ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2012

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 4 august 2008, reclamantul N.Ș. a chemat în judecată pe pârâții V.L.C., T.C., Primăria Comunei Mogoșoaia, Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, solicitând instanței să constate că pârâtul V.L. răspunde către reclamant pentru evicțiune, în conformitate cu art. 1337 C. civ., că toți pârâții laolaltă angajează răspunderea civil delictuală în baza art. 998, 999 C. civ., reprezentând prejudiciul cauzat și beneficiul nerealizat, în sumă de 9000 euro, reprezentând prețul vânzării și beneficiul nerealizat reprezentat de prețul actual al imobilului, pe care intenționează să îl valorifice prin vânzarea imobilului reprezentat de suma de 4.500.000 euro (500 euro/mp).

În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 12 noiembrie 2004, a cumpărat de la numitul V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul în suprafață de 9000 mp având număr cadastral 1984, situat în comuna Mogoșoaia, tarlaua 605, jud. Ilfov prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 5700 de Biroul Notarului Public V.G. și R.G., reclamantul, în calitate de cumpărător, plătind un preț de 9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris la Cartea Funciară la nr. 1421 din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401 a Judecătoriei Buftea. Reclamantul a arătat că, la data de 14 martie 2008, dorind să vândă terenul ce formează obiectul prezentului litigiu, a solicitat un extras de informare de la cartea funciară, ocazie cu care a aflat că pe terenul în speță se mai făcuse o înscriere de carte funciară, având un alt număr cadastral și anume 123, iar la data de 4 octombrie 1995 T.C.

a cumpărat de la N.M. și M.N. suprafața de 9000 mp ce face obiectul prezentului litigiu prin act încheiat în formă autentică. În anul 1997 T.C. și C.T. vând această suprafață de teren către cumpărătorul G.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de către Biroul Notarului Public T.G.B. La 20 ianuarie 1998, G.A. introduce în capitalul social suprafața de teren cumpărată anterior, la firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adițional autentificat sub nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P. Ulterior, la data de 23 decembrie 1999, G.A. în calitate de reprezentant al Firmei D.P. SRL, vinde aceeași suprafață de teren de 9000 mp firmei SC M. SA, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.

La data de 5 februarie 2002, între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, și SC M. SA, în calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul, autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului Public Ș.D.B., iar la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde către V.L.C. aceeași suprafață de teren de 9000 mp, pe care o înstrăinase împreună cu soția sa la 19 noiembrie 1997, declarând în fals că este necăsătorit prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la Biroul Notarului Public Z.S., aceleiași suprafețe de teren îi atribuie un alt număr cadastral și anume 1984. După 2 luni imobilul fiind vândut reclamantului de către V.L.C. În contractul de vânzare-cumpărare încheiat între T.C.

și V.L.C. se face specificarea că, pentru vânzarea acestui teren, s-a emis de Primăria Mogoșoaia certificatul de urbanism nr. 423 din data de 12 august 2004, astfel încât reclamantul apreciază că și Primăria Mogoșoaia răspunde față de acesta din punct de vedere delictual, participând la producerea prejudiciului pe care l-a suferit, eliberându-i lui T.C.

un certificat de urbanism pentru vânzare, deși în evidențele acesteia figura cu exactitate că terenul fusese în proprietatea lui T.C., dar, la 19 noiembrie 1997, acesta îl înstrăinase și astfel asupra acestui imobil s-au succedat diferiți proprietari, toți cunoscuți de Primăria Mogoșoaia, astfel cum rezultă și din adresa pe care aceasta a eliberat-o la data de 10 aprilie 2008. De asemenea, apreciază că și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară se face răspunzător delictual față de reclamant, deoarece, la momentul cumpărării, prin act autentic imobilul, ce face obiectul litigiului, având un număr cadastral fals 1984, pentru terenul în speță, această instituție a stabilit anterior un alt număr cadastral și anume MUR 123. Mai arată reclamantul că a fost cumpărător de bună-credință și a plătit un preț pentru terenul, ce face obiectul prezentului litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998, 999, 1336, 1341 C. civ., art. 82 C. proc. civ. La data de 3 martie 2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat, în baza art. 998 și 999 C. civ., obligarea în solidar a celor patru pârâți la plata despăgubirilor în suma care va rezulta din expertiza dispusă în cauză, reprezentând prejudiciul, cauzat ca urmare a încheierii de către reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700 din 12 noiembrie 2004 de către Biroul Notarului Public V.G. și R.J., contract care a avut la bază înscrisuri care proveneau de la Primăria Comunei Mogoșoaia și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară neconforme cu realitatea.

În subsidiar, s-a solicitat, ca în cazul în care se va considera că nu se poate angaja răspunderea civil delictuală, să se constate că există răspundere contractuală-evicțiune (art. 1337 C. civ.) și obligarea pârâtului V.L. la plata despăgubiri lor către reclamant, în suma care va rezulta din valoarea terenului, ca urmare a expertizei dispuse în acest dosar. Prin Sentința civilă nr. 1289 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins excepțiile, ca neîntemeiate, privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Primăria Comunei Mogoșoaia, Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, s-au respins ca neîntemeiate atât cererea principală cât și subsidiară formulate de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că trebuie considerat că are caracter principal cererea ce privește angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului V.L., caracterul subsidiar al cererii, având cererea ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților chemați în judecată. Cu privire la acțiunea în răspundere civilă contractuală s-a reținut că este neîntemeiată. Astfel, s-a arătat că reclamantul a cumpărat de la numitul V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul în suprafață de 9000 mp având număr cadastral 1984, situat în com. Mogoșoaia, tarlaua 605, jud. Ilfov, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700 de Biroul Notarului Public V.G. și R.G., reclamantul, în calitate de cumpărător, plătind un preț de 9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris la Cartea Funciară la nr. 1421 din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401 a Judecătoriei Buftea.

Anterior, la data de 4 octombrie 1995, T.C. a cumpărat de la N.M. și M.N. Suprafața de 9000 mp, ce face obiectul prezentului litigiu, prin act încheiat în formă autentică, iar la data de 19 noiembrie 1997 T.C. și C.T. vând această suprafață de teren lui G.A. tot prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de Biroul Notarului Public T.G.B. La data de 20 ianuarie 1998 G.A. introduce în capitalul social suprafața de teren cumpărată anterior, la firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adițional autentificat sub nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P. Ulterior, la data de 23 decembrie 1999, G.A., în calitate de reprezentant al firmei D.P. SRL, vinde aceeași suprafață de teren de 9000 mp firmei SC M. SA prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.

La data de 5 februarie 2002 între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, și SC M. SA, în calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din prezenta speță autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului Public Ș.D.B. Deși înstrăinase imobilul anterior prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de Biroul Notarului Public T.G.B. la data de 20 ianuarie 1998 către cumpărătorul G.A., la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde lui V.L.C. aceeași suprafață de teren de 9000 mp, care poartă însă un alt număr cadastral. Așa cum s-a definit în doctrină, evicțiune înseamnă pierderea proprietății lucrului în total ori în parte sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, iar potrivit art. 1337 C. civ.

vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut precum și de sarcinile, care nu au fost declarate la încheierea contractului. Așa cum rezultă chiar din petitul acțiunii și din susținerile reprezentantului convențional al reclamantului, reclamantul are posesia imobilului, posesie pe care a dobândit-o cu ocazia cumpărării terenului, de existența celuilalt titular al dreptului de proprietate asupra imobilului s-a aflat în anul 2008, deci la aproximativ 4 ani de la data cumpărării imobilului de către reclamant, perioada în care posesia imobilului nu a fost tulburată și nu rezultă din probele administrate în cauză că acesta a pierdut posesia imobilului, că celălalt titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv SC M. SA l-a acționat în justiție și că, deci, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar fi pierdut posesia și proprietatea într-un proces de revendicare.

S-a reținut că pentru angajarea răspunderii civile contractuale, pe lângă condițiile speciale, respectiv o tulburare de drept a reclamantului, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fie cunoscută de către vânzător, necesitatea unei acțiuni în justiție intentată de terțul proprietar împotriva cumpărătorului, nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins, atâta vreme cât acesta are posesia imobilului și nu există vreo dovadă că ar fi fost tulburat în exercitarea acestei posesii, iar intenția de înstrăinare a imobilului nu rezultă din obținerea extrasului de informare eliberat de cartea funciară, extras de informare ce se poate obține de către proprietar ori de câte ori acesta solicită.

S-a constatat că în materia răspunderii civile delictuale, pentru angajarea acestei răspunderi, trebuie îndeplinite mai multe condiții, existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovatei celui ce a cauzat prejudiciul.

Referitor la această ultimă condiție, existența vinovăției celui, care a cauzat prejudiciul, exprimă atitudinea subiectivă a celui ce a săvârșit fapta ilicită față de această faptă, iar în materie delictuală analiza vinovăției, a faptei ilicite, se face desigur prin raportare la autorul faptei ilicite, se analizează vinovăția până la forma celei mai ușoare culpe în persoana pârâtului chemat în judecată, și cum aceste condiții trebuie să existe concomitent, astfel că dacă în persoana pârâtului nu se îndeplinește vreuna din elementele obligatorii pentru angajarea răspunderii civile delictuale, acțiunea nu se respinge pentru lipsa calității procesuale pasive, ci ca netemeinică.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie ca în patrimoniul reclamantului să se fi produs un prejudiciu, care este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv civil, or în patrimoniul reclamantului nu s-a dovedit la data introducerii cererii de față, producerea unui prejudiciu patrimonial, întemeiat de reclamant pe intenția de vânzare a imobilului și pe imposibilitatea de achiziționare a acestuia de către o terță persoană. În ce măsura dreptul de proprietate există fie în patrimoniul reclamantului, fie în patrimoniul celuilalt dobânditor al imobilului este o chestiune ce se poate lămuri pe calea acțiunii în revendicare.

Caracterul real al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, și să fie actual, ori în patrimoniul reclamantului nu se poate vorbi la momentul de față de un prejudiciu actual, ci unul eventual, doar prejudiciul actual este cert, sau viitor, dar care este sigur că se va produce, ori în cauză nu se poate stabili care este atitudinea subiectivă a societății comerciale, care a cumpărat imobilul, vizavi de existența dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil și aflat în patrimoniul reclamantului, pentru că de la momentul cumpărării terenului posesia imobilului nu a fost tulburată de către celălalt cumpărător. Împotriva sentinței, a declarat apel reclamantul N.Ș.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a analizat deloc motivul pentru care reclamantul a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale celor patru pârâți existând înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700/2004. Învederează că, prin cererea precizatoare a solicitat ca instanța să constate că se impune răspunderea delictuală înaintea celei contractuale, întrucât faptele delictuale ale celor patru pârâți au existat înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700/2004 și, în consecință, răspunderea trebuie să fie de asemenea, delictuală, astfel încât dacă nu ar fi existat faptele delictuale nu s-ar fi născut răspunderea contractuală pentru evicțiune.

Pârâții V.L.C. și T.C., fără neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria comunei Mogoșoaia și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, nu ar fi reușit să producă niște înscrisuri, care păreau că reprezintă realitatea, tocmai pentru că aceste înscrisuri proveneau de la instituții ale statului. Un alt motiv de apel se referă la împrejurarea că instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecății. Reclamantul a arătat că instanța, din eroare, a reținut că nu ar avea vreun prejudiciu și ar justifica acest prejudiciu, numai în cazul în care ar intenta o acțiune în revendicare împotriva actualului proprietar și ar pierde acel proces.

Este mai mult decât evident că la o analiză superficială a actelor se poate constata că o acțiune în revendicare ar fi neîntemeiată, având în vedere că actualul proprietar este primul în drept, a cumpărat cu acte autentice, bazate pe acte ce provin de la cele două pârâte persoane juridice necontestate de către acestea - respectiv - certificat fiscal, număr cadastral, etc. care din punctul de vedere al acestor pârâte sunt perfect legale. În opinia sa, acțiunea în revendicare ar fi fost cu siguranță respinsă, iar el ar fi fost privat de un proces echitabil, ar fi plătit niște taxe de timbru inutile, întrucât acesta nu este primul în drept, numărul cadastral și numărul de Carte Funciară eliberate de către ONCPI au fost declarate de către această pârâtă ca neexistând (deși au fost eliberate de către această instituție) - în consecință nici publicitatea vânzării-cumpărării a reclamantului nu este publică.

În mod greșit s-a înțeles că reclamantul posedă în fapt terenul ce face obiectul acestui litigiu, întrucât acest teren este situat în câmp, nu este construit nimic pe el și de la momentul cumpărării, nu a fost folosit în niciun fel. Reclamantul mai arată că singurul moment când a vrut să-și folosească prerogativele de proprietar a fost momentul când a solicitat ONCPI Ilfov să-i elibereze un extras de carte funciară, când a aflat că legal nu deține terenul în cauză. Prejudiciul constă în faptul că a constatat după 4 ani de la cumpărarea unui teren, datorită actelor legale emise de către două instituții publice, că, în realitate, nu a cumpărat nimic, ONCPI-ul comunicându-i-se că proprietatea asupra acelui teren nu exista, întrucât numărul cadastral și numărul de Carte Funciară al altui cumpărător este valabil și numărul cadastral și numărul de Carte Funciară ale reclamantului nu existau în realitate, deși au fost emise de către aceeași instituție.

Precizează că prejudiciul se compune din valoarea actuală a terenului și nu s-ar fi născut fără neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoșoaia și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov în complicitate cu pârâții persoane fizice. De asemenea, arată că prejudiciul său este actual, reprezentând valoarea actuală a terenului și în fața terților și a celor două pârâte instituții ale statului. Sentința civilă apelată a fost dată cu neobservarea formelor legale, iar în ce privește faptul că la termenul de judecată când trebuia să se administreze proba cu interogatoriu, pârâții au lipsit nejustificat, la termenul la care au fost legal citați pentru a se prezenta în fața instanței și a răspunde la interogatoriu - interogatoriile au fost depuse la dosarul cauzei și reclamantul a solicitat instanței ca în ce îi privește pe acești pârâți să facă aplicarea art. 225 C. proc.

civ. Instanța de judecată nu a făcut nici aplicarea art. 225 C. proc. civ., în raport cu această situație și nici nu a arătat potrivit dispozițiilor imperative cuprinse în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivele de drept pentru care s-a înlăturat aceasta cerere a reclamantului. Instanța de fond nu a arătat motivele de fapt și de drept, pentru care a considerat că "are caracter principal cererea ce privește angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului V.L., caracterul subsidiar al cererii având cererea ce are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale. De asemenea, reclamantul arată că nu au fost analizate deloc în concret aceste cereri, a fost exprimată doar o definiție a răspunderii civile delictuale, neexistând o analiză care să vizeze motivele invocate de către reclamant.

Prin respingerea cererii reclamantului - pentru motivul că trebuie mai întâi să intenteze o acțiune în revendicare - i-a fost încălcat acestuia dreptul la un proces echitabil, ceea ce implică cu necesitate analizarea cererii sale, precum și dreptul liberului acces la justiție. Ca o garanție a respectării drepturilor omului, în raport de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază că, nu a avut loc o examinare a cauzei, în mod echitabil. Trimițând reclamantul către o altă acțiune în justiție - revendicarea - care la o analiză atentă a cauzei, în prezenta speță nu ar avea câștig de cauză, acesta practic este trimis să facă niște cheltuieli cu un proces care s-ar respinge, urmând să se întoarcă apoi la aceeași acțiune în despăgubiri.

Prin Decizia nr. 106 A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat. Analizând apelul declarat în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor de apel și de dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 296 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut următoarele considerente: În drept, apelantul-reclamant a solicitat în principal angajarea răspunderii delictuale, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în solidar a celor 4 pârâți, respectiv T.C., V.L.C., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și Primăria Comunei Mogoșoaia. Apelantul-reclamant a invocat faptul că prejudiciul pe care dorește să îl recupereze de la cei patru pârâți constă în valoarea de circulație a terenului dobândit.

În subsidiar, a solicitat angajarea răspunderii contractuale pentru evicțiune a lui V.L.C. în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., solicitând valoarea de circulație a terenului. Critica cu privire la împrejurarea că prima instanță a apreciat că, în principal, trebuie analizată răspunderea contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., și în subsidiar, răspunderea delictuală a celor 4 pârâți este neîntemeiată. Diferența dintre răspunderea contractuală și răspunderea delictuală și ordinea în care trebuie invocată de către participanții la procesul civil este determinată de noțiunea de culpă: Dacă părțile încheie un contract, care prevede obligații ce decurg din înțelegerea părților, atunci în caz de neexecutare a obligațiilor se aplică dispozițiile art. 1082, 1085 și art. 1086 C. civ., privind răspunderea debitorului, care nu și-a executat obligația.

Această răspundere este limitată numai la daunele care au fost prevăzute în limitele stipulației contractului. În schimb, dacă nu există convenție, iar obligația de daune rezultă din săvârșirea unui delict, nu se mai aplică principiile consacrate în art. 1082, 1085 și art. 1086 C. civ. în acest caz răspunderea debitorului este cârmuită de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., iar reparația trebuie să fie integrală, cuprinzând și daunele neprevăzute sau indirecte. Astfel, în cauza de față, este evident că există un raport contractual între apelantul-reclamant, în calitate de cumpărător, și V.L.C., în calitate de vânzător. În situația existenței acestui raport contractual, neexecutarea obligației contractuale - de a asigura liniștita posesie și folosință a lucrului vândut - determină angajarea răspunderii contractuale în conformitate cu dispozițiile art. 1082 C. civ.

și a dispozițiilor art. 1337 C. civ. Acesta este motivul pentru care, ca și instanța de fond, s-a apreciat că este necesar să se analizeze în principal răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului, deoarece aceasta are prioritate, având în vedere că între părți a intervenit un contract, care reprezintă legea părților, fiind obligatoriu între părțile contractante, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ.

Cu privire la condițiile angajării răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului V.L.C., instanța de apel reiterează susținerile primei instanțe cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera obligația de garanție contra evicțiunii și anume: existența unei tulburări de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fie cunoscută de către cumpărător și evicțiunea să se producă, în sensul de a se consuma, anume să se realizeze pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. În practica judiciară, s-a statuat că nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins sau o reclamație oarecare din partea terțului, ci este necesar ca evicțiunea să fie rezultatul unei acțiuni injustiție.

Se constată că, în prezenta cauză, nu poate opera obligația de garanție contra evicțiunii, deoarece aceasta nu este consumată întrucât terțul, respectiv SC M. SA nu l-a acționat în judecată pe apelantul-reclamant, în cadrul unei acțiuni în revendicare, nu a îngrădit exercitarea de către N.Ș. a prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv folosință și posesie și nu și-a manifestat intenția, prin niciun mijloc de a-l tulbura pe N.Ș. Astfel, din probele administrate în cauză, nu s-a dovedit poziția terțului, care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenului litigios. Atitudinea manifestată de către terț este esențială pentru a opera obligația de garanție contra evicțiunii în sarcina vânzătorului, deoarece atâta timp cât terțul nu invocă niciun drept asupra terenului, atunci evicțiunea, ca formă a răspunderii contractuale, nu își produce efectele.

Împrejurarea că terenul este în câmp și este neîngrădit de către terț confirmă susținerea instanței cu privire la împrejurarea că evicțiunea nu s-a produs. Curtea constată, ca și prima instanță, că apelantul-reclamant nu și-a manifestat intenția de înstrăinare a imobilului, nedepunând niciun mijloc de probă în acest sens, respectiv un antecontract de vânzare-cumpărarea sau o ofertă de vânzare. Din punct de vedere juridic, N.Ș. nu a pierdut proprietatea asupra terenului litigios, deoarece deține un titlu de proprietate valabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700/2004, care nu a fost desființat, nici ca efect al unei acțiuni în rezoluțiune, nici ca efect al admiterii unei acțiunii în revendicare.

Mai mult, acest titlu de proprietate exhibat de către apelantul-reclamant se poate consolida în anul 2014, ca efect al uzucapiunii de scurtă durată, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Un alt aspect esențial, este împrejurarea că apelantul-reclamant nu a renunțat la terenul dobândit, în favoarea societății SC M. SA nedovedind prin niciun mijloc de probă acest aspect, în conformitate cu dispozițiile art 1169 C. civ. Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel constată că nu se poate angaja răspunderea contractuală a vânzătorului, ca urmare a evicțiunii, atâta timp cât evicțiunea nu s-a consumat, iar cumpărătorul nu este tulburat prin nicio modalitatea în exercitarea prerogativelor posesiei și folosinței asupra terenului, iar din punct de vedere juridic deține un titlu de proprietate, care se bucură de valabilitate, nefiind desființat.

Cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., privitoare la cei trei pârâți (fără V.L.C., a cărui răspundere este contractuală), instanța de apel a menținut susținerile primei instanțe referitoare la condițiile necesare pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie, apreciind că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu cert și actual. Apelantul-reclamant nu a dovedit care este atitudinea subiectivă a societății comerciale, care a cumpărat terenul față de împrejurarea că în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil. Prin motivele de apel, N.Ș. învederează că prejudiciul constă în actele emise de către autorități, în mod greșit, respectiv certificatul de urbanism, numărul cadastral și numărul de carte funciară.

Curtea constată că apelantul-reclamant realizează o confuzie între fapta ilicită și prejudiciu, deoarece actele emise de către autorități cu nerespectarea dispozițiilor legale reprezintă fapta ilicită, iar nu prejudiciul. Prejudiciul pretins a fi cauzat în patrimoniul reclamantul poate consta în valoarea actuală a terenului. Cu privire la valoarea de circulație a terenului, s-a confirmat susținerea primei instanțe, în sensul că prejudiciul invocat nu este cert, nici din punct de vedere al existenței, deoarece, în prezent, în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra terenului dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare, care se bucură de valabilitate și autenticitate, iar acest drept nu a fost niciodată contestat de către societatea SC M. SA, care ar putea pretinde un drept de proprietate asupra aceluiași teren.

Atitudinea subiectivă a societății comerciale menționate este esențială atât pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtului V.L.C., cât și pentru stabilirea răspunderii delictuale a pârâților T.C., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și Primăria Comunei Mogoșoaia. Atâta timp cât prejudiciul este eventual, nefiind sigur că se va produce, nu se poate pune în discuție angajarea răspunderii delictuale. Referitor la neaplicarea art. 225 C. proc. civ., s-a reținut că în situația în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde trebuie considerate numai ca început de dovadă scrisă, care urmează a fi completat cu alte probe în vederea stabilirii adevărului.

Astfel, prima instanță a considerat lipsa de la interogatoriu ca un început de dovadă scrisă și a acordat relevanță acestuia în raport de celelalte mijloace probatorii administrate în cauză. Faptul că apelantul-reclamant nu a administrat și alte mijloace de probă care să determine admiterea acțiunii promovate reprezintă un aspect care ține de modul în care partea își exercită dreptul de acces la justiție. S-a constatat că toate cererile formulate de către N.Ș. au fost analizate în concret de către instanța de fond, în raport de probele administrate de către reclamant.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, care presupune ca reclamantul să își probeze pretențiile prin administrarea de probe pe care le apreciază pertinente, concludente și utile cauzei și că nu se poate imputa instanțelor de judecată "conducerea greșită a procesului sau lipsa probelor pentru dovedirea pretențiilor". Dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune accesul la o instanță, dreptul la apărare, posibilitatea părții de a administra toate probele legale. Acest drept nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, așa cum a statuat în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului ce pot viza necesitatea plății unor taxe de timbru sau dispoziții care să reglementeze procedura de judecată, având în vedere că statele membre se bucură de o marjă de aprecierea în organizarea sistemului judiciar.

În virtutea marjei de apreciere de care beneficiază statul român, în sistemul de drept românesc s-a prevăzut obligația celui care face o propunere în fața judecății, să o dovedească, potrivit art. 1069 C. civ. Astfel, reclamantul trebuia să dovedească faptul producerii evicțiunii dar și existența și certitudinea prejudiciului. În cauza de față, prima instanță a examinat cauza în concret, în raport de situația de fapt expusă și dovedită de către apelantul-reclamant, a răspuns la toate susținerile acestuia și a aplicat normele de drept incidente în cauză, în raport de situația de fapt, stabilită pe baza mijloacelor probatorii administrate, astfel încât nu se poate susține că nu a fost analizat în concret litigiul dedus judecății.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul a formulat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond, sau modificarea în tot a hotărârilor pronunțate și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea intimaților la plata sumei de 5.412.355 lei (RON) - reprezentând prejudiciul format din prețul terenului la momentul efectuării expertizei, iar în subsidiar, angajarea răspunderii contractuale a intimatului V.L.C. și obligarea acestuia la plata aceleiași sume pentru evicțiunea totală, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe art. 304 pct 5 C. proc.

civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel și cea de fond nu au analizat deloc motivul pentru care a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale mai înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale celor patru pârâți existând înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700 din 12 noiembrie 2004. Nearătând motivele în fapt și în drept pentru care s-a reținut mai întâi răspunderea contractuală, înaintea celei delictuale, în raport de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., se impune anularea hotărârilor pronunțate, casarea deciziei date de instanța de apel și de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În raport de dispozițiile art. 304 pct 8 C. proc.

civ., s-a susținut că instanțele de apel și fond au interpretat greșit actele deduse judecății. Acestea din eroare au reținut că nu există și nu justifică prejudiciu decât în cazul unei acțiuni în revendicare împotriva actualului proprietar pentru că ar pierde acel proces. Orice vânzare a unui imobil, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 36/1995 și ale Legii nr. 7/1996 - legea cadastrului și publicității imobiliare trebuie făcută publică pentru opozabilitatea față de terți. Consideră că prejudiciul său constă în faptul că după 4 ani de la cumpărarea unui teren, datorită actelor legale emise de două instituții publice, în realitate nu a cumpărat nimic, întrucât numărul cadastral și numărul de Carte Funciară nu există în realitate, deși au fost emise de către aceeași instituții.

Precizează că, prejudiciul său se compune din valoarea actuală a terenului și s-a născut din neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoșoaia și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, în complicitate cu pârâții persoane fizice. Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Susține, că în mod greșit s-a reținut că nu a fost tulburat în exercitarea prerogativelor sale de proprietate, în raport doar de dispozițiile art. 1337 C. civ., neluându-se în seamă toate dispozițiile legale incidente în cauză. Arată că acest motiv este incident și prin faptul că deși instanța invocă dreptul la un proces echitabil în raport de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta neanalizând în mod echitabil cauza prin prisma neanalizării motivelor de apel invocate și a probatoriului administrat.

Fiind inadmisibil ca în motivarea soluției să nu se facă trimitere la probatoriul administrat. În raport de același temei legal a arătat că trimițând reclamantul la acțiunile de uzucapiune și de revendicare s-au folosit motive străine de cauză, obiectul acțiunii fiind răspunderea civilă-delictuală și nu constatarea valabilității actului de vânzare-cumpărare. Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul reclamant a susținut că cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate în raport de momentul angajării lor și a efectelor care le-au produs, căci anterior contractului a fost fapta ilicită, iar contractul nu ar fi existat dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită - lipsa unui extras de carte funciară cu un număr cadastral, a unui certificat de urbanism emis de primărie și a certificatului fiscal, vânzarea nu ar fi putut avea loc, nici măcar notarul nu ar fi întocmit actul deoarece era în afara procedurilor prevăzute de Legea nr. 36/1995.

Instanța de judecată trebuia să se pronunțe în înfăptuirea actului de justiție, în virtutea cercetării și a aflării adevărului - ori în speță cele două forme de răspundere civilă delictuală și contractuală au reprezentat două capete de cerere cu care instanța a fost învestită și asupra cărora trebuia să se pronunțe, iar cheia soluționării speței este aceea că în lipsa faptei delictuale nu ar fi contractat, ori instanța trebuia să analizeze substanța acestor instituții de drept. Solicită analizarea temeinică a situației de fapt și de drept descrisă prin apărătorii săi, care deși a fost făcută, a trecut neobservată de instanțele de judecată, deși a probat pe parcursul judecații cu un probatoriu complex.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: 1. Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că instanța de apel nu a analizat de loc motivul prin care a solicitat să se constate angajarea răspunderii delictuale mai întâi celei delictuale. În raport de acest motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, modificarea sau casarea unui hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispozițiile C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

Textul menționat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale și întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent. Față de aceste dispoziții legale, recurentul reclamant nu a arătat care anume reguli de procedură sunt încălcate și cum sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru a atrage incidența acestui text, astfel că, această critică nu poate fi reținută. 2. În raport de dispozițiile prevăzute în art. 307 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că netulburarea prerogativelor sale de proprietar s-a reținut doar în raport de dispozițiile art. 1337 C. civ., și deși s-a invocat dreptul la un proces echitabil chiar instanța de apel l-a încălcat prin neanalizarea motivelor de apel și a probelor administrate, iar prin referirea la acțiunile în revendicare și uzucapiune s-au adus motive străine de cauză.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează situația în care, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală.

Verificând decizia recurată, în raport de dispozițiile legale menționate, se constată că instanța de apel a justificat soluția de menținere a sentinței apelate, motivând în fapt și în drept soluția pentru fiecare capăt de cerere, respectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Făcând referire la dispozițiile care reglementează dreptul la un proces echitabil, la principiul disponibilității în procesul civil, instanța a urmărit să realizeze o motivare care să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, în mod greșit considerând recurentul că prin antamarea explicațiilor cu privire la efectele acțiunilor în revendicare, rezoluțiune sau uzucapiune, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

3. Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit s-au interpretat actele deduse judecății, întrucât, există și se justifică prejudiciul său, care este născut din greșeala sau imprudența pârâților și îl reprezenta valoarea actuală a terenului. Motivul invocat de recurentul reclamant vizează situația în care instanța interpretând actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În raport de aceste prevederi legale, recurentul reclamant nu a arătat care este actul ce a fost interpretat greșit și în ce constă denaturarea acestuia, prin indicarea vreunui pasaj sau termen din conținutul acestuia, pentru a se putea exercita controlul în recurs.

Prin urmare nici acest motiv nu poate fi reținut. 4. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut în esență că cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate în raport de momentul angajării lor și a efectelor pe care le-au produs, arătând că anterior contractului a fost fapta ilicită, iar contractul a existat pentru că au fost săvârșite faptele ilicite. A apreciat că cele două forme de răspundere au învestit instanța cu soluționarea lor, instanță care însă, în virtutea cercetării și aflării adevărului nu s-a pronunțat în înfăptuirea actului de justiție. Acest ultim motiv de recurs invocat de recurentul reclamant se referă la situația în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Deși nu arată în mod explicit dacă prin redactarea hotărârii s-a aplicat corect sau nu legea, ori care anume dispoziții legale aplicabile speței au fost încălcate sau aplicate greșit, recurentul a arătat însă în mod constat, în cadrul motivelor de recurs că este nemulțumit de faptul că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care s-a reținut că, în principal, trebuia analizată răspunderea contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., și în subsidiar, răspunderea delictuală a celor 3 pârâți, în raport de art. 998 - 999 C. civ. Cu privire la această problemă, respectiv a opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme, răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator, prin urmare, ori de câte ori avem de a face cu un contract valabil încheiat se va angaja răspunderea contractuală. Responsabilitatea contractuală poate fi invocată numai de către părțile contractante și ia naștere pentru încălcarea obligațiilor conținute în contract. (Tratat de drept civil - C.Stătescu și C. Bîrsan) În situația existenței acestui raport contractual, neexecutarea obligației contractuale, în speță, de a asigura liniștita posesie și folosință a lucrului vândut, determină angajarea răspunderii contractuale. În respectarea acestui principiu, instanța de apel a considerat, în mod legal, că trebuia analizată mai întâi răspunderea contractuală.

Cu privire la răspunderea delictuală a celorlalți pârâți, un alt principiu adoptat în practica judecătorească, este acela că nu este posibilă nicio combinare în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar la răspunderea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală pentru a obține despăgubiri. În privința prejudiciului, recurentul reclamant arată că acesta îl reprezintă valoarea actuală a terenului. Pentru a putea fi reparat prejudiciul trebuie ca acesta să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, adică să se fi produs și să poată fi dovedit; să fie determinat, adică să poată fi apreciat sub aspect pecuniar; să fie direct, adică să fie consecința directă a faptului generator; să fie actual și nu viitor.

În speță, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prejudiciului deoarece, în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin actul de vânzare-cumpărare, instanța de apel a procedat în mod legal, deoarece acest drept subiectiv al reclamantului nu a fost tulburat și nici contestat la data introducerii acțiunii. În ceea ce privește solicitarea recurentului reclamant de analizare a situației de fapt așa cum a fost descrisă de apărătorii săi, și dovedită cu un probatoriu complex, se constată că față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ, care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant cu privire la neînfăptuirea actului de justiție, deși în virtutea cercetării și a aflării adevărului instanța trebuia să se pronunțe asupra celor două forme de răspundere civilă delictuală și contractuală ce au reprezentat două capete de cerere cu care instanța, apare ca o încălcare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Textul art. 129 C. proc. civ. prevede cele mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului și a principiului aflării adevărului și aceasta pentru că sarcina de soluționare a cauzelor civile a fost încredințată autorității judiciare.

Aceasta are esențialmente obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o soluționare justă și principială a cauzelor, iar textul legal citat consacră prevederile principiului adevărului și ale principiului disponibilității. Analizând pe rând cele două tipuri de răspundere civilă, arătând de ce este prioritară răspunderea contractuală față de cea delictuală, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în respectarea acestor principii, reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual, respectiv limitele învestirii. Instanța a analizat și s-a pronunțat strict asupra cererii formulate de reclamant așa cum a fost formulată și ulterior precizată. Faptul că în cauză nu s-a reținut niciuna din răspunderile civile solicitate de acesta nu-i este imputabil instanței.

Pentru aceste motive, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.Ș. împotriva Deciziei nr. 106A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN