ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 410/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de intervenție principală formulată la data de 15.01.2019 în dosarul nr. x/321/2017 aflat pe rolul Tribunalului Neamț (cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L. dedusă judecății în dosarul nr. x/321/2017 fiind înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Târgu Neamț la data de 20.03.2017 și declinată tribunalului prin Sentința civilă nr. 1770/20.12.2017), Societatea de Investiții Financiare B S.A. – S.I.F., ulterior devenită C S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâții A S.R.L., U.A.T. D prin Primar, S.C. E S.P.R.L. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (în continuare A.A.A.S), pe calea acțiunii oblice, constatarea faptului că în urma falimentului și a lichidării S.C. F S.A. Târgu Neamț au rămas bunuri mobile nerepartizate, precum și să constate instanța, pe calea acțiunii în revendicare, că A.A.A.S. este de drept proprietarul terenului în suprafață de 17149 m.p., imobil teren situat în intravilanul orașului Târgu Neamț, str. (...) (actuala (...) și a clădirilor aferente, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În dosarul nr. x/321/2017, prin Sentința civilă nr. 29 din 21 ianuarie 2019, Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ a dispus ,,disjungerea din prezenta cauză a cererii de intervenție principală formulată de SIF B S.A., de cererea introductivă și formarea unui dosar nou, la același complet de judecată, Cx, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, respectiv dosar nr. x/103/2019, cu termen de judecată la data de 18.03.2019, având următoarele părți: reclamantă SIF B S.A. în contradictoriu cu pârâții A S.R.L. reprezentată legal prin Administrator G; Unitatea Administrativ Teritorială D – prin primar; S.C. E S.P.R.L. (fosta H) și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) – în calitate de intervenient forțat, obiectul cauzei fiind uzucapiune. În acest nou dosar format se va cita reclamanta cu mențiunea depunerii la dosar a taxei judiciare de timbru de 821 lei…” Prin încheierea din data de 12.04.2019 pronunțată în dosarul nr. x/321/2017 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în preambulul sentinței civile nr. 29 din data de 21.01.2019, în sensul că alineatul 4 al paginii a 2-a se va rectifica după cum urmează: „Instanța dispune disjungerea din prezenta cauză a cererii de intervenție principală formulată de S.I.F. B S.A. de cererea introductivă și formarea unui nou dosar la același complet de judecată Cx, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, respectiv dosarul nr. x/103/2019 cu termen de judecată la data de 18.03.2019, având următoarele părți: intervenientă principală S.I.F. B S.A. în contradictoriu cu reclamanta S.C. A S.R.L. prin administrator G, cu pârâta S.C. E S.P.R.L., lichidatoarea judiciară a S.C. F S.A., cu pârâtul Orașul D reprezentat de primarul localității, precum și cu intervenienta forțată Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), obiectul cauzei fiind acțiune în constatare și revendicare.” În dosarul nr. x/103/2019 (fila 173 vol. I), Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat, în temeiul art. 75 C. proc. civ., cerere de intervenție forțată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Primul ciclu procesual 2.1. Sentința Tribunalului Neamț Prin Sentința nr. 290 din 20 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/103/2019, Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ a admis excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală formulată de intervenienta SIF B S.A., pe cale oblică în numele Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu pârâții S.C. A S.R.L., S.C. E S.P.R.L., fostă H, Orașul D prin Primar, invocată din oficiu, și a respins această cerere ca inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității cererii prin care Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat atragerea forțată în proces a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu, și a respins această cerere ca inadmisibilă; a obligat intervenienta SIF B S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în solidar, la plata către reclamanta A S.R.L., a sumei de 3.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. 2.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin Decizia nr. 781/8.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/103/2019, Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă a respins excepțiile netimbrării și nulității apelului promovat de SIF B S.A., invocate de AAAS; a admis apelurile formulate de AAAS și SIF B S.A.; a anulat Sentința nr. 290/20 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, în tot; a trimis cauza spre rejudecare, la Tribunalul Neamț.

Al doilea ciclu procesual 3.1. Sentința Tribunalului Neamț Prin încheierea din 10.08.2020, Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ, în esență, a respins cererea de recalificare a cererii de intervenție sub aspectul canalului de introducere, a respins excepțiile de inadmisibilitate a lărgirii cadrului procesual, a formulării cererii de intervenție principală, a formulării cererii de intervenție voluntară și a lipsei de interes. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății cererii de intervenție formulată de intervenienta SIF B S.A. până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a dosarului nr. x/321/2017. Prin sentința civilă nr. 2592/18.10.2022 pronunțată de Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ în dosarul nr. x/103/2019 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului invocată de pârâta A S.R.L.; s-a respins capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare formulat de reclamanta C S.A. în contradictoriu cu pârâții A S.R.L., U.A.T. D prin Primar, S.C. E S.P.R.L. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca inadmisibil. S-a respins acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară și mobiliară formulată de reclamanta C S.A., în contradictoriu cu pârâții A S.R.L., U.A.T. D prin Primar, S.C. E S.P.R.L. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în contradictoriu cu intervenientul Statul Român prin MFP, ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta C S.A. la plata către pârâta A S.R.L. a sumei de 13.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. 3.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău În dosarul nr. x/103/2019 au promovat apel reclamanta C S.A. și pârâtă A S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, Secția I civilă sub nr. x/32/2023. Prin decizia civila nr. 108 din 29 februarie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/32/2023, Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri declarate de apelanta-pârâtă A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2592/18.10.2022 și a încheierii de ședință din 10.08.2020 pronunțate de Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ în dosarul nr. x/103/2019 și de către apelanta-reclamantă C S.A. împotriva sentinței civile nr. 2592/18.10.2022 pronunțată de Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ în dosarul x/103/2019 în contradictoriu cu intimatele S.C. E S.P.R.L. - fostă H, Orașul Tg. Neamț, prin Primar, Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) și cu intimatul-intervenient Statul Roman - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 108 din 29 februarie 2024 au declarat recurs reclamanta C S.A. și pârâta A S.R.L. 4.1. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă C S.A. a învederat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1560 C. civ. cu privire la debitor și la creditor. În debutul memoriului de recurs, reclamanta a expus scurte considerații privind situația de fapt și raporturile juridice dintre părți, cu evidențierea soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată asupra cererilor ce au vizat imobilul în litigiu. Recurenta pretinde că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material întrucât partea a făcut dovada atitudinii pasive a AAAS, a prejudiciului creat reclamantei, dar și a stării de insolvabilitate a AAAS. Susține recurenta că are calitatea de creditor al AAAS - sens în care creanțele nu au fost recuperate de peste 12 ani-, iar debitoarea arată imposibilitatea, din cauza lipsei fondurilor, de a-și îndeplini obligațiile față de creditorii instituției, inclusiv C S.A., astfel că dacă reclamanta nu ar fi antrenat AAAS în acest litigiu, pârâta nu ar fi făcut demersuri pentru a-și exercita drepturile de proprietar asupra terenurilor rezultate din falimentul S.C. F S.A. Recurenta învederează că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, respectiv calitatea AAAS de proprietar neposesor rezultă din lege -faptul că aceasta nu a intrat în proprietatea bunurilor sale se datorează tocmai neglijenței și refuzului propriu de a acționa-, iar A S.R.L. deține fără drept bunurile revendicate. Totodată, recurenta susține că sunt îndeplinite condițiile privind exercitarea acțiunii oblice de către C S.A. Astfel, instanțele de fond au stabilit corect existența calității de creditor al AAAS, însă nu au aplicat corect normele de drept raportat la situația de fapt din care rezultă fără dubiu că AAAS refuză și neglijează exercitarea drepturilor sale, fiind inactivă. Astfel, inițierea acțiunii în uzucapiune relevă tocmai faptul că AAAS este inactiv și neglijent, nefiind posibil să ignore drepturile sale pe o perioada de mai mult de 20 ani - dosarul nr. x/321/2017 al Tribunalului Neamț. Lipsa de reacție a AAAS după notificarea transmisă de C S.A. este, din nou, un element din care rezultă faptul că AAAS nu-și protejează drepturile legale și legitime. Între data lichidării falitei S.C. F S.A. (2002) și data notificării AAAS de către recurentă (2018), pârâtul a fost inactiv, a neglijat exercitarea drepturilor și obligațiilor sale cu privire la protecția propriului patrimoniu. Ca reacție la adresa recurentei, AAAS o informează în data de 08.05.2018 că s-a demarat procedura internă pentru aprobarea unei note privind promovarea unei cereri de chemare în judecată în comun cu C S.A., lucru care nu s-a mai întâmplat. Lipsa implicării în dosar relevă din nou neglijența în ceea ce privește protejarea propriilor drepturi și a patrimoniului propriu. Atitudinea procesuală a AAAS relevă, din nou, situația de fapt a neimplicării, ceea ce reprezintă în fapt o gravă neglijență în protejarea drepturilor patrimoniale. Lipsa oricărui alt demers efectuat de către AAAS pentru recuperarea imobilelor, în orice formă - situație de fapt negativă care poate fi demonstrată doar de AAAS prin prezentarea aspectelor de fapt concrete efectuate pentru intrarea în posesia respectivelor imobile. Nu in ultimul rând, faptul că, în curând, s-ar putea împlini termenul de uzucapiune de 30 ani în care este nerelevantă existența unui just titlu și simpla posesie asigură dreptul de proprietate este din nou un element care releva neglijența AAAS în protejarea drepturilor sale. De asemenea, pentru a se putea discuta admisibilitatea acțiunii, toate demersurile efectuate de AAAS trebuie să fie anterioare introducerii acțiunii în revendicare pe calea acțiunii oblice și nu ulterioare. Evident, AAAS putea să preia inițiativa în acțiunea prezentă și să se implice în obținerea dreptului său de proprietate dar, din nou, manifestă o lipsă totală de responsabilitate. Așadar, această condiție legală privind refuzul și neglijenta AAAS- manifestate în cursul a 21 de ani- în raport cu propriul patrimoniu este deplin probată și necontestată de niciuna din părți. Susține recurenta că a făcut dovada prejudiciului produs prin neexercitarea de către AAAS a drepturilor sale de a proteja patrimoniul propriu, acest aspect reprezentând o chestiune de fapt. În esență, recurenta învederează că acțiunea oblică este un demers ce profită tuturor creditorilor, iar AAAS este parte într-un număr considerabil de litigii întrucât nu achită sumele pe care le datorează, doar recurenta înregistrând peste 100 dosare de executare în care de mai mult de 12 ani nu se efectuează plăți datorită lipsei disponibilului bănesc invocând permanent o cvasi-insolvabilitate. Simpla neglijență în raport cu patrimoniul propriu care împiedică preluarea imobilelor este un atentat direct la gajul general al creditorilor care este împuținat prin refuzul sau neglijența AAAS de a acționa în valorificarea dreptului său de proprietate în condițiile în care nu deține resurse să-și plătească creditorii. Referitor la legătura de cauzalitate dintre fapta AAAS de neglijență cu privire la propriul patrimoniu și prejudiciul suferit de C S.A., recurenta arată că reiterează aspectele invocate în fața instanțelor de fond, respectiv: orice debitor este obligat legal față de toți creditorii săi cu toate bunurile mobile și imobile din patrimoniu astfel încât este irelevantă legătura de cauzalitate particulară, simpla afectare a gajului general al creditorilor fiind suficientă; (ii) orice bun care face parte sau poate face parte din patrimoniul debitorului AAAS și care are o valoare economică și poate fi valorificat trebuie adus în patrimoniul debitorului putând face obiectul urmăririi de către creditori; (iii) lipsa altor resurse de plată a debitorilor și cvasi-insolvența declarată a AAAS induce un prejudiciu direct asupra tuturor creditorilor (inclusiv C S.A.), indiferent de valoarea bunurilor neglijate deoarece, din valorificarea acestor bunuri, se pot stinge, chiar și parțial, debitele față de creditori inclusiv față de recurentă; (iv) AAAS fiind o instituție de stat este obligată să fie diligentă cu propriul patrimoniu și să întreprindă orice demersuri pentru protejarea acestui patrimoniu. În concluzie, recurenta pretinde că au fost încălcate normele materiale, fiind întrunite toate condițiile legale pentru admiterea cererii de revendicare pe calea acțiunii oblice, întrucât: (i) bunurile imobile rămase după închiderea falimentului S.C. F S.A. se cuvin acționarilor- aspect constatat de ambele instanțe-; (ii) AAAS este persoana îndreptățită, fiind succesorul universal al fostului FPS — aspect constatat de ambele instanțe; (iii) AAAS nu deține posesia bunurilor respective; (iv) A S.R.L. este posesor precar al bunurilor imobile revendicate acesta susținând inițial că le-a cumpărat și ulterior solicitând uzucaparea acestora; (v) AAAS s-a comportat nediligent, refuză și neglijează valorificarea drepturilor sale legitime privind proprietatea asupra bunurilor imobile rămase după închiderea procedurii de faliment al S.C. F S.A., (vi) creditorii debitorului nediligent pot să exercite drepturile debitorului său atunci când acesta este neglijent sau refuză să le exercite; (vii) AAAS se eschivează în a se implica direct deoarece ar recunoaște în mod expres că a fost nediligentă în administrarea bunurilor, dar fără a nega expres dreptul său de proprietate, pasând responsabilitatea deciziei către instanța de judecată; (viii) prejudiciul produs decurge din imposibilitatea AAAS de a achita obligațiile față de creditori inclusiv fata de recurentă; (ix) legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu decurge din lipsa altor surse de stingere a obligației de plată față de creditori și din starea de cvasi-insolvență recunoscută oficial și public de către președintele AAAS; (x) recurenta a dovedit că deține creanțe certe și exigibile împotriva AAAS, creanțe ce nu au putut fi valorificate în principal din cauza lipsei de disponibil în conturile instituției și contrazice reținerea instanței cu privire la lipsa unui prejudiciu prezent sau viitor pe care recurenta îl suportă ca urmare a pasivității AAAS raportat la bunuri mobile sau imobile ce îi revin în patrimoniu. Arată recurenta că instanța a încălcat normele de drept și atunci când a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea unei alte părți, picată la rândul său în pretenții. Astfel, recurenta susține că a fost obligată eronat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea A S.R.L. întrucât: (i) această pârâtă a avut doar calitatea de posesor de rea-credință al bunurilor imobile ca urmare a propriilor acte de apropriere; (ii) din poziția de posesor al bunurilor, indiferent de modalitatea în care posedă, poziția sa procesuală nu poate depăși actele minime de protecție a posesiei, orice alte cereri fiind lipsite de fundament și străine cauzei; (iii) prin demersul său încearcă să împiedice adevăratul proprietar să-și realizeze drepturile în raport cu imobilele respective; (iv) poziția procesuală adoptată depășește cu mult orice demers legitim în această cauză astfel încât costurile mari solicitate sunt nejustificate în raport cu complexitatea cauzei și cu poziția procesuală din dosar astfel încât trebuie cenzurate; (v) după soluționarea definitivă a cererii de uzucapiune prescurtată, A S.R.L. a acționat cu totală rea-credință în cauză, complicând soluționarea acesteia; (vi) dacă A S.R.L. nu are calitatea de detentor al bunurilor imobile revendicate, atunci nu are nicio calitate în dosar deoarece acțiunea a vizat calitatea sa de detentor al imobilelor, calitate care nu a fost negată de aceasta în niciun fel. În concluzie, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și transmiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată aferente căilor procesuale exercitate. 4.2. Recurenta-pârâtă A S.R.L. a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate (doar în ceea ce privește greșita soluționare a apelului pârâtei), iar în rejudecare, admiterea apelului formulat de această societate împotriva sentinței tribunalului, precum și obligarea intimaților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată (fond, apel, recurs). Recurenta-pârâtă a expus cronologia litigiului și considerente ale hotărârii recurate și pretinde că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 137/2002, art. 5 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 23/2004 și art. 21 alin. (1) lit. d) și e), art. 55 din O.U.G. nr. 88/1997 care reglementează atribuțiile și rolul AAAS (fostului F.P.S). Deși este reală împrejurarea că fostul F.P.S a avut calitatea de acționar al societății falite APCATC S.C. F S.A., la fel de real este și faptul că, în calitate de acționar nu deținea bunurile mobile sau imobile aflate în patrimoniul societății. Singura atribuție a acestei instituții era cea de administrare a acțiunilor pe care Statul Român le deținea în cadrul acestei societăți. Ca atare, situația AAAS este cea a unui administrator al acțiunilor (situație comparabilă cu cea a unui detentor precar), calitate în care, în nicio împrejurare, prin nicio cale legală, nu putea să obțină în patrimoniul propriu vreun bun aparținând societăților ale căror acțiuni doar le administra. Pe de altă parte, această entitate nici nu deține un patrimoniu propriu, după cum arată reglementările legale care o guvernează. Așa fiind, rezultă că AAAS este o entitate care nu poate avea calitatea de proprietar al imobilelor din litigiu raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 137/2002, art. 5 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 23/2004 și art. 21 alin. (1) lit. d) si e), art. 55 din O.U.G. nr. 88/1997. De asemenea, chiar dacă pe parcursul prezentului demers judiciar AAAS a fost inconsecventă în poziția procesuală adoptată conjunctural, dispozițiile legale care reglementează însuși modul de organizare, funcționare, atribuții ale AAAS conduc indubitabil la concluzia că această entitate juridică nu are în patrimoniu vreun bun mobil sau imobil pe care să îl dețină în nume personal sau pentru altul. Totodată, din concluziile scrise depuse de către AAAS la data de 22.09.2022, rezultă că aceasta chiar recunoaște că nu are nicio calitate în acest litigiu. Recurenta-pârâtă susține că reținerea instanței de apel referitoare la mențiunile din Certificatul ONRC de la fila 91 vol. II, în încercarea de a justifica calitatea procesuală pasivă a AAAS și implicit recunoașterea unor drepturi și atribuții pe care această entitate nu le poate avea, este contrară și ignoră prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 și art. 20 din Legea nr. 15/1990. Învederează recurenta că instanța de apel a reținut greșit incidența prevederilor art. 260 din Legea nr. 31/1990, dar și situația inversă în care, deși aplicabilă (Legea nr. 64/1995), norma nu este luată în considerare sau este, după cum rezultă din hotărâre, înlăturată în mod expres. Recurenta arată că în prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990 -instanța făcând o confuzie între lichidarea voluntară, decisă de acționari, față de lichidarea judiciară a societății, falimentul fiind dispus de judecătorul sindic-, iar societatea S.C. F S.A. s-a aflat în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995, sens în care pârâta face trimitere la prevederile art. 130 și art. 131 alin. (2) din Legea nr. 64/1995 și la Decizia nr. 1357/4.04.2011 a Curții de Apel Cluj. Contrar susținerilor instanței de apel, judecătorul sindic nu putea proceda la închiderea procedurii insolvenței dacă ar mai fi existat bunuri în proprietatea debitoarei S.C. F S.A., doar în situația excepțională când creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, ceea ce nu este cazul, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate de Tribunalul Neamț în dosarul de insolvență, pe care, din nou instanța de apel le ignoră. Recurenta pretinde că nu poate fi primit nici argumentul instanței de apel potrivit căruia aplicarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990 este justificată prin prisma inexistenței unei reglementări a situației pretinselor bunuri „rămase în patrimoniul debitoarei și nerepartizate” față de conținutul dispozițiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, forma în vigoare la data închiderii procedurii de insolvență derulată împotriva societății S.C. F S.A. Or, prin Sentința civilă nr. 2545/F/2002 judecătorul sindic, după aprobarea raportului final și a bilanțului general, a dispus închiderea procedurii de insolvență, aceasta nefiind contestată (creditorii au fost îndestulați în procent de 42%). Chiar înscrisurile la care face trimitere instanța de apel relevă situația contrară, respectiv faptul că, la data închiderii procedurii de faliment, nu mai existau bunuri în patrimoniul falitei.

Apărările formulate în cauză În termen procedural, intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Relativ la recursul promovat de reclamantă, intimata a învederat, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1560 C. civ. Învederează că în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 22/2002 și Ordinul nr. 2336 din 19 iulie 2011, iar recurenta-reclamantă a demarat deja procedura de executare silită împotriva AAAS în baza titlurilor executorii pe care le deține, astfel că C S.A. încearcă să inducă în eroare instanța de judecată, în sensul că prin calitatea sa de creditor al AAAS, necontestatată, ar putea să dobândească dreptul de proprietate al unor bunuri care sunt în proprietatea Statului Român, prin AAAS, iar creanța acestuia este deținută împotriva AAAS, nu a Statului Român. Totodată, solicită respingerea recursul promovat de pârâtă, ca nefondat, sens în care intimata susține că A S.R.L. nu justifică un interes legitim și personal în formularea cererii de recurs împotriva Deciziei civile nr. 108/2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău- Secția I Civilă, față de dispozițiile Deciziei civile nr. 2052/2020 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, în dosarul nr. x/321/2017 și Decizia civila nr. 589/11.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău- Secția I Civilă prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat respingerea cererii formulate de către A S.R.L., având ca obiect uzucapiune. De asemenea, intimata susține că este nefondat motivul de recurs privind lipsa calității procesuale a AAAS, soluția instanței de apel fiind legală, față de înscrisul emis de ONRC (fila 91 vol. II). Astfel, intimata arată că Statul Roman este proprietarul imobilului revendicat (teren și construcții), ca urmare a calității de proprietar asupra acțiunilor deținute de Statul Român la S.C. APCATC- S.C. F S.A., AAAS având/are calitatea de administrator al acțiunilor/participațiilor Statului la societățile comerciale, acestea fiind în proprietatea Statului Român. În calitate de administrator, AAAS poate exercita toate drepturile conferite de lege, mai puțin dreptul de dispoziție ce revine Statului Român, în calitate de proprietar. Intimata învederează că instanța de apel a reținut corect incidența prevederilor art. 260 din Legea nr. 31/1990 în contextul în care din înscrisurile aflate la dosar reiese că au rămas bunuri în patrimoniul societății S.C. F S.A., deși a fost închisă procedura falimentului respectivei debitoare. Cu respectarea termenului legal, a formulat întâmpinare recurenta C S.A., prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului promovat de pârâtă și admiterea recursului propriu. Arată că instanța de apel a statuat în mod corect cu privire la cadrul legal aplicabil speței, fiind excedente cauzei normele de drept citate de către recurenta-pârâtă, respectiv cele care vizează atribuțiile și rolul AAAS (fostul FPS), în cauză fiind concludent faptul că FPS (AAAS) a avut, la data lichidării falitei S.C. F S.A., calitatea de acționar. De asemenea, susține că din actele dosarului reiese că patrimoniul falitei S.C. F S.A. nu a fost în întregime lichidat, rămânând bunuri imobile după închiderea procedurii, inclusiv terenul și construcțiile ce fac obiectul cererii de revendicare în prezenta cauză. Calitatea de proprietar a AAAS derivă din calitatea de acționar (continuator în drepturi a FPS) nu din prevederile art. 5 din Legea nr. 137/2002, art. 5 alin. (l) lit. c) din O.U.G. 23/2004, art. 21 alin. (l) lit. d) și e), art. 55 din O.U.G. 88/1997, cum încearcă să învedereze recurenta. În termen procedural, recurenta S.C. A S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat și obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă pretinde că recurenta-reclamantă a prezentat trunchiat derularea litigiului, astfel că pârâta expune propriile considerente privind împrejurările de fapt și procesuale. Cu privire la fondul recursului, solicită respingerea argumentelor recurentei-reclamante. Arată recurenta-pârâtă că deși este reală împrejurarea că fostul F.P.S a avut calitatea de acționar al societății falite APCATC S.C. F S.A., la fel de real este faptul că, în calitate de acționar nu deținea bunurile mobile sau imobile aflate în patrimoniul societății. Singura atribuție a acestei instituții era cea de administrare a acțiunilor pe care Statul Român le deținea în cadrul acestei societăți. Ca atare, situația AAAS este cea a unui administrator al acțiunilor (situație comparabilă cu cea a unui detentor precar, deci nu pârâta este ,,detentor precar”), calitate în care, în nici o împrejurare și prin nici o cale legală nu putea să obțină în patrimoniul propriu vreun bun aparținând societăților ale căror acțiuni doar le administra. Pe de altă parte, această entitate nici nu deține un patrimoniu propriu, după cum arată reglementările legale care o guvernează. Recurenta-pârâtă reiterează că nu sunt aplicabile prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990, ci dispozițiile Legii nr. 64/1995. Susține recurenta-pârâtă că până la momentul promovării demersului judiciar ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/321/2017 (20.03.2017), timp de aproximativ 16 ani, nimeni nu a invocat vreo pretenție asupra imobilelor, cum de altfel, nu s-a invocat nici până în prezent- întrucât AAAS nu poate fi considerat ,,proprietar” în temeiul legii. La 2.10.2024, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice I a formulat concluzii scrise privind recursul promovat de pârâta A S.R.L. prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate. În esență, arată că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 1560 C. civ., iar recurenta A S.R.L. nu a probat că a stăpânit bunurile ce fac obiectul cauzei în baza unui just titlu.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 29.10.2024, 30.10.2024 și 31.10.2024. În data de 12.11.2024, în termen legal, recurenta-reclamantă C S.A. a formulat punct de vedere prin care a arătat că argumentele dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs sunt încadrabile în criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la data de 12 februarie 2025, în complet de filtru, fără citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând recursul recurentei-reclamante C S.A. sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Înalta Curte reține că argumentele recurentei nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, partea a reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. Anume, recurenta învederează că a probat aspecte precum atitudinea pasivă și starea de insolvabilitate a intimatei AAAS, precum și prejudiciul creat recurentei de către acest debitor. Separat de împrejurarea că argumentele vizând starea de fapt și reaprecierea probatoriului nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ., se constată că întreaga argumentație din memoriul de recurs reprezintă o reluare a susținerilor cuprinse în cererea de apel, cu ignorarea dezlegărilor instanței de apel care a reținut că debitorul nu a fost inactiv în ceea ce privește propriul patrimoniu, cât timp acțiunea în constatarea uzucapiunii formulate împotriva acestuia (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/321/2017) a fost respinsă în mod definitiv. Totodată, instanța de apel a reținut că nu a fost probată insolvabilitatea debitorului, că nu poate fi reținută reaua credință a intimatei AAAS care să acționeze în prejudiciul creditorului și nici nu este îndeplinită condiția urmăririi creării unui prejudiciu societății C S.A., nefiind, ca atare, întrunite cerințele art. 1560 C. civ. Or, recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, astfel că simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. De asemenea, tot cu ignorarea judecății înfăptuite în apel sunt expuse și argumentele ce ar susține îndeplinirea condițiilor legale privind admisibilitatea acțiunii în revendicare. Aceasta deoarece instanța de apel a apreciat ca fiind corectă dezlegarea instanței de fond privind caracterul prioritar al verificării condițiilor de admisibilitate ale acțiunii oblice, în raport cu modalitatea în care a fost exercitată acțiunea (acțiune în revendicare, formulată pe calea acțiunii oblice), raționament juridic care nu este combătut în nici un fel prin motivele de recurs. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. Relativ la critica ce vizează cheltuielile de judecată, se constată că recurenta pretinde, pe de o parte, că a fost obligată la plata acestora ,,în favoarea unei alte părți, picată la rândul său în pretenții” și, pe de altă parte, critică cuantumul cheltuielilor de judecată în raport cu poziția procesuală a părții și complexitatea cauzei. Sub un prim aspect, față de aspectele dezlegate de instanțele de fond și de împrejurarea că reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de Tribunalul Neamț, se constată că recurenta-reclamantă nu a expus critici punctuale cu privire la modalitatea în care A S.R.L. a ,,căzut în pretenții” în prezenta cauză, în sensul art. 453 C. proc. civ., pentru a putea face obiect de analiză în calea de atac a recursului. Pe de altă parte, criticile ce privesc cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie argumente care au în vedere temeinicia și reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi puse în discuție în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat de parte - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (sau art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, -obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. ,,stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.” (par. 34). Reprezentând ,,o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”, ,,proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.” (par. 36-37). Prin urmare, se constată că recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta C S.A. împotriva deciziei nr. 108 din 29 februarie 2024 a Curții de Apel Bacău - Secția I civilă. II.2. Examinând recursul recurentei- pârâte A S.R.L. sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente: Cu prioritate, se reține că în cuprinsul întâmpinării, intimata AAAS a susținut lipsa interesului legitim și personal al recurentei-pârâte în formularea recursului față de soluția definitivă de respingere a cererii formulate de A S.R.L. având ca obiect uzucapiune, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/321/2017. Se reține că, față de prevederile art. 458, art. 461 și art. 494 C. proc. civ., în aparență, recurenta-pârâtă reclamă faptul că anumite constatări ale instanței ar prejudicia partea. Astfel, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea Curții de Apel Bacău, independent de judecata dosarului nr. x/321/2017. Analizând argumentele din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a solicitat casarea deciziei curții de apel în partea privind soluționarea apelului A S.R.L., argumentele pârâtei fiind subsumate, în esență, lipsei calității procesuale pasive a unei alte pârâte, respectiv Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Recurenta-pârâtă pretinde că A.A.A.S. ,,este o entitate care nu poate avea calitatea de proprietar al imobilelor din litigiu raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 137/2002, art. 5 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 23/2004 și art. 21 alin. (1) lit. d) si e), art. 55 din O.U.G. nr. 88/1997.” Or, această critică nu are în vedere considerentele hotărârii recurate potrivit cărora calitatea procesuală pasivă a A.A.A.S. reiese din mențiunile din registrul public vizând structura acționariatului S.C. F S.A. (înscrisul aflat la fila 91 vol. II fond). Cu referire la mențiunile din Certificatul ONRC, pârâta învederează că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991 și art. 20 din Legea nr. 15/1990. Această critică este invocată omisso medio întrucât, în fața instanței de apel, partea nu a formulat apărări vizând respectivele prevederi legale (deși instanța de fond a reținut aceleași considerente), ci a învederat că din mențiunea nr. 517/4.02.1998 reiese că A.A.A.S. ,,nu deținea calitatea de acționar unic” și nu a deținut dreptul de proprietate asupra bunurilor (pag. 3 a cererii de apel- pct. II.d și pct. II.e). Criticile părților nu pot fi deduse judecății omisso medio pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanței de apel ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și implicit, la încălcarea principiului non omisso medio, contravenind, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Totodată, doar pentru a se plasa artificial în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- aplicarea greșită a normelor de drept material-, recurenta-pârâtă pretinde că nu sunt incidente prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990, în contextul în care societatea S.C. F S.A. s-a aflat în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995. Prin această critică recurenta denotă completa ignorare a considerentelor instanței de apel care a reținut că din înscrisurile aflate la dosar s-au evidențiat bunuri rămase în patrimoniul debitoarei S.C. F S.A., iar procedura falimentului a fost închisă. În atare condiții, s-a reținut că dispozițiile Legii nr. 64/1995 nu cuprind reglementări cu privire la situația juridică dedusă judecății, astfel că devin incidente prevederile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990. Astfel, pe de o parte, criticile vizând starea de fapt și reaprecierea probatoriului (privind bunurile rămase de pe urma debitoarei sau inexistența acestora) nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, față de elementele factuale ale cauzei, astfel cum au fost tranșate de instanțele de fond, precum și de considerentele instanței de apel, recurenta avea a expune critici concrete privind modalitatea în care s-ar fi putut da eficiență prevederilor Legii nr. 64/1995 în ipoteza dedusă judecății, respectiv în cazul existenței unor bunuri nerepartizate din patrimoniul unui debitor care nu mai are capacitate de folosință (fiind închisă procedura insolvenței). Simpla trimitere la prevederile art. 117 alin. (2) din Legea nr. 64/1995 nu corespunde unei motivări a căii de atac, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns criticii părții în sensul că circumstanțele cauzei -existența unor bunuri rămase în patrimoniul debitoarei și nerepartizate- nu se suprapun pe ipoteza reglementată de norma invocată de recurentă. Cum, în raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului, astfel că este incidentă sancțiunea nulității căii de atac. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 108 din 29 februarie 2024 a Curții de Apel Bacău - Secția I civilă.