ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1989/2024

HOTĂRÂRE

31.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1989/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2023 pe rolul Judecătoriei Buftea – secția civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A.., a solicitat obligarea pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., la plata sumei de 250 de euro, reprezentând compensație întârziere zbor, a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că pasagerii au achiziționat bilete de transport aerian pentru cursa operată de compania pârâtă, pentru zborul x/18.06.2022, pe ruta Baia Mare - Antalya, care a fost anulat.

A mai învederat că între părți a intervenit o cesiune de creanță, prin care cedentul le-a cesionat toate drepturile și accesoriile izvorâte din dreptul de a percepe compensația datorată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 261/2004.

În drept, a invocat dispozițiile art. 5 și art. 7 din Regulamentul CE 261/2004, art. 1522 din C. civ., precum și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-402/07, C-432/07 și C-394/14).

Prin sentința civilă nr. 11644 din 15 decembrie 2023, Judecătoria Buftea – secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit biletului de transport aerian care întemeiază cererea de despăgubire, zborul operat de pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul Internațional Baia Mare, România, iar ca punct de sosire Aeroportul Internațional Antalya, Turcia.

Instanța a reținut că acțiunea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și a evocat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, B. împotriva C.. Prin această hotărâre s-a reținut că art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

A conchis că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Învestită prin declinare, Judecătoria Baia Mare – secția civilă, prin sentința civilă nr. 12145/2024 din 18 septembrie 2024, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cererii de valoare redusă formulate de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., în favoarea Judecătoriei Buftea; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Baia Mare și Judecătoria Buftea, a suspendat judecarea cauzei și a dispus trimiterea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Baia Mare a reținut că reclamanta a învestit Judecătoria Buftea cu soluționarea unei cereri de valoare redusă, în care competența materială revine judecătoriei.

Instanța a constatat că dispozițiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanță din perspectiva competenței internaționale, iar, odată stabilită competența instanțelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanțelor române le revine competența de soluționare a cauzei), instanța națională competentă teritorial se stabilește potrivit normelor dreptului intern.

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ. face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

Astfel cum s-a arătat și în sentința pronunțată de Judecătoria Buftea, pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispozițiilor art. 1029 alin. (4) din C. proc. civ. și nici nu s-a înfățișat în fața instanței de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Instanța reține că art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competență exclusivă, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Astfel, necompetența teritorială alternativă din litigiu este de ordine privată, putând fi invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare.

Or, în condițiile în care această excepție nu a fost invocată de către pârâtă, prima instanța învestită nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 30 septembrie 2024.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din același cod, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secția civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă – A.., persoană juridică străină, împotriva pârâtei – COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A., societate cu sediul în România, județul Ilfov, orașul Otopeni, pe rolul Judecătoriei Buftea, prin care se solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru întârzierea zborului x/18.06.2022, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004.

Cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 iar prin hotărârea C.J.U.E. din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, B. împotriva C. s-a reținut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele – instanța locului de plecare sau a locului de sosire a avionului – se interpretează în sensul că este competentă instanța din statul unde se află locul de plecare sau instanța din statul locului de sosire a avionului deoarece rațiunea regulamentului este de a stabili instanța cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluționeze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanță este competentă a soluționa cererea, determinarea competenței materiale și teritoriale a instanței din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În cauză, pretenția reclamantei privește activitatea unui operator aerian cu sediul în România, județul Ilfov, orașul Otopeni, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial incidentă este regula de drept comun, dispozițiile art. 107 din C. proc. civ. potrivit cărora, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport ar putea fi atrasă incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același cod, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Baia Mare ar fi putut fi competentă să judece litigiul. Însă, așa cum prevede expres art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Nu în ultimul rând, instanța supremă constată că, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), aceste norme de competență teritorială alternativă sunt, așa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competență de ordine privată de la care părțile pot deroga, fie în scris, fie verbal în fața instanței de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanțe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepției de necompetență teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetența de ordine privată a instanței nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, astfel cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., instanța supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptățită să invoce, din oficiu, excepția de necompetență de ordine privată, devenind competentă a soluționa pricina ca urmare a învestirii sale de reclamantă, în condițiile în care nu a fost invocată excepția de necompetență de către pârâtă în termenul limită reglementat de lege.

Se impune a se mai reține faptul că, în speță, nu sunt aplicabile normele de competență teritorială menite a proteja consumatorii. Așa cum rezultă din decizia preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-106/17 (pct. 40 – 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecție specială acordată exclusiv consumatorului.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – secția civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.