betonată, cu regim de parcare (C6) și cabina poartă (C7), întrucât aceste două construcții au fost renovate și nu ar fi unele și aceleași cu cele dobândite de societatea D. S.A., nefiind făcută dovada renovării lor cu o autorizație de construire.

Referitor la Platforma betonată - C6, arată că a renovat-o pe locul celei din anul 1991, aspect dovedit prin contractul de prestări servicii nr. x/2006, prin intermediul căruia s-au realizat umpluturile în vederea turnării platformei.

În ceea ce privește cabina E., recurenta arată că și pe aceasta a refăcut-o pe același loc, aspect care nu a fost negat în niciun fel de către B. S.A.

Cu referire la considerentele instanței de apel pentru care nu a fost admisă cererea de constatare a dreptului de proprietate în totalitate, recurenta solicită a se observa că acestea au la bază Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2019, prin care instanța supremă a statuat că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Referitor la Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2019, pe care se întemeiază instanța de apel pentru respingerea cererii de constatare a dreptului de proprietate față de aceste două construcții, autoarea recursului solicită a se observa faptul că dispozițiile acesteia au fost interpretate și aplicate în mod greșit de către instanța de apel, întrucât acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Astfel, recurenta-reclamantă solicită a se observa că Decizia nr. 13/2019 vizează posibilitatea recunoașterii pe cale judiciară, în cadrul unei acțiuni în constatare întemeiate pe dispozițiile legale care reglementează accesiunea imobiliară artificială, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii, fără autorizație de construire.

Or, această decizie nu are incidență în speța pendinte, în primul rând pentru că acțiunea nu are ca temei accesiunea imobiliară artificială, iar, în altă ordine de idei, afirmă că nu a ridicat nicicând vreo construcție pe terenurile B.

Mai mult decât atât, recurenta susține că Decizia RIL nr. 13/2019 tratează situația în care proprietarul terenului face o construcție pe terenul propriu, cu materialele sale, or, în speța pendinte, proprietarul terenului este B. S.A., și nu recurenta, autoarea acțiunii introductive.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în ceea ce privește accesiunea imobiliară artificială, ambele coduri au în vedere ipotezele în care, fie proprietarul terenului face el însuși lucrarea cu materiale străine (art. 493 C. civ. din 1864, art. 580 C. civ.), fie construcția este făcută de o persoană cu materialele sale, pe terenurile altcuiva. Pe de altă parte, mai arată că, astfel cum reiese din dispozițiile art. 581-582 C. civ., dreptul la acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției aparține doar proprietarului terenului, ceea ce recurenta-reclamantă nu putea face din moment ce nu este proprietară pe teren și nu a construit pe terenul altei persoane, ci a dobândit construcțiile.

În cele ce urmează, autoarea recursului subliniază faptul că niciuna dintre ipoteze nu este aplicabilă, având în vedere că nu a construit nimic pe terenurile societății B., ci a dobândit construcțiile la aceeași dată la care B. S.A. a dobândit terenul. Prin urmare, arată că nu se poate pune problema faptului că recurenta a edificat o construcție pe terenul unei alte persoanei, ci a dobândit-o în urma preluării patrimoniului societății D. Prin urmare, arată că solicitarea sa de constatare a dreptului de proprietate are ca și temei Protocolul de împărțire a patrimoniului I.A.T., și nu o eventuală construcție efectuată de aceasta.

Ceea ce este esențial, în accepțiunea recurentei, este faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor de la momentul preluării patrimoniului D. S.A. și nu de la momentul refacerii/renovării construcțiilor.

În acest sens, reiterează faptul că, atât în ceea ce privește Platforma betonată C6, cât și în ce ceea privește cabina E., nu a avut loc o edificare a acestora, ci a efectuat exclusiv operațiuni de recondiționare și refacere a platformei pe care o avea deja în proprietate, respectiv, lucrări de renovare la cabina poartă, pentru care, în accepțiunea sa, nu era necesară o autorizație de construire.

Sub acest aspect, arată că, și dacă pentru aceste renovări ar fi fost necesară o autorizație de construire, care să reflecte îmbunătățirile efectuate, sancțiunile în acest sens ar fi putut fi, cel mult, contravenționale și nicidecum pierderea dreptului de proprietate. Totodată, solicită a se observa faptul că, prin aducerea bunurilor imobile într-o stare materială mai bună, nu se determină o modificare a titularului dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, recurenta solicită a se observa că, încă din cererea introductivă, a învederat instanței că, în temeiul Protocolului încheiat, încă de la momentul preluării patrimoniului D. S.A. și până în prezent, și-a exercitat dreptul de proprietate, respectiv, a efectuat lucrări de îmbunătățire a imobilelor/renovare, a desfășurat activitatea în aceste imobile și a deținut în mod continuu și neîntrerupt posesia și folosința acestora.

Totodată, în accepțiunea recurentei, ceea ce este esențial este faptul că aceste două construcții - platforma betonată și cabina poartă - au fost evidențiate încă din Protocolul de împărțire a patrimoniului I.A.T, ca făcând parte din bunurile atribuite D. S.A., nefiind construite de recurenta-reclamantă.

În altă ordine de idei, evocând dispozițiile art. 492 C. civ. din 1864, potrivit căruia, "orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară", recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că, în temeiul dreptului de proprietate asupra clădirilor C6 și C7, a făcut îmbunătățiri la starea acestora și a dovedit cu înscrisuri că a făcut renovările, dovadă fiind contractul nr. x/2006, în care, la Anexa 1, apar informații despre realizarea umpluturilor în vederea turnării platformei betonate.

Raportat la acest aspect, apreciază că, în mod corect, prima instanță a acordat întâietate prezumției simple că această construcție a fost refăcută de reclamantă, având-o în proprietate și fiind interesată de refacerea ei, întrucât, pe de o parte, B. S.A. nu a administrat dovezi din care să reiasă că ar fi refăcut și edificat cele două construcții, iar în al doilea rând, respectivele construcții au fost refăcute pe locul celor din protocolul de împărțire a patrimoniului I.A.T., având aceeași destinație și suprafață.

Raportat la aceste aspecte, solicită a se observa faptul că, independent de prezumția de proprietate care operează în favoarea sa, în temeiul art. 492 din C. civ. (din 1864), a făcut dovada renovării construcțiilor respective cu contracte de prestări servicii. Mai mult decât atât, afirmă că niciodată B. S.A. nu a pretins și nu a dovedit vreodată că acele renovări ar fi fost făcute de aceasta.

Referitor la dreptul de superficie al recurentei-reclamante asupra terenului societății B., autoarea recursului solicită a se observa faptul că, din nou, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod greșit art. 492 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, arată că dreptul de superficie a luat naștere de la momentul semnării Protocolului de împărțire a patrimoniului I.A.T., odată cu transmiterea dreptului de proprietate, în mod concomitent, asupra terenului către B. S.A., iar către societatea D. S.A. (și implicit către recurentă) asupra construcțiilor extratabulare.

Chiar dacă dreptul de superficie în favoarea societății D. S.A. nu a fost prevăzut expres în Protocolul semnat, recurenta-reclamantă afirmă că acest drept s-a născut având în vedere faptul că societatea D. S.A. nu își putea exercita dreptul de proprietate asupra clădirilor fără existența unui drept de folosință în beneficiul acesteia asupra terenului societății B.

Ca efect al dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor extratabulare de către societatea D. S.A., recurenta susține că a luat naștere automat un drept de folosință asupra terenului B. pe care acestea se aflau, constituindu-se, astfel, dreptul de superficie în favoarea societății D. S.A. Așadar, recurenta susține că B. S.A. a preluat dreptul de proprietate asupra terenului în starea în care acesta se afla, respectiv având asupra sa constituit un dezmembrământ constând în dreptul de superficie.

Având în vedere momentul la care s-a născut dreptul de superficie, recurenta consideră că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 492 din C. civ. de la 1864, ca excepție de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, dispoziții potrivit cărora - orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra. A face proba contrară înseamnă a dovedi că proprietar al construcției este o altă persoană decât proprietarul terenului, ceea ce atrage după sine și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află construcția, care constituie însuși conținutul dreptului de superficie.

Față de cele mai sus arătate, recurenta consideră că a făcut proba contrară prin protocolul semnat între cele patru societăți, protocol din care rezultă clar faptul că dreptul de proprietate asupra clădirilor extratabulare aparține societății D. S.A., în favoarea acesteia născându-se și un drept de folosință al terenului apelantei, devenind, astfel, titularul unui drept de superficie.

În susținerea faptului că dreptul de superficie ia naștere în mod automat la momentul în care proprietarul întregului fond a transmis construcțiile și terenurile pe care acestea sunt amplasate în mod separat, unor persoane diferite, recurenta-reclamantă invocă sentința civilă nr. 140/07.02.2007 pronunțată de Tribunalul București și decizia civilă nr. 214/A/22.03.2010 pronunțată Curtea de Apel București, ambele în dosarul nr. x/2008, având ca obiect acțiune în constatare.

Potrivit acestei din urmă hotărâri judecătorești, arată că dreptul de superficie poate lua naștere în temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune. În aceste condiții, chiar dacă între proprietarul construcției și cel al terenului nu a intervenit o convenție prin care cel din urmă să consimtă la grevarea terenului său cu anumite sarcini, situație care se regăsește și în cauză, se admite pe baza interpretării raționale a tezei finale a art. 492 C. civ. că, dobândind un drept de proprietate asupra construcției, în patrimoniul deținătorului acestuia se naște ope legis și un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcției și de folosință asupra terenului, pe durata existenței construcției.

Mai mult, arată că o asemenea soluție a fost adoptată în mod constant în ipoteza edificiilor ridicate de soți pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, soțul neproprietar al terenului devenind titular al dreptului de superficie, instanțele respectând decizia de îndrumare nr. 19/1960 a fostului Tribunalul Suprem.

Pe de altă parte, arătă faptul că interpretarea dată de instanțe dispozițiilor aplicabile - art. 492 ale C. civ. (1864) - în sensul că dreptul de superficie se naște automat în situația în care proprietarul întregului fond a transmis construcțiile și terenurile pe care acestea sunt amplasate în mod separat, unor persoane diferite, a fost transpusă inclusiv în dispozițiile Noului C. civ. [(art. 693 alin. (3)], legiuitorul păstrând nemodificată soluția jurisprudențială.

Raportat la speța de față, având în vedere faptul că însuși dreptul de proprietate asupra construcțiilor extratabulare a fost contestat de B. S.A., semnatară a Protocolului, în mod automat nici dreptul de superficie nu era recunoscut de către aceasta.

În aceste condiții, ca urmare a constatării dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în baza Protocolului semnat de către cele patru societăți și, în consecință, și a dreptului de superficie care s-a născut în favoarea recurentei-reclamante în interpretarea dispozițiilor art. 492 C. civ., arată că a solicitat și stabilirea dreptului de superficie în favoarea sa asupra terenului B.

Având în vedere motivele expuse, consideră eronată interpretarea instanței de apel potrivit căreia, cererea de constituire a unui drept de superficie nu poate fi primită, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada unei convenții încheiate cu proprietarul terenului.

Referitor la solicitarea de constituire a dreptului de servitute asupra terenului societății B., recurenta-reclamantă solicită a se observa că instanța de apel a respins-o, aplicând greșit dispozițiile art. 624 din C. civ. (1864).

În acest sens, arată că, potrivit acestui articol, servituțile continue neaparente și servituțile necontinue și neaparente nu se pot stabili decât prin titluri, însă, recurenta susține că dispozițiile legale menționate de către instanța de judecată nu sunt aplicabile în speța pendinte.

Afirmând că servituțile de trecere sunt servituți necontinue și aparente, recurenta arată că acestea nu se încadrează în cele menționate de art. 624 din C. civ. (1864).

Totodată, arată că, într-adevăr, instanța de judecată a punctat asupra faptului că servitutea de trecere este o servitute discontinuă, însă aceasta nu a precizat că este una aparentă și nu se încadrează în categoriile menționate anterior. Prin urmare, recurenta solicită a se avea în vedere aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

Raportat la susținerea Curții, potrivit căreia, înainte de solicitarea de a i se constitui dreptul de servitute pentru normala exploatare a construcțiilor față de care s-a constatat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, se impune ca aceasta din urmă să reglementeze situația terenului pe care sunt amplasate construcțiile, recurenta consideră că o astfel de susținere este nejustificată și imposibilă, având în vedere că, asupra terenului, proprietar este B. S.A., aceasta fiind singura care ar putea să își reglementeze situația terenului, și nu recurenta-reclamantă.

Față de aceste aspecte, arată că nu înțelege care este motivul pentru care s-a respins solicitarea de constituire a dreptului de servitute, astfel cum s-a arătat prin raportul de expertiză, având în vedere că s-a constatat dreptul său de proprietate asupra construcțiilor extratabulare, mai puțin asupra cabinei poartă și platformei betonate. Totodată, subliniază faptul că, prin niciun înscris depus la dosarul cauzei, nu a afirmat vreodată că este proprietară pe teren.

De asemenea, arată că, prin prezentul litigiu, nu a urmărit dobândirea unui drept de proprietate asupra terenului, ci doar asupra construcțiilor care i-au revenit în proprietate, în temeiul Protocolului.

Referitor la instituirea unui drept de trecere a utilităților în temeiul art. 621 C. civ., recurenta solicită a se observa că, deși i s-a constatat dreptul de proprietate asupra clădirilor, în mod greșit a fost respinsă cererea de instituire a unui drept de trecere a utilităților, drept care îi este imperios necesar în vederea exploatării și exercitării dreptului de proprietate asupra construcțiilor.

Totodată, solicită a se observa că acest drept este recunoscut inclusiv de către B. S.A., cu care există încheiat contractul de furnizare energie electrică nr. x/22.11.2004, contract prin care, tocmai în virtutea dreptului de proprietate asupra clădirilor, B. S.A. îi furnizează energie electrică și refacturează această energie electrică. În acest sens, arată că, la dosarul cauzei, există atât contractul de energie electrică, cât și facturi aferente acestuia, contractul fiind menținut în vigoare de către lichidatorul judiciar, conform protocolului nr. 134/03.02.2015.

Nu în ultimul rând, recurenta solicită a se observa că, pentru a accentua dreptul său de proprietate, inclusiv instanța de apel a făcut referire la acest contract de utilități, considerând că, prin intermediul acestuia, B. S.A. a recunoscut, implicit, dreptul recurentei-reclamante de a poseda construcțiile, furnizându-i energie electrică. Astfel, afirmă că, deși instanța de apel a invocat existența acestui contract spre a întări existența dreptului de proprietate, acesta nu a fost luat în considerare în soluționarea cererii autoarei recursului de instituire a dreptului de trecere a utilităților.

Referitor la dezmembrarea terenurilor proprietatea societății B., recurenta solicită a se avea în vedere faptul că instanța de apel în mod greșit a hotărât în sensul că această operațiune nu respectă rigorile legii.

În acest sens, afirmă că, după cum însăși instanța de apel a indicat, potrivit art. 132 din Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, un imobil poate fi modificat prin alipiri/dezlipiri, operațiunile de modificare a imobilului având caracter material și neimplicând vreun transfer de proprietate. Modificările care intervin prin operațiunile de alipire/dezlipire se fac pe baza unor documentații cadastrale recepționate de biroul teritorial și a consimțământului proprietarului exprimat prin înscris sub formă autentică sau, după caz, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Or, având în vedere că recurentei-reclamante i s-a constatat dreptul de proprietate asupra construcțiilor, consideră că trebuia să i se constituie și drepturile de superficie și servitute, pentru exploatarea normală a clădirilor, sens în care consideră că se impunea admiterea acestor petite și dispunerea dezmembrării terenului societății B., în vederea intabulării acestor drepturi.

Totodată, apreciază că nu este nici în avantajul societății B. grevarea întregului teren cu sarcini, în condițiile în care s-ar putea dispune constituirea drepturilor recurentei-reclamante exact pe suprafața care este necesară în vederea exercitării dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, autoarea recursului solicită a se observa că însăși B. S.A. a fost de acord cu operațiunea de dezmembrare a terenului său, în măsura în care se constată dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra construcțiilor.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de judecată s-a pronunțat asupra unei cereri care nu a fost formulată în apel de către B. S.A., pronunțându-se, astfel, pluspetita. Astfel, arată că apelul formulat în cauză nu a vizat apelarea sentinței sub aspectul dezmembrării terenurilor în vederea intabulării dreptului de proprietate, ci acesta a vizat doar cererea nouă, formulată peste termen, de dispunere a dezmembrării, pe costul recurentei-reclamante.

Așadar, în accepțiunea recurentei-reclamante, desființarea soluției de dezmembrare a terenului societății B., în vederea înscrierii drepturilor autoarei recursului de față reprezintă o interpretare greșită a dispozițiilor art. 132 din O.D.G. (ordinul directorului general A.N.C.P.I.) nr. 700/2014, condiționând operațiunea de dezmembrare de consimțământul societății B., cu toate că operațiunea se poate dispune și prin hotărâre judecătorească, nefiind necesar consimțământul proprietarului terenului.

Cu privire la susținerea instanței de apel potrivit căreia "oricum, din analiza lucrării tehnice în specialitatea topografie administrate în cauză pare să rezulte existența unei erori tehnice în propunerea de dezmembrare făcută de expertul judiciar", recurenta-reclamantă solicită a se observa că nu există nicio eroare la raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond. Cu referire la precizarea adusă de către expertul judiciar în specialitatea topografie și depusă în etapa apelului în data de 02.09.2020, prin care acesta arăta că Lotul nou dispus spre dezmembrare în suprafață de 456 mp, în proprietatea B. asupra A1 - teren și A. asupra A1.l construcții, cu drept de superficie pe teren, este format din două amplasamente nealăturate, recurenta-reclamantă face trimitere la completarea depusă de expertul judiciar în data de 30.09.2020, prin care a arătat faptul că acest lucru nu modifică concluziile raportului de expertiză și nici dispozitivul hotărârii primei instanțe.

Ca atare, recurenta-reclamantă solicită a se avea în vedere concluziile raportului de expertiză în specialitatea topografie efectuat în fața primei instanțe, concluzii pe care le consideră corecte și conforme realității din teren și de care instanța de fond, în mod just, a ținut cont la pronunțarea hotărârii judecătorești.

Mai mult decât atât, autoarea recursului afirmă că acest raport a fost avizat de către O.C.P.I., astfel cum se poate observa de la dosarul cauzei, arătând că, în situația în care concluziile expertizei ar fi fost greșite, O.C.P.I. nu ar fi avizat raportul.

Cu privire la cheltuielile de judecată în faza de fond și de apel, recurenta-reclamantă solicită obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a acestora.

În ceea ce privește cererea de strămutare formulată de B. S.A., respinsă de Î.C.C.J., recurenta-reclamantă solicită obligarea societății B. și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de formularea acestei cereri referitoare la dosarul pendinte, anexând, în acest sens, factura și dovada plății reprezentând onorariul din cadrul procesului de strămutare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

La 11 mai 2021, intimata B. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 10 iunie 2021, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de B. S.A., reiterând argumentele formulate deja în susținerea recursului propriu.

1.2. Prin recursul formulat, pârâta B. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea în tot a apelului propriu.

În motivarea recursului, pârâta a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a respins în mod greșit apelul formulat împotriva încheierii din 04.04.2017, prin care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Evocând dispozițiile art. 35 C. proc. civ., autoarea recursului arată că reclamanta și-a motivat acțiunea ca o acțiune în constatare, dar s-a prevalat de preluarea în proprietate a bunurilor pe care se considera proprietară prin Protocolul de împărțire a patrimoniului fostei F. și Legea nr. 15/1990, situație în care, în accepțiunea sa, nu avea la dispoziție decât acțiunea în realizare, prin comparare de titluri, menționând, totodată, că însăși instanța de apel, la pagina 11 din considerente, a reținut că există dubii dacă judecătorul de la fond a calificat cererea ca fiind o acțiune în realizare sau a considerat-o ca fiind în constatare.

În cele ce urmează, recurenta a reiterat ceea ce a susținut în apel cu privire la motivarea respingerii de către prima instanță de fond a excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, solicitând a fi avută în vedere practica judiciară în materie, invocată și în apel (Decizia ÎCCJ nr. 1058/18.03.2014).

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond s-a pronunțat cu depășirea limitelor învestirii și cu încălcarea art. 397 C. proc. civ. față de închiderea dezbaterilor la 04.02.2020 pe obiectul inițial și modificarea acestuia prin Precizarea (concluziile scrise) depusă de reclamantă la 11.02.2020, arătând că nu este vorba de o reluare a petitului acțiunii inițiale, ci de o cerere nouă, nepusă în discuția părților.

În încheierea susținerii acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, deși reclamanta le-a numit concluzii scrise, constatând că sunt solicitări formulate pentru prima dată în cauză, instanța trebuia fie să le respingă, fie să repună cauza pe rol pentru a le pune în discuția părților. Cu toate acestea, arată că instanța de apel a omis să se pronunțe pe această chestiune, fapt care se circumscrie, de asemenea, încălcării normelor de procedura care atrag sancțiunea nulității absolute.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel nu a indicat motivele pe care se întemeiază decizia recurată, dar și faptul că decizia cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, recurenta susține că dispozitivul nu este susținut în totalitate de considerentele deciziei recurate. Mai mult, afirmă că acestea contrazic dispozitivul.

În concret, recurenta afirmă că instanța de apel a respins numai capetele de cerere vizând două construcții, respectiv platforma betonată C6 și cabina poartă C7 și intabularea lor în cartea funciară, precum și capetele de cerere privind instituirea dreptului de superficie și a dreptului de servitute pe terenurile proprietatea B.. Cu toate acestea, precizează că, în motivarea deciziei, instanța de apel a invocat decizia RIL nr. 13/2019 a Î.C.C.J., arătând că, în ceea ce privește toate construcțiile extratabulare pretinse de A., nu s-a dovedit că au fost legal ridicate, cu respectarea Legii 50/1991.

În acest sens, se arată că, la pagina 13 din considerente, instanța de apel a reținut că "reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci și caracterul licit al conduitei sale".

Totodată, a mai arătat că instanța de apel a reținut faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. și că intimata-reclamantă nu este îndreptățită la nicio superficie în temeiul vechiul C. civ. întrucât, în practica instanței supreme, s-a reținut că, în absența unui act sau fapt juridic sau a unei convenții încheiate în formă autentică, nu se poate recunoaște dreptul de superficie al proprietarului construcției pe terenul proprietatea altei persoane. A. S.A. nu a dovedit existența unei astfel de convenții, instanța de apel a reținut că cererea acesteia privind dreptul de superficie nu poate fi primită (pagina 14 din considerente).

Față de aceste aspecte mai sus redate, recurenta afirmă că instanța de apel a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii de la fond, cu toate că ele sunt contrazise în considerentele deciziei recurate.

De asemenea, afirmă că, deși instanța de apel a reținut că instanța de fond nu avea niciun temei de drept și nici competența pentru a pronunța dezmembrarea terenurilor înscrise în CF x, CF x și CF x proprietatea B., a menținut dispoziția instanței de fond.

Totodată, recurenta afirmă că, la pagina 14 din considerente, instanța de apel a reținut că instanța de fond a încălcat Ordinul directorului general al ANCPI nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, fără a dispune vreo măsură asupra soluției de la fond sub acest aspect.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea și puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 5/PI/05.02.2003 - irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara (anexată întâmpinării sale la fond) în dosarul nr. x/2003, menținută de Î.C.C.J. prin Decizia 1517/07.05.2008, pronunțată în dosarul x/2006.

Cu privire la decizia irevocabilă menționată, prin care a fost anulat Contractul de vânzare-cumpărare din 25.02.1998, recurenta susține că s-a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că suprafața de 4100 mp nu putea fi înstrăinată și, implicit, nici nu putea fi întoarsă în patrimoniul A. întrucât nu se afla în proprietatea acesteia, după cum nu s-a putut face înscrierea în CF a clădirilor, întrucât reclamanta nu deține un drept de proprietate pe acestea.

În ceea ce privește suprafața de 8300 mp care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 25.02.1998 cu G., recurenta afirmă că reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate doar asupra unei suprafețe de 4200 mp (teren + hală) din total, înscrisă în CF x.

Mai arată că instanța de apel nu a observat faptul că, prin hotărârea apelată, s-a omis cu intenție redarea întregii situații de fapt de la pagina 11 din Decizia nr. 5/PI/05.02.2003, în care Curtea de Apel Timișoara a precizat în mod expres, cu putere de lucru judecat, că A. nu putea fi proprietară pe suprafața de 4100 mp.

În încheiere, recurenta afirmă că a invocat toate aceste argumente la fond, fără a fi avute în vedere de instanță în sentința apelată, care s-a limitat la a reitera doar argumentele intimatei-reclamante, arătând, totodată, că ceea ce a susținut pe tot parcursul procesului, inclusiv în fața instanței de apel, în sensul că A. nu poate face dovada dreptului de proprietate pe construcțiile extratabulare pretinse, a fost statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5/PI/05.02.2003 - irevocabilă și încălcat prin decizia recurată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că normele de drept material încălcate sau aplicate greșit vizează noțiunea de drept de proprietate, condițiile de recunoaștere într-o acțiune în constatare, limitele exercitării dreptului, dezmembrămintele dreptului de proprietate și condițiile legale pentru operațiunile de modificare a imobilelor înscrise în cartea funciară.

În concret, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanța a constatat că dezmembrămintele dreptului de proprietate (superficia și servitutea) disputat în speță se circumscriu vechiul C. civ.

Evocând dispozițiile art. 480 și art. 492 din C. civ. (de la 1864), recurenta menționează că, la pagina 13 din considerente, instanța de apel a invocat decizia RIL nr. 13/2019, în care Î.C.C.J. a reținut că, în cadrul acțiunii în constatare, reclamantul trebuie să dovedească atât faptul juridic al construirii, cât și caracterul licit al conduitei sale, iar lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate cu materiale proprii.

În cele ce urmează, recurenta reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante/corecte din decizia recurată (de la paginile 13, 14, 15) și conchide în sensul că motivarea instanței de apel tinde evident spre respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei, atât în ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, cât și în ceea ce privește celelalte capete de cerere privind superficia, servitutea și dezmembrarea.

Referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, recurenta susține că a arătat și probat faptul că A. nu a făcut dovada acestui drept, iar instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă nu îndeplinește condițiile legale pentru a-i fi recunoscut acest drept, invocând RIL-ul 13/2019, cu toate că, în dispozitiv, a menținut acest drept.

Mai arată că, în ceea ce privește construcțiile C6 (platforma betonată) și C7 (cabina poartă), în dispozitiv nu se preci