ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin

cererile înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, sub nr. 2636/87/2008,

2642/87/2008, 2646/87/2008 reclamanții A.G.C., V.D. și C.A. au solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata

actualizată, a unor drepturi salariale cuvenite și neacordate

Prin sentința civilă nr. 2878 din 28

noiembrie 2008, tribunalul a admis în parte acțiunile formulate de reclamanți

și a obligat-o pe pârâtă la plata către fiecare reclamant a drepturilor reprezentând

suplimentări salariale aferente sărbătorii de Crăciun 2007, în cuantum de 1.387

lei, cu actualizare la data plății.

Împotriva sentinței a declarat recurs

pârâta.

În cadrul judecății recursului, SC P.

SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, prin raportare la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituție și ținând seama de dispozițiile art. 72 din Legea nr.

168/1999.

Motivul de neconstituționalitate

invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menționate sunt legi organice,

dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă

reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a

soluționării conflictelor de muncă și că cele două acte normative reglementează

diferit problema competenței teritoriale în acest domeniu.

S-a susținut că în conformitate cu

art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în mai multe articole sau aliniate din același act

normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor

paralelisme se apelează la norma de trimitere.

Prin încheierea pronunțată la 22 iunie

2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Astfel, s-a constatat că în realizarea

demersului de sesizare a Curții Constituționale, instanța are obligația să

verifice dacă textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat are legătură cu

soluționarea cauzei dar, în speță, ceea ce se pune în discuție este o problemă

de interpretare a normelor privitoare la competență în evoluția lor temporală.

Chiar dacă este invocată cu referire

la o serie de texte constituționale, în realitate, excepția este motivată

exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege.

În privința evocatului principiu al

„efectivității juridice", acesta nu este reglementat de vreunul din

textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție

fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituție, respectiv,

exemplele de jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a

susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului, de a

respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de

vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe

unitare.

S-a concluzionat asupra

admisibilității excepției de neconstituționalitate a unui text de lege,

susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție în fapt, corelarea

actelor normative între ele și tinzând să deducă spre control instanței de

contencios constituțional, modalitatea de soluționare a conflictului de legi în

timp, respectiv, interpretarea și aplicarea legii la speță.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs SC P. SA, care a pretins caracterul nelegal din punct de vedere al

modalității în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

47/1992.

Astfel, s-a arătat că soluționarea

excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care

Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condițiile în care în art.

298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii se arată că „orice dispoziție contrară

se abrogă", text care a fost interpretat de teoreticieni și practicieni ca

reprezentând un caz de abrogare implicită.

Or, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea

putând fi doar expresă, totală sau parțială.

Față de această situație juridică,

conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale vizează

modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a instanței

și ca atare, are legătură cu soluționarea cauzei, fiind întrunite condițiile de

admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Recursul este nefondat.

Invocând neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003,

recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru

nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau

parțială.

S-a făcut referire de asemenea, la

raportul dintre norma specială (conținută de Legea nr. 168/1999) și cea

generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema

competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum și la

împrejurarea că soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea

ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.

Rezultă că ceea ce recurenta a invocat

ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstitaționalitate, constituie de

fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma

generală și cea specială.

Toate acestea sunt însă împrejurări

care sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, învestite cu

soluționarea litigiului, iar nu în competența judecătorului constituțional.

Instanța de contencios constituțional

se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de

conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.

Modalitatea în care o normă ulterioară

poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care

reglementa aceeași materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau

specială (pentru ca în funcție de aceasta, să se determine prioritatea

aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare și de

rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii

jurisdicționale a acesteia.

Așadar, aspectele invocate nu se

constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența

jurisdicției constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate

-, ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere

sub forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență

teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții

Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de

interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor

temporală, instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat corect.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat

anterior, sesizarea Curții Constituționale nu poate fi dispusă pentru aspecte

ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp.

Pentru considerentele arătate,

criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta pârâtă SC P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii

din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 ianuarie 2010.