ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererile înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, sub nr. 2636/87/2008, 2642/87/2008, 2646/87/2008 reclamanții A.G.C., V.D. și C.A. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite și neacordate Prin sentința civilă nr. 2878 din 28 noiembrie 2008, tribunalul a admis în parte acțiunile formulate de reclamanți și a obligat-o pe pârâtă la plata către fiecare reclamant a drepturilor reprezentând suplimentări salariale aferente sărbătorii de Crăciun 2007, în cuantum de 1.387 lei, cu actualizare la data plății.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta. În cadrul judecății recursului, SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituție și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999. Motivul de neconstituționalitate invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluționării conflictelor de muncă și că cele două acte normative reglementează diferit problema competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere. Prin încheierea pronunțată la 22 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a constatat că în realizarea demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța are obligația să verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu soluționarea cauzei dar, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor privitoare la competență în evoluția lor temporală.

Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte constituționale, în realitate, excepția este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege. În privința evocatului principiu al „efectivității juridice", acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituție, respectiv, exemplele de jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

S-a concluzionat asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate a unui text de lege, susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție în fapt, corelarea actelor normative între ele și tinzând să deducă spre control instanței de contencios constituțional, modalitatea de soluționare a conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea și aplicarea legii la speță. Împotriva acestei soluții a declarat recurs SC P. SA, care a pretins caracterul nelegal din punct de vedere al modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, s-a arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii se arată că „orice dispoziție contrară se abrogă", text care a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar expresă, totală sau parțială. Față de această situație juridică, conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței și ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Recursul este nefondat. Invocând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare. Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstitaționalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea specială. Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi. Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate -, ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență teritorială. De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat corect. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă SC P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.