ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Târgoviște, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței obligarea acestora la plata sumei de 37.511,67 RON, reprezentând penalități de întârziere începând cu data de 31.05.2016, sumă ce va fi actualizată conform O.G. nr. 13/2011, la data plății, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ., O.G. nr. 13/2011, art. 1350 C. civ., art. 144

1

coroborat cu art. 152 din Legea societăților.

La 3 octombrie 2016, reclamanta a depus precizări prin care a arătat că acțiunea este întemeiată pe prevederile Legii nr. 31/1990, art. 144

1

coroborat cu art. 152 din Legea nr. 31/1990, art. 1270, 1350 C. civ., Ordinul nr. 9466/2005.

La 11 ianuarie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare a acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei totale de 158.322,20 RON (inclusiv TVA), din care: suma de 76.101,12 RON (inclusiv TVA), reprezintă contravaloarea cantității de apă nefacturată; suma de 44.709,41 RON, reprezintă valoarea canalizării aferente cantității de apă nefacturate; suma de 37.511,67 RON, reprezintă penalități de întârziere aferente sumelor de mai sus, calculate până la 31.05 2016, întregul prejudiciu cauzat A. S.A., penalități ce vor curge până la data plății efective.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul C. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.A.

De asemenea, a invocat excepția litispendenței cu dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul la Tribunalului Dâmbovița, având în vedere că în ambele dosare se solicită aceeași sumă de bani.

Pe fondul cauzei, a arătat că a îndeplinit funcția de director general în perioada 29 aprilie 2014 – 1 decembrie 2015, iar prejudiciul se referă la nefacturarea serviciului de apă și canalizare pentru perioada mai 2010 - iulie 2013, când nu lucra în cadrul companiei.

A mai arătat că până la încheierea activității de director general, la data de 1 decembrie 2015, a acționat pentru determinarea certă a prejudiciului și recuperarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 984 din 9 martie 2017, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, având în vedere natura pretențiilor care fac obiectul prezentei cauze și calitatea pârâților, de foști directori generali ai societății reclamante, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cererea a fost înregistrată sub număr de dosar x/2017

Prin sentința nr. 1975 din 9 octombrie 2017, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște. Cauza a fost suspendată, dosarul fiind înaintat Curții de Apel Ploiești, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința nr. 58 din 23 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2017

Prin încheierea de ședință din 12 martie 2018, cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015, fiind repusă pe rol la 10 ianuarie 2022.

Prin sentința nr. 290 din 18 aprilie 2022 Tribunalul Dâmbovița a respins ca neîntemeiată excepția litispendenței între prezenta cauză și dosarul nr. x/2017, invocată de reclamantă. A admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A obligat reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin încheierea din 4 iulie 2022, Tribunalul Dâmbovița a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței 290 din 18 aprilie 2022, formulată de pârâții C. și B., în dosarul x/2017 A dispus îndreptarea erorii de calcul strecurate în cuprinsul sentinței nr. 290 din 18 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în sensul că se va menționa "obligă reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată", în loc de "obligă reclamanta la plata către fiecare pârât a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată", cum greșit s-a menționat.

Împotriva sentinței nr. 290 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a formulat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei pentru judecata pe fond.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 12 octombrie 2022, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cauza a fost suspendată, iar, prin încheierea din 15 martie 2023, în esență, s-a dispus repunerea pe rol și introducerea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a doamnei D., moștenitoare a defunctului pârât B..

Prin decizia nr. 327 din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 290 din 18 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

Totodată, a obligat apelantă să plătească cheltuieli de judecată în apel intimatei D. în sumă de 500 RON, onorariu avocat redus și intimatului C., în sumă de 500 RON.

Împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, reclamanta A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, cu consecința casării.

Recurenta a precizat că solicitarea de casare cu trimitere a cauzei spre o judecată pe fond la Tribunalul Dâmbovița se întemeiază în drept pe prevederile art. 497 din C. proc. civ., ținând cont de faptul că în speță sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv atât prima instanța (Tribunalul Dâmbovița), cât și instanța de apel (Curtea de Apel Ploiești), au judecat cauza fără a intra în fondul litigiului pronunțându-se pe o excepție, respectiv excepția lipsei calității procesuale active.

În motivarea cererii, recurenta a susținut că hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a prevederilor art. 155 și 155

1

din Legea nr. 31/1990 a societăților, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerentele hotărârii atacate raționamentul instanței, ce a avut la bază soluția de respingere a cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă, a fost acela că, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea aparține adunării generale a acționarilor și că astfel, în speța de față, acțiunea fiind promovată de societate și nu în mod expres de adunarea generală a acționarilor, aceasta ar fi formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

În opinia recurentei, soluția instanțelor de judecată suportă critici în raport de faptul că la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâții din prezenta cauză nu aveau calitatea de directori ai societății, aceștia nemaiactivând în cadrul societății, fapt confirmat de documentele aflate la dosarul cauzei, precum și de pârâți și reținut chiar de prima instanță.

Se susține de către primele instanțe în considerentele hotărârilor pronunțate, precum și de către pârâți, că textul de lege s-ar referi la fapte săvârșite de către directori în această calitate și că nu ar avea nicio implicație juridică în cauză împrejurarea că la data introducerii acțiunii aceștia nu mai aveau calitate de directori, câtă vreme prejudiciul a cărui recuperare se încearcă ar fi fost produs pe perioada cât aceștia aveau calitate de directori ai societății.

Acest raționament, susține recurenta, este în discordanță cu textul art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în condițiile în care în această dispoziție nu se face vorbire de "fostul director", ci se folosește doar sintagma "director" alături de acea a fondatorului și administratorului; or directorul societății este persoana aflată în funcție la data formulării cererii de chemare în judecată, iar excepția lipsei calității procesuale active a societății trebuia examinată prin prisma situației de fapt și de drept de la data formulării și semnării acesteia, data la care este evident că pârâții nu mai erau directori ai societății.

Recurenta a susținut că ar accepta și o eventuală argumentație în sensul celei reținute de instanță, anume că acest text de lege se referă la faptele săvârșite în calitate de director, dacă ar fi existat un raționament și o demonstrație juridică care să ducă la aceasta concluzie, care, în opinia recurentei este în discordanță cu prevederile art. 155 și 155

ind. 1 din Legea nr. 31/1990, articole ce nu prevăd în nicio măsură și nici nu reglementează în privința foștilor directori ai societății.

Nici dacă se face o interpretare coroborată a prevederilor art. 155 și 155

1

din Legea nr. 31/1990 nu se ajunge la o concluzie în sensul celei reținute de instanță, anume că textul se referă și la foștii directori ai societății care au săvârșit faptele prejudiciabile în perioada în care dețineau funcția de directori ai societății.

Dacă interpretarea textului acestor articole ar fi aceea de mai sus, se solicită a se avea în vedere prevederile alin. (5) din art. 155 ale Legii nr. 31/1990, precum și prevederile art. 155

1

alin. (4) din aceeași lege.

Contrar celor reținute de către instanță este evident că, printr-o interpretare sistematică și logică a textului art. 155 și 155

1

din Legea nr. 31/1990, precum și prin apelarea la principiul de interpretare referitor la aflarea intenției reale a legiuitorului la data edictării normei juridice, textul de lege pe care instanța și-a întemeiat soluția criticată se aplică numai în situația în care pârâții au, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de directori și nicidecum în situația în care aceștia au calitatea de foști directori.

Un alt motiv de recurs invocat în speță este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Redând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și soluționarea acestora, normele juridice aplicabile la situația de fapt stabilită.

Totodată, motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport de complexitatea cauzei, echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Dacă se va verifica decizia recurată, prin prisma cerințelor legale menționate mai sus, apreciază recurenta, se va observa că în cuprinsul apelului și al concluziilor scrise depuse odată cu soluționarea apelului a argumentat pe larg motivele pentru care se impunea soluția casării cu trimitere spre rejudecare a hotărârii primei instanțe, iar judecătorul apelului s-a rezumat doar la a indica textul art. 155 din Legea societăților și la a face trimitere la motivarea făcută de prima instanță, respectiv: "după cum temeinic a reținut instanța de fond, legitimitatea procesuală de a formula și introduce o asemenea acțiune aparține doar adunării generale a acționarilor, iar nu societății reprezentate de directorul general".

Această motivare a instanței de apel nu cuprinde propriile considerente cu privire la aplicabilitatea prevederilor legale invocate și nici nu cuprinde o argumentație temeinică și logică în raport de motivele invocate de recurentă în susținerea netemeiniciei reținerii situației juridice prevăzute la art. 155 din Legea nr. 31/1990 în speța de față, raportat la lipsa calității de director a pârâților la data formulării cererii.

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la natura juridică specială a acțiunii în răspundere întemeiată pe Legea nr. 31/1990 și la faptul că hotărârile prin care se soluționează în fond cererile formulate în temeiul acestei legi speciale sunt supuse doar căii de atac a recursului, precum și față de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurenta nu motivează de ce a formulat calea extraordinară a recursului, atâta timp cât decizia instanței de apel menționează că hotărârea este definitivă.

Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2024, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 19 iunie 2024 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, întrucât asupra celor invocate în susținerea acestei excepții se va aprecia cu ocazia soluționării recursului. A fost admis în principiu recursul și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 5 noiembrie 2024.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor aflate la dosar, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva faptului că în justificarea soluției pronunțate instanța de apel nu a prezentat propriului raționament, ci s-a rezumat a relua motivele instanței de fond în ceea ce privește indicarea art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este încorporată în dreptul la un proces echitabil – prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – și se impune ca o garanție de legalitate a raționamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost deduse judecății, în condițiile și termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franței, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigențe în examenul de legalitate, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esențiale ale cauzei, reține că, în apel, în confirmarea legalității hotărârii primei instanțe cu privire la legimitatea procesuală, instanța de prim-control judiciar, răspunzând criticilor recurentei de față, a reținut, în esență, că, potrivit prevederilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, exclusiv adunarea generală a asociaților poate formula o acțiune cum este cea din prezenta cauză, respectiv, o acțiune în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate.

Raționamentul instanței de apel este suficient pentru a justifica soluția pronunțată, în măsura în care acesta răspunde criticilor din apel privind legitimarea procesuală de a formula și de a introduce o acțiune întocmai cu cea dedusă judecății. Împrejurarea că acesta nu coincide cu așteptările recurentei nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată.

Astfel, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanța de apel și-a expus argumentat propriul raționament logico-juridic care are legătură directă și susține soluția pronunțată de către instanță, de menținere a hotărârii apelate.

Înalta Curte reamintește că circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulțumită de soluția instanței de prim-control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluție greșită, nu o îndreptățește să susțină faptul că decizia este nemotivată.

Referitor la criticile privind existența unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu se încadrează în ipoteza reglementată de ultima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că ele deduc judecății în recurs doar anumite aspecte ale motivării; or, așa cum rezultă din cuprinsul acestui text de lege, situația casării în acest caz privește situația în care hotărârea este întemeiată numai pe motive străine de natura cauzei.

Așa fiind, cum instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurentei nu susțin nemotivarea sau existența unor motive străine de natura cauzei și nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicții de raționamente și nici contradictorialitate între considerente și dispozitiv), nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac reclamă aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor prevăzute de art. 155 și art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 a societăților din perspectiva faptului că la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâții nu aveau calitatea de directori ai societății, aceștia nemaiactivând în cadrul societății, iar art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu face vorbire de "fostul director", ci folosește doar sintagma "director" alături de acea a fondatorului și administratorului.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a constatat cu justețe că în cauză, acțiunea în despăgubiri a fost formulată împotriva a doi pârâți ce au deținut calitatea de directori generali ai societății reclamante.

Contrar susținerilor recurentei, reglementarea acțiunii în răspundere împotriva acestora este oferită de art. 155 din Legea nr. 31/1990, al cărui prim alineat indică faptul că legitimitatea procesuală activă trebuie decisă de către adunarea generală a asociaților, iar conform art. 155

1

alin. (1) din lege, dacă adunarea generală nu introduce acțiunea în răspundere prevăzută la art. 155 și nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acționari de a iniția o asemenea acțiune, acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acțiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societății, împotriva oricărei persoane prevăzute la art. 155 alin. (1).

În acest context juridic, față de obiectul acțiunii și temeiul de drept aplicabil, se constată că argumentele intimatei-pârâte D. în susținerea inadmisibilității prezentei căi de atac sunt lipsite de fundament juridic.

Astfel, contrar susținerilor intimatei, nu toate hotărârile prin care se soluționează în fond cererile formulate în temeiul Legii nr. 31/1990 sunt supuse numai apelului, ci doar acelea pentru care legea specială prevede în mod expres acest lucru.

Cum în privința acțiunii reglementate de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu se prevede în mod expres faptul că hotărârea de soluționare a unei astfel de acțiuni ar fi supusă numai apelului, rezultă că în speță sunt incidente regulile de drept comun.

Totodată, art. 457 C. proc. civ. reglementând principiul legalității căii de atac potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel, potrivit căruia, în enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincție între directori în funcție și foști directori.

Este știut că judecătorul este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei, ținând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanșarea acțiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanța de recurs observă că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toți directorii societății, aflați în funcție sau nu, în timp de dispozițiile art. 155 alin. (5) din aceeași lege reglementează efectele juridice produse de demararea acțiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcție.

În cauză, acțiunea a fost introdusă de directorul general al societății, în baza calității sale de reprezentant al acesteia, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acțiunii.

Față de argumentele arătate, instanța supremă constată că, în cauză, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanța de apel a argumentat în mod legal soluția pronunțată arătând motivele pentru care a validat soluția și raționamentul primei instanțe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.A. la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 327 din 18 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.