ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6176/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

4 august 2008, reclamantul N.Ș. a chemat în judecată pe pârâții V.L.C., T.C.,

Primăria Comunei Mogoșoaia, Oficiul Național de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Ilfov, solicitând instanței să constate că pârâtul V.L. răspunde

către reclamant pentru evicțiune, în conformitate cu art. 1337 C. civ., că toți

pârâții laolaltă angajează răspunderea civil delictuală în baza art. 998, 999

C. civ., reprezentând prejudiciul cauzat și beneficiul nerealizat, în sumă de 9000

euro, reprezentând prețul vânzării și beneficiul nerealizat reprezentat de

prețul actual al imobilului, pe care intenționează să îl valorifice prin

vânzarea imobilului reprezentat de suma de 4.500.000 euro (500 euro/mp).

În motivare,

reclamantul a arătat că, la data de 12 noiembrie 2004, a cumpărat de la numitul

V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul în suprafață de 9000 mp având număr

cadastral 1984, situat în comuna Mogoșoaia, tarlaua 605, jud. Ilfov prin

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 5700 de Biroul Notarului

Public V.G. și R.G., reclamantul, în calitate de cumpărător, plătind un preț de

9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris la Cartea Funciară la nr. 1421

din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401 a Judecătoriei Buftea.

Reclamantul a arătat

că, la data de 14 martie 2008, dorind să vândă terenul ce formează obiectul

prezentului litigiu, a solicitat un extras de informare de la cartea funciară,

ocazie cu care a aflat că pe terenul în speță se mai făcuse o înscriere de

carte funciară, având un alt număr cadastral și anume 123, iar la data de 4

octombrie 1995 T.C. a cumpărat de la N.M. și M.N. suprafața de 9000 mp ce face

obiectul prezentului litigiu prin act încheiat în formă autentică.

În anul 1997 T.C. și

C.T. vând această suprafață de teren către cumpărătorul G.A. prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de către Biroul Notarului Public

T.G.B.

La 20 ianuarie 1998,

G.A. introduce în capitalul social suprafața de teren cumpărată anterior, la

firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adițional autentificat sub

nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P.

Ulterior, la data de

23 decembrie 1999, G.A. în calitate de reprezentant al Firmei D.P. SRL, vinde

aceeași suprafață de teren de 9000 mp firmei SC M. SA, prin contract de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.

La data de 5

februarie 2002, între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, și SC M. SA, în

calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare, având ca

obiect imobilul, autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului Public Ș.D.B.,

iar la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde către V.L.C. aceeași suprafață de

teren de 9000 mp, pe care o înstrăinase împreună cu soția sa la 19 noiembrie 1997,

declarând în fals că este necăsătorit prin contract de vânzare-cumpărare

încheiat în formă autentică la Biroul Notarului Public Z.S., aceleiași

suprafețe de teren îi atribuie un alt număr cadastral și anume 1984. După 2

luni imobilul fiind vândut reclamantului de către V.L.C.

În contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între T.C. și V.L.C. se face specificarea că, pentru

vânzarea acestui teren, s-a emis de Primăria Mogoșoaia certificatul de urbanism

nr. 423 din data de 12 august 2004, astfel încât reclamantul apreciază că și

Primăria Mogoșoaia răspunde față de acesta din punct de vedere delictual,

participând la producerea prejudiciului pe care l-a suferit, eliberându-i lui

T.C. un certificat de urbanism pentru vânzare, deși în evidențele acesteia figura

cu exactitate că terenul fusese în proprietatea lui T.C., dar, la 19 noiembrie

1997, acesta îl înstrăinase și astfel asupra acestui imobil s-au succedat

diferiți proprietari, toți cunoscuți de Primăria Mogoșoaia, astfel cum rezultă

și din adresa pe care aceasta a eliberat-o la data de 10 aprilie 2008.

De asemenea,

apreciază că și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară se face

răspunzător delictual față de reclamant, deoarece, la momentul cumpărării, prin

act autentic imobilul, ce face obiectul litigiului, având un număr cadastral

fals 1984, pentru terenul în speță, această instituție a stabilit anterior un

alt număr cadastral și anume MUR 123.

Mai arată reclamantul

că a fost cumpărător de bună-credință și a plătit un preț pentru terenul, ce

face obiectul prezentului litigiu.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 998, 999, 1336, 1341 C. civ., art. 82 C. proc. civ.

La data de 3 martie

2009, reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat, în baza

art. 998 și 999 C. civ., obligarea în solidar a celor patru pârâți la plata

despăgubirilor în suma care va rezulta din expertiza dispusă în cauză,

reprezentând prejudiciul, cauzat ca urmare a încheierii de către reclamant a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700 din 12 noiembrie

2004 de către Biroul Notarului Public V.G. și R.J., contract care a avut la

bază înscrisuri care proveneau de la Primăria Comunei Mogoșoaia și Oficiul

Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară neconforme cu realitatea.

În subsidiar, s-a solicitat,

ca în cazul în care se va considera că nu se poate angaja răspunderea civil

delictuală, să se constate că există răspundere contractuală-evicțiune (art.

1337 C. civ.) și obligarea pârâtului V.L. la plata despăgubiri lor către

reclamant, în suma care va rezulta din valoarea terenului, ca urmare a

expertizei dispuse în acest dosar.

Prin Sentința civilă

nr. 1289 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-au respins excepțiile, ca neîntemeiate, privind lipsa calității

procesuale pasive a pârâților Primăria Comunei Mogoșoaia, Oficiul Național de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, s-au respins ca neîntemeiate atât

cererea principală cât și subsidiară formulate de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că trebuie considerat că are caracter principal

cererea ce privește angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului V.L.,

caracterul subsidiar al cererii, având cererea ce are ca obiect angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâților chemați în judecată.

Cu privire la

acțiunea în răspundere civilă contractuală s-a reținut că este neîntemeiată.

Astfel, s-a arătat că

reclamantul a cumpărat de la numitul V.L.C., în calitate de vânzător, imobilul

în suprafață de 9000 mp având număr cadastral 1984, situat în com. Mogoșoaia,

tarlaua 605, jud. Ilfov, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 5700 de Biroul Notarului Public V.G. și R.G., reclamantul, în calitate de

cumpărător, plătind un preț de 9000 euro, dreptul de proprietate fiind înscris

la Cartea Funciară la nr. 1421 din 06 decembrie 2004 prin încheierea nr. 24401

a Judecătoriei Buftea.

Anterior, la data de

4 octombrie 1995, T.C. a cumpărat de la N.M. și M.N. Suprafața de 9000 mp, ce

face obiectul prezentului litigiu, prin act încheiat în formă autentică, iar la

data de 19 noiembrie 1997 T.C. și C.T. vând această suprafață de teren lui G.A.

tot prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021 de Biroul

Notarului Public T.G.B.

La data de 20

ianuarie 1998 G.A. introduce în capitalul social suprafața de teren cumpărată

anterior, la firma ce poartă denumirea SC D.P. SRL, printr-un act adițional

autentificat sub nr. 319 de Biroul Notarului Public M.P.

Ulterior, la data de

23 decembrie 1999, G.A., în calitate de reprezentant al firmei D.P. SRL, vinde

aceeași suprafață de teren de 9000 mp firmei SC M. SA prin contract de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 de Biroul Notarului Public I.L.D.

La data de 5

februarie 2002 între SC M. SA, în calitate de vânzătoare, și SC M. SA, în

calitate de cumpărătoare, se încheie un contract de vânzare-cumpărare având ca

obiect imobilul din prezenta speță autentificat sub nr. 198 de Biroul Notarului

Public Ș.D.B.

Deși înstrăinase

imobilul anterior prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3021

de Biroul Notarului Public T.G.B. la data de 20 ianuarie 1998 către

cumpărătorul G.A., la data de 21 septembrie 2004 T.C. vinde lui V.L.C. aceeași

suprafață de teren de 9000 mp, care poartă însă un alt număr cadastral.

Așa cum s-a definit

în doctrină, evicțiune înseamnă pierderea proprietății lucrului în total ori în

parte sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de

proprietar, iar potrivit art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să

îl garanteze pe cumpărător pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului

vândut precum și de sarcinile, care nu au fost declarate la încheierea

contractului.

Așa cum rezultă chiar

din petitul acțiunii și din susținerile reprezentantului convențional al

reclamantului, reclamantul are posesia imobilului, posesie pe care a dobândit-o

cu ocazia cumpărării terenului, de existența celuilalt titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului s-a aflat în anul 2008, deci la aproximativ 4 ani

de la data cumpărării imobilului de către reclamant, perioada în care posesia

imobilului nu a fost tulburată și nu rezultă din probele administrate în cauză

că acesta a pierdut posesia imobilului, că celălalt titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului, respectiv SC M. SA l-a acționat în justiție și

că, deci, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar fi

pierdut posesia și proprietatea într-un proces de revendicare.

S-a reținut că pentru

angajarea răspunderii civile contractuale, pe lângă condițiile speciale,

respectiv o tulburare de drept a reclamantului, cauza evicțiunii să fie

anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fie cunoscută de către vânzător,

necesitatea unei acțiuni în justiție intentată de terțul proprietar împotriva

cumpărătorului, nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi

evins, atâta vreme cât acesta are posesia imobilului și nu există vreo dovadă

că ar fi fost tulburat în exercitarea acestei posesii, iar intenția de

înstrăinare a imobilului nu rezultă din obținerea extrasului de informare

eliberat de cartea funciară, extras de informare ce se poate obține de către

proprietar ori de câte ori acesta solicită.

S-a constatat că în

materia răspunderii civile delictuale, pentru angajarea acestei răspunderi,

trebuie îndeplinite mai multe condiții, existența unui prejudiciu, existența

unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită

și prejudiciu, existența vinovatei celui ce a cauzat prejudiciul.

Referitor la această

ultimă condiție, existența vinovăției celui, care a cauzat prejudiciul, exprimă

atitudinea subiectivă a celui ce a săvârșit fapta ilicită față de această

faptă, iar în materie delictuală analiza vinovăției, a faptei ilicite, se face

desigur prin raportare la autorul faptei ilicite, se analizează vinovăția până

la forma celei mai ușoare culpe în persoana pârâtului chemat în judecată, și

cum aceste condiții trebuie să existe concomitent, astfel că dacă în persoana

pârâtului nu se îndeplinește vreuna din elementele obligatorii pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, acțiunea nu se respinge pentru lipsa calității

procesuale pasive, ci ca netemeinică.

Pentru angajarea

răspunderii civile delictuale trebuie ca în patrimoniul reclamantului să se fi

produs un prejudiciu, care este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept

subiectiv civil, or în patrimoniul reclamantului nu s-a dovedit la data

introducerii cererii de față, producerea unui prejudiciu patrimonial, întemeiat

de reclamant pe intenția de vânzare a imobilului și pe imposibilitatea de

achiziționare a acestuia de către o terță persoană.

În ce măsura dreptul

de proprietate există fie în patrimoniul reclamantului, fie în patrimoniul

celuilalt dobânditor al imobilului este o chestiune ce se poate lămuri pe calea

acțiunii în revendicare.

Caracterul real al

prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât

și în privința posibilității de evaluare, și să fie actual, ori în patrimoniul

reclamantului nu se poate vorbi la momentul de față de un prejudiciu actual, ci

unul eventual, doar prejudiciul actual este cert, sau viitor, dar care este

sigur că se va produce, ori în cauză nu se poate stabili care este atitudinea

subiectivă a societății comerciale, care a cumpărat imobilul, vizavi de

existența dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil și aflat în

patrimoniul reclamantului, pentru că de la momentul cumpărării terenului

posesia imobilului nu a fost tulburată de către celălalt cumpărător.

Împotriva sentinței,

a declarat apel reclamantul N.Ș.

În dezvoltarea

motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a analizat deloc

motivul pentru care reclamantul a solicitat să se constate angajarea

răspunderii delictuale înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale

celor patru pârâți existând înaintea încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5700/2004.

Învederează că, prin

cererea precizatoare a solicitat ca instanța să constate că se impune

răspunderea delictuală înaintea celei contractuale, întrucât faptele delictuale

ale celor patru pârâți au existat înaintea încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5700/2004 și, în consecință, răspunderea trebuie să fie

de asemenea, delictuală, astfel încât dacă nu ar fi existat faptele delictuale

nu s-ar fi născut răspunderea contractuală pentru evicțiune.

Pârâții V.L.C. și

T.C., fără neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria comunei

Mogoșoaia și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, nu

ar fi reușit să producă niște înscrisuri, care păreau că reprezintă realitatea,

tocmai pentru că aceste înscrisuri proveneau de la instituții ale statului.

Un alt motiv de apel

se referă la împrejurarea că instanța de fond a interpretat greșit actele

deduse judecății.

Reclamantul a arătat

că instanța, din eroare, a reținut că nu ar avea vreun prejudiciu și ar

justifica acest prejudiciu, numai în cazul în care ar intenta o acțiune în

revendicare împotriva actualului proprietar și ar pierde acel proces.

Este mai mult decât

evident că la o analiză superficială a actelor se poate constata că o acțiune

în revendicare ar fi neîntemeiată, având în vedere că actualul proprietar este

primul în drept, a cumpărat cu acte autentice, bazate pe acte ce provin de la

cele două pârâte persoane juridice necontestate de către acestea - respectiv -

certificat fiscal, număr cadastral, etc. care din punctul de vedere al acestor

pârâte sunt perfect legale.

În opinia sa,

acțiunea în revendicare ar fi fost cu siguranță respinsă, iar el ar fi fost

privat de un proces echitabil, ar fi plătit niște taxe de timbru inutile, întrucât

acesta nu este primul în drept, numărul cadastral și numărul de Carte Funciară

eliberate de către ONCPI au fost declarate de către această pârâtă ca

neexistând (deși au fost eliberate de către această instituție) - în consecință

nici publicitatea vânzării-cumpărării a reclamantului nu este publică.

În mod greșit s-a

înțeles că reclamantul posedă în fapt terenul ce face obiectul acestui litigiu,

întrucât acest teren este situat în câmp, nu este construit nimic pe el și de

la momentul cumpărării, nu a fost folosit în niciun fel.

Reclamantul mai arată

că singurul moment când a vrut să-și folosească prerogativele de proprietar a

fost momentul când a solicitat ONCPI Ilfov să-i elibereze un extras de carte

funciară, când a aflat că legal nu deține terenul în cauză.

Prejudiciul constă în

faptul că a constatat după 4 ani de la cumpărarea unui teren, datorită actelor

legale emise de către două instituții publice, că, în realitate, nu a cumpărat

nimic, ONCPI-ul comunicându-i-se că proprietatea asupra acelui teren nu exista,

întrucât numărul cadastral și numărul de Carte Funciară al altui cumpărător

este valabil și numărul cadastral și numărul de Carte Funciară ale

reclamantului nu existau în realitate, deși au fost emise de către aceeași

instituție.

Precizează că

prejudiciul se compune din valoarea actuală a terenului și nu s-ar fi născut

fără neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoșoaia

și Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov în complicitate

cu pârâții persoane fizice.

De asemenea, arată că

prejudiciul său este actual, reprezentând valoarea actuală a terenului și în

fața terților și a celor două pârâte instituții ale statului.

Sentința civilă

apelată a fost dată cu neobservarea formelor legale, iar în ce privește faptul

că la termenul de judecată când trebuia să se administreze proba cu

interogatoriu, pârâții au lipsit nejustificat, la termenul la care au fost

legal citați pentru a se prezenta în fața instanței și a răspunde la

interogatoriu - interogatoriile au fost depuse la dosarul cauzei și reclamantul

a solicitat instanței ca în ce îi privește pe acești pârâți să facă aplicarea

art. 225 C. proc. civ.

Instanța de judecată

nu a făcut nici aplicarea art. 225 C. proc. civ., în raport cu această situație

și nici nu a arătat potrivit dispozițiilor imperative cuprinse în art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivele de drept pentru care s-a înlăturat

aceasta cerere a reclamantului.

Instanța de fond nu a

arătat motivele de fapt și de drept, pentru care a considerat că "are

caracter principal cererea ce privește angajarea răspunderii civile

contractuale a pârâtului V.L., caracterul subsidiar al cererii având cererea ce

are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale.

De asemenea,

reclamantul arată că nu au fost analizate deloc în concret aceste cereri, a

fost exprimată doar o definiție a răspunderii civile delictuale, neexistând o

analiză care să vizeze motivele invocate de către reclamant.

Prin respingerea

cererii reclamantului - pentru motivul că trebuie mai întâi să intenteze o

acțiune în revendicare - i-a fost încălcat acestuia dreptul la un proces

echitabil, ceea ce implică cu necesitate analizarea cererii sale, precum și

dreptul liberului acces la justiție.

Ca o garanție a

respectării drepturilor omului, în raport de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului apreciază că, nu a avut loc o examinare a

cauzei, în mod echitabil.

Trimițând reclamantul

către o altă acțiune în justiție - revendicarea - care la o analiză atentă a

cauzei, în prezenta speță nu ar avea câștig de cauză, acesta practic este

trimis să facă niște cheltuieli cu un proces care s-ar respinge, urmând să se

întoarcă apoi la aceeași acțiune în despăgubiri.

Prin Decizia nr. 106

A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul

reclamantului a fost respins ca nefondat.

Analizând apelul

declarat în raport de criticile formulate în cuprinsul motivelor de apel și de

dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 296 din C. proc. civ., instanța de apel

a reținut următoarele considerente:

În drept,

apelantul-reclamant a solicitat în principal angajarea răspunderii delictuale,

în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în solidar a celor 4 pârâți, respectiv T.C.,

V.L.C., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și Primăria Comunei

Mogoșoaia.

Apelantul-reclamant a

invocat faptul că prejudiciul pe care dorește să îl recupereze de la cei patru

pârâți constă în valoarea de circulație a terenului dobândit.

În subsidiar, a

solicitat angajarea răspunderii contractuale pentru evicțiune a lui V.L.C. în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., solicitând valoarea de

circulație a terenului.

Critica cu privire la

împrejurarea că prima instanță a apreciat că, în principal, trebuie analizată

răspunderea contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicțiune, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., și în subsidiar, răspunderea

delictuală a celor 4 pârâți este neîntemeiată.

Diferența dintre

răspunderea contractuală și răspunderea delictuală și ordinea în care trebuie

invocată de către participanții la procesul civil este determinată de noțiunea

de culpă:

Dacă părțile încheie

un contract, care prevede obligații ce decurg din înțelegerea părților, atunci

în caz de neexecutare a obligațiilor se aplică dispozițiile art. 1082, 1085 și

art. 1086 C. civ., privind răspunderea debitorului, care nu și-a executat

obligația. Această răspundere este limitată numai la daunele care au fost

prevăzute în limitele stipulației contractului.

În schimb, dacă nu

există convenție, iar obligația de daune rezultă din săvârșirea unui delict, nu

se mai aplică principiile consacrate în art. 1082, 1085 și art. 1086 C. civ. în

acest caz răspunderea debitorului este cârmuită de dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., iar reparația trebuie să fie integrală, cuprinzând și daunele

neprevăzute sau indirecte.

Astfel, în cauza de

față, este evident că există un raport contractual între apelantul-reclamant,

în calitate de cumpărător, și V.L.C., în calitate de vânzător.

În situația

existenței acestui raport contractual, neexecutarea obligației contractuale -

de a asigura liniștita posesie și folosință a lucrului vândut - determină

angajarea răspunderii contractuale în conformitate cu dispozițiile art. 1082 C.

civ. și a dispozițiilor art. 1337 C. civ.

Acesta este motivul

pentru care, ca și instanța de fond, s-a apreciat că este necesar să se

analizeze în principal răspunderea contractuală pentru evicțiune a

vânzătorului, deoarece aceasta are prioritate, având în vedere că între părți a

intervenit un contract, care reprezintă legea părților, fiind obligatoriu între

părțile contractante, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ.

Cu privire la

condițiile angajării răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului

V.L.C., instanța de apel reiterează susținerile primei instanțe cu privire la

condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera obligația de garanție contra

evicțiunii și anume: existența unei tulburări de drept, cauza evicțiunii să fie

anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fie cunoscută de către cumpărător

și evicțiunea să se producă, în sensul de a se consuma, anume să se realizeze

pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea

prerogativelor de proprietar.

În practica

judiciară, s-a statuat că nu este suficientă o simplă temere a cumpărătorului

de a fi evins sau o reclamație oarecare din partea terțului, ci este necesar ca

evicțiunea să fie rezultatul unei acțiuni injustiție.

Se constată că, în

prezenta cauză, nu poate opera obligația de garanție contra evicțiunii,

deoarece aceasta nu este consumată întrucât terțul, respectiv SC M. SA nu l-a

acționat în judecată pe apelantul-reclamant, în cadrul unei acțiuni în

revendicare, nu a îngrădit exercitarea de către N.Ș. a prerogativelor dreptului

de proprietate, respectiv folosință și posesie și nu și-a manifestat intenția,

prin niciun mijloc de a-l tulbura pe N.Ș.

Astfel, din probele

administrate în cauză, nu s-a dovedit poziția terțului, care ar putea invoca un

drept de proprietate asupra terenului litigios.

Atitudinea

manifestată de către terț este esențială pentru a opera obligația de garanție

contra evicțiunii în sarcina vânzătorului, deoarece atâta timp cât terțul nu

invocă niciun drept asupra terenului, atunci evicțiunea, ca formă a răspunderii

contractuale, nu își produce efectele.

Împrejurarea că

terenul este în câmp și este neîngrădit de către terț confirmă susținerea

instanței cu privire la împrejurarea că evicțiunea nu s-a produs.

Curtea constată, ca

și prima instanță, că apelantul-reclamant nu și-a manifestat intenția de

înstrăinare a imobilului, nedepunând niciun mijloc de probă în acest sens,

respectiv un antecontract de vânzare-cumpărarea sau o ofertă de vânzare.

Din punct de vedere

juridic, N.Ș. nu a pierdut proprietatea asupra terenului litigios, deoarece

deține un titlu de proprietate valabil, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5700/2004, care nu a fost desființat,

nici ca efect al unei acțiuni în rezoluțiune, nici ca efect al admiterii unei

acțiunii în revendicare.

Mai mult, acest titlu

de proprietate exhibat de către apelantul-reclamant se poate consolida în anul

2014, ca efect al uzucapiunii de scurtă durată, dacă sunt îndeplinite

condițiile legale.

Un alt aspect

esențial, este împrejurarea că apelantul-reclamant nu a renunțat la terenul

dobândit, în favoarea societății SC M. SA nedovedind prin niciun mijloc de

probă acest aspect, în conformitate cu dispozițiile art 1169 C. civ.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de apel constată că nu se poate angaja răspunderea

contractuală a vânzătorului, ca urmare a evicțiunii, atâta timp cât evicțiunea

nu s-a consumat, iar cumpărătorul nu este tulburat prin nicio modalitatea în

exercitarea prerogativelor posesiei și folosinței asupra terenului, iar din

punct de vedere juridic deține un titlu de proprietate, care se bucură de

valabilitate, nefiind desființat.

Cu privire la

angajarea răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile art. 998 -

999 C. civ., privitoare la cei trei pârâți (fără V.L.C., a cărui răspundere

este contractuală), instanța de apel a menținut susținerile primei instanțe

referitoare la condițiile necesare pentru atragerea răspunderii pentru fapta

proprie, apreciind că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu

cert și actual. Apelantul-reclamant nu a dovedit care este atitudinea

subiectivă a societății comerciale, care a cumpărat terenul față de

împrejurarea că în patrimoniul reclamantului se află dreptul de proprietate

asupra aceluiași imobil.

Prin motivele de

apel, N.Ș. învederează că prejudiciul constă în actele emise de către

autorități, în mod greșit, respectiv certificatul de urbanism, numărul

cadastral și numărul de carte funciară.

Curtea constată că

apelantul-reclamant realizează o confuzie între fapta ilicită și prejudiciu, deoarece

actele emise de către autorități cu nerespectarea dispozițiilor legale

reprezintă fapta ilicită, iar nu prejudiciul.

Prejudiciul pretins a

fi cauzat în patrimoniul reclamantul poate consta în valoarea actuală a

terenului.

Cu privire la

valoarea de circulație a terenului, s-a confirmat susținerea primei instanțe,

în sensul că prejudiciul invocat nu este cert, nici din punct de vedere al

existenței, deoarece, în prezent, în patrimoniul reclamantului se află dreptul

de proprietate asupra terenului dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare,

care se bucură de valabilitate și autenticitate, iar acest drept nu a fost

niciodată contestat de către societatea SC M. SA, care ar putea pretinde un

drept de proprietate asupra aceluiași teren.

Atitudinea subiectivă

a societății comerciale menționate este esențială atât pentru angajarea

răspunderii contractuale a pârâtului V.L.C., cât și pentru stabilirea

răspunderii delictuale a pârâților T.C., Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Ilfov și Primăria Comunei Mogoșoaia.

Atâta timp cât

prejudiciul este eventual, nefiind sigur că se va produce, nu se poate pune în

discuție angajarea răspunderii delictuale.

Referitor la

neaplicarea art. 225 C. proc. civ., s-a reținut că în situația în care este

posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a

răspunde trebuie considerate numai ca început de dovadă scrisă, care urmează a

fi completat cu alte probe în vederea stabilirii adevărului.

Astfel, prima

instanță a considerat lipsa de la interogatoriu ca un început de dovadă scrisă

și a acordat relevanță acestuia în raport de celelalte mijloace probatorii

administrate în cauză.

Faptul că

apelantul-reclamant nu a administrat și alte mijloace de probă care să

determine admiterea acțiunii promovate reprezintă un aspect care ține de modul

în care partea își exercită dreptul de acces la justiție.

S-a constatat că

toate cererile formulate de către N.Ș. au fost analizate în concret de către

instanța de fond, în raport de probele administrate de către reclamant.

Procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității, care presupune ca reclamantul să își

probeze pretențiile prin administrarea de probe pe care le apreciază

pertinente, concludente și utile cauzei și că nu se poate imputa instanțelor de

judecată "conducerea greșită a procesului sau lipsa probelor pentru

dovedirea pretențiilor".

Dreptul oricărei

persoane la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului presupune accesul la o instanță, dreptul la

apărare, posibilitatea părții de a administra toate probele legale.

Acest drept nu este

absolut, ci poate fi supus unor limitări, așa cum a statuat în jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ce pot viza necesitatea plății unor taxe

de timbru sau dispoziții care să reglementeze procedura de judecată, având în

vedere că statele membre se bucură de o marjă de aprecierea în organizarea

sistemului judiciar.

În virtutea marjei de

apreciere de care beneficiază statul român, în sistemul de drept românesc s-a

prevăzut obligația celui care face o propunere în fața judecății, să o

dovedească, potrivit art. 1069 C. civ.

Astfel, reclamantul

trebuia să dovedească faptul producerii evicțiunii dar și existența și

certitudinea prejudiciului.

În cauza de față,

prima instanță a examinat cauza în concret, în raport de situația de fapt

expusă și dovedită de către apelantul-reclamant, a răspuns la toate susținerile

acestuia și a aplicat normele de drept incidente în cauză, în raport de

situația de fapt, stabilită pe baza mijloacelor probatorii administrate, astfel

încât nu se poate susține că nu a fost analizat în concret litigiul dedus

judecății.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamantul a formulat recurs, prin care a

solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea dosarului spre

rejudecare instanței de fond, sau modificarea în tot a hotărârilor pronunțate

și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, respectiv

obligarea intimaților la plata sumei de 5.412.355 lei (RON) - reprezentând

prejudiciul format din prețul terenului la momentul efectuării expertizei, iar

în subsidiar, angajarea răspunderii contractuale a intimatului V.L.C. și

obligarea acestuia la plata aceleiași sume pentru evicțiunea totală, cu obligarea

intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea

motivului de recurs, întemeiat pe art. 304 pct 5 C. proc. civ.,

recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel și cea de fond nu au analizat

deloc motivul pentru care a solicitat să se constate angajarea răspunderii

delictuale mai înaintea celei contractuale - faptele delictuale ale celor patru

pârâți existând înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5700

din 12 noiembrie 2004.

Nearătând motivele în

fapt și în drept pentru care s-a reținut mai întâi răspunderea contractuală,

înaintea celei delictuale, în raport de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., se

impune anularea hotărârilor pronunțate, casarea deciziei date de instanța de

apel și de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct 8 C. proc. civ., s-a susținut că instanțele de apel

și fond au interpretat greșit actele deduse judecății.

Acestea din eroare au

reținut că nu există și nu justifică prejudiciu decât în cazul unei acțiuni în

revendicare împotriva actualului proprietar pentru că ar pierde acel proces.

Orice vânzare a unui

imobil, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 36/1995 și ale Legii nr.

7/1996 - legea cadastrului și publicității imobiliare trebuie făcută publică

pentru opozabilitatea față de terți.

Consideră că

prejudiciul său constă în faptul că după 4 ani de la cumpărarea unui teren,

datorită actelor legale emise de două instituții publice, în realitate nu a

cumpărat nimic, întrucât numărul cadastral și numărul de Carte Funciară nu

există în realitate, deși au fost emise de către aceeași instituții.

Precizează că,

prejudiciul său se compune din valoarea actuală a terenului și s-a născut din

neglijența, imprudența sau greșeala pârâtelor Primăria Comunei Mogoșoaia și

Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, în complicitate

cu pârâții persoane fizice.

Invocând art. 304

pct. 7 C. proc. civ., arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii

și străine de natura pricinii.

Susține, că în mod

greșit s-a reținut că nu a fost tulburat în exercitarea prerogativelor sale de

proprietate, în raport doar de dispozițiile art. 1337 C. civ., neluându-se în

seamă toate dispozițiile legale incidente în cauză.

Arată că acest motiv

este incident și prin faptul că deși instanța invocă dreptul la un proces

echitabil în raport de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta neanalizând în mod echitabil cauza prin prisma

neanalizării motivelor de apel invocate și a probatoriului administrat. Fiind

inadmisibil ca în motivarea soluției să nu se facă trimitere la probatoriul

administrat.

În raport de același

temei legal a arătat că trimițând reclamantul la acțiunile de uzucapiune și de

revendicare s-au folosit motive străine de cauză, obiectul acțiunii fiind

răspunderea civilă-delictuală și nu constatarea valabilității actului de

vânzare-cumpărare.

Invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că

cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate în raport de momentul

angajării lor și a efectelor care le-au produs, căci anterior contractului a

fost fapta ilicită, iar contractul nu ar fi existat dacă nu s-ar fi săvârșit

fapta ilicită - lipsa unui extras de carte funciară cu un număr cadastral, a

unui certificat de urbanism emis de primărie și a certificatului fiscal,

vânzarea nu ar fi putut avea loc, nici măcar notarul nu ar fi întocmit actul

deoarece era în afara procedurilor prevăzute de Legea nr. 36/1995.

Instanța de judecată

trebuia să se pronunțe în înfăptuirea actului de justiție, în virtutea

cercetării și a aflării adevărului - ori în speță cele două forme de răspundere

civilă delictuală și contractuală au reprezentat două capete de cerere cu care

instanța a fost învestită și asupra cărora trebuia să se pronunțe, iar cheia

soluționării speței este aceea că în lipsa faptei delictuale nu ar fi

contractat, ori instanța trebuia să analizeze substanța acestor instituții de

drept.

Solicită analizarea

temeinică a situației de fapt și de drept descrisă prin apărătorii săi, care

deși a fost făcută, a trecut neobservată de instanțele de judecată, deși a

probat pe parcursul judecații cu un probatoriu complex.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că

instanța de apel nu a analizat de loc motivul prin care a solicitat să se

constate angajarea răspunderii delictuale mai întâi celei delictuale.

În raport de acest motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent,

modificarea sau casarea unui hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate, când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art 105 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile C. proc.

civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. Textul

menționat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor

legale și întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent.

Față de aceste

dispoziții legale, recurentul reclamant nu a arătat care anume reguli de

procedură sunt încălcate și cum sunt îndeplinite condițiile stabilite de art.

105 alin. (2) C. proc. civ. pentru a atrage incidența acestui text, astfel că,

această critică nu poate fi reținută.

dispozițiile prevăzute în art. 307 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut

că netulburarea prerogativelor sale de proprietar s-a reținut doar în raport de

dispozițiile art. 1337 C. civ., și deși s-a invocat dreptul la un proces

echitabil chiar instanța de apel l-a încălcat prin neanalizarea motivelor de

apel și a probelor administrate, iar prin referirea la acțiunile în revendicare

și uzucapiune s-au adus motive străine de cauză.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., vizează situația în care, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor

dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub

aspectul fiecărui capăt de cerere.

Tot astfel, din

perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ.,

nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin

motivele de apel, este nelegală.

Verificând decizia

recurată, în raport de dispozițiile legale menționate, se constată că instanța

de apel a justificat soluția de menținere a sentinței apelate, motivând în fapt

și în drept soluția pentru fiecare capăt de cerere, respectând prevederile art.

261 pct. 5 C. proc. civ.

Făcând referire la

dispozițiile care reglementează dreptul la un proces echitabil, la principiul

disponibilității în procesul civil, instanța a urmărit să realizeze o motivare

care să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului

judecătorilor, în mod greșit considerând recurentul că prin antamarea

explicațiilor cu privire la efectele acțiunilor în revendicare, rezoluțiune sau

uzucapiune, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod

greșit s-au interpretat actele deduse judecății, întrucât, există și se

justifică prejudiciul său, care este născut din greșeala sau imprudența

pârâților și îl reprezenta valoarea actuală a terenului.

Motivul invocat de

recurentul reclamant vizează situația în care instanța interpretând actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

În raport de aceste

prevederi legale, recurentul reclamant nu a arătat care este actul ce a fost

interpretat greșit și în ce constă denaturarea acestuia, prin indicarea vreunui

pasaj sau termen din conținutul acestuia, pentru a se putea exercita controlul

în recurs. Prin urmare nici acest motiv nu poate fi reținut.

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a

susținut în esență că cele două forme de răspundere civilă trebuiau analizate

în raport de momentul angajării lor și a efectelor pe care le-au produs,

arătând că anterior contractului a fost fapta ilicită, iar contractul a existat

pentru că au fost săvârșite faptele ilicite. A apreciat că cele două forme de

răspundere au învestit instanța cu soluționarea lor, instanță care însă, în

virtutea cercetării și aflării adevărului nu s-a pronunțat în înfăptuirea

actului de justiție.

Acest ultim motiv de

recurs invocat de recurentul reclamant se referă la situația în care hotărârea

atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Deși nu arată în mod

explicit dacă prin redactarea hotărârii s-a aplicat corect sau nu legea, ori

care anume dispoziții legale aplicabile speței au fost încălcate sau aplicate

greșit, recurentul a arătat însă în mod constat, în cadrul motivelor de recurs

că este nemulțumit de faptul că instanța de apel a menținut soluția instanței

de fond prin care s-a reținut că, în principal, trebuia analizată răspunderea

contractuală a vânzătorului V.L.C., pentru evicțiune, în conformitate cu

dispozițiile art. 1337 C. civ., și în subsidiar, răspunderea delictuală a celor

3 pârâți, în raport de art. 998 - 999 C. civ.

Cu privire la această

problemă, respectiv a opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală,

în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a

existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este

posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind

angajarea răspunderii contractuale.

Răspunderea civilă

delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme,

răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator, prin

urmare, ori de câte ori avem de a face cu un contract valabil încheiat se va

angaja răspunderea contractuală.

Responsabilitatea

contractuală poate fi invocată numai de către părțile contractante și ia

naștere pentru încălcarea obligațiilor conținute în contract. (Tratat de drept

civil - C.Stătescu și C. Bîrsan)

În situația

existenței acestui raport contractual, neexecutarea obligației contractuale, în

speță, de a asigura liniștita posesie și folosință a lucrului vândut, determină

angajarea răspunderii contractuale.

În respectarea

acestui principiu, instanța de apel a considerat, în mod legal, că trebuia

analizată mai întâi răspunderea contractuală.

Cu privire la

răspunderea delictuală a celorlalți pârâți, un alt principiu adoptat în

practica judecătorească, este acela că nu este posibilă nicio combinare în

cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu

cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se

apeleze, în subsidiar la răspunderea delictuală, după ce a fost utilizată

acțiunea contractuală pentru a obține despăgubiri.

În privința

prejudiciului, recurentul reclamant arată că acesta îl reprezintă valoarea

actuală a terenului.

Pentru a putea fi

reparat prejudiciul trebuie ca acesta să îndeplinească următoarele condiții: să

fie cert, adică să se fi produs și să poată fi dovedit; să fie determinat,

adică să poată fi apreciat sub aspect pecuniar; să fie direct, adică să fie

consecința directă a faptului generator; să fie actual și nu viitor.

În speță, reținând că

nu sunt îndeplinite condițiile prejudiciului deoarece, în patrimoniul

reclamantului se află dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin

actul de vânzare-cumpărare, instanța de apel a procedat în mod legal, deoarece

acest drept subiectiv al reclamantului nu a fost tulburat și nici contestat la

data introducerii acțiunii.

În ceea ce privește

solicitarea recurentului reclamant de analizare a situației de fapt așa cum a

fost descrisă de apărătorii săi, și dovedită cu un probatoriu complex, se

constată că față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ, care permite

reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația

de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop

probele, așa cum urmărește recurentul, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pe de altă parte,

motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art.

304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr.

138/2000.

În ceea ce privește

susținerea recurentului reclamant cu privire la neînfăptuirea actului de

justiție, deși în virtutea cercetării și a aflării adevărului instanța trebuia

să se pronunțe asupra celor două forme de răspundere civilă delictuală și

contractuală ce au reprezentat două capete de cerere cu care instanța, apare ca

o încălcare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

Textul art. 129 C.

proc. civ. prevede cele mai importante forme de manifestare a principiului

rolului activ al judecătorului și a principiului aflării adevărului și aceasta

pentru că sarcina de soluționare a cauzelor civile a fost încredințată

autorității judiciare.

Aceasta are

esențialmente obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o soluționare

justă și principială a cauzelor, iar textul legal citat consacră prevederile

principiului adevărului și ale principiului disponibilității.

Analizând pe rând

cele două tipuri de răspundere civilă, arătând de ce este prioritară

răspunderea contractuală față de cea delictuală, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre legală, în respectarea acestor principii, reclamantul fiind cel care

stabilește cadrul procesual, respectiv limitele învestirii.

Instanța a analizat

și s-a pronunțat strict asupra cererii formulate de reclamant așa cum a fost

formulată și ulterior precizată.

Faptul că în cauză nu

s-a reținut niciuna din răspunderile civile solicitate de acesta nu-i este

imputabil instanței.

Pentru aceste motive,

în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul N.Ș. împotriva Deciziei nr. 106A din

4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN