ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1281/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.516 și următoarele C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1156 din 24 mai 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a fost admisă cererea introductivă, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 204.100 euro, respectiv echivalentul a 928.655 RON, la cursul valutar 4,55 RON/euro aplicabil la data înregistrării acțiunii, cu titlu de despăgubiri de asigurare ca urmare a daunei totale, conform poliței de asigurare FIM x.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.000 RON și onorariu expertize în cuantum de 3.500 RON.

S-a luat act de faptul că onorariul avocațial va fi solicitat pe cale separată.

Prin decizia nr. 870 din 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentința apelată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.445,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin încheierea din 20 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei din 30 mai 2023, în sensul că a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.445,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat incongruența considerentelor instanței de apel. În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, s-a arătat că instanța de apel, pe de o parte, a reținut că Legea nr. 307/2006 prevedea obligația de a obține autorizație de securitate la incendiu, începând cu edificarea clădirii și la punerea în funcțiune inclusiv, independent de prevederile contractului de asigurare dintre părți. Pe de altă parte, însă, instanța de apel a ignorat că Legea nr. 307/2006 prevedea și un moratoriu până la care destinatarii actului normativ trebuiau să se conformeze obligației de a obține autorizația de securitate la incendii.

În opinia recurentei, fie se aplicau cu prioritate dispozițiile Legii nr. 307/2006, cu excluderea excepțiilor prevăzute de părți în contractul de asigurare, caz în care asiguratul trebuia să dețină autorizație de incendiu, însă numai de la data stabilită drept termen-limită de legiuitor pentru aducerea la îndeplinire a obligației, fie prevalau prevederile contractuale care, de altfel, nu contraveneau dispozițiilor legii evocate.

A conchis recurenta că instanța de apel a expus un raționament juridic contradictoriu, întrucât a aplicat cu prioritate, în mod alternativ, fie legea, fie contractul.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006.

În ceea ce privește încălcarea principiului prevăzut la art. 1.270 C. civ., recurenta a apreciat că în mod greșit s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 coroborat cu art. 1 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 1739/2006, întrucât imobilul era deja edificat și pus în funcțiune, cu consecința obligativității deținerii autorizației de de securitate la incendii.

A arătat în acest sens că, potrivit contractului de asigurare, obligația obținerii autorizației de securitate la incendii era condiționată de desfășurarea unei activități economice, ipoteză particulară, convențională și distinctă de ipotezele legale de la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006. Or, în fapt, bunul nu era utilizat în scopuri economice, nefiind astfel necesară obținerea autorizației de securitate la incendii.

S-a concluzionat că instanța de apel a aplicat greșit legea, încălcând forța obligatorie a contractului, întrucât a apreciat că asiguratul trebuia să dețină asigurare de securitate la incendii și pentru alte ipoteze decât cea prevăzută limitativ de contract.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006, recurenta a invocat că, potrivit legii, forma în vigoare la data producerii riscului asigurat-21.07.2016, autorizația de securitate la incendii pentru construcțiile și amenajările puse în funcțiune trebuia obținută până la data de 31.12.2016.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, la data producerii riscului asigurat, obligația legală de a obține autorizația de securitate la incendii era afectată de un termen suspensiv, cu consecința că reclamanta, în calitate de asigurat, nu a încălcat legea, respectiv contractul dintre părți, fiind îndreptățită la plata indemnizației de asigurare.

La data de 16 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.A., prin care s-a invocat excepția nulității recursului în ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 20 decembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întampinare formulat de recurenta-reclamantă A., prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 februarie 2024, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 18 martie 2024 recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere, solicitând admiterea recursului.

Prin încheierea din 23 aprilie 2024, constatându-se că excepția nulității invocată prin întâmpinare privește numai o parte dintre criticile recurentei, astfel că nu reprezintă o veritabilă excepție de procedură, ci o apărare de fond, s-a dispus admiterea în principiu a recursului, fiind stabilit termen de judecată la 11 iunie 2024, cu citarea părților.

În susținerea recursului recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material."

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține incongruența considerentelor instanței de apel, pretinzând că s-a aplicat, alternativ, fie legea, fie contractul.

În concret, se reproșează instanței de prim control judiciar faptul că, deși a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, stabilind că recurenta-reclamantă era obligată să dețină autorizație de securitate la incendiu pentru imobilul asigurat, aceeași instanță a ignorat termenul prevăzut de art. 30 alin. (4)

1

din aceeași lege prin care a fost acordat un moratoriu destinatarilor normei în vederea complinirii cerinței legale.

Potrivit părții, fie se aplicau cu prioritate dispozițiile Legii nr. 307/2006, caz în care recurenta-reclamantă, în calitate de asigurat, trebuia să dețină autorizație de securitate la incendiu, însă numai de la data stabilită drept termen-limită de legiuitor pentru aducerea la îndeplinire a obligației, fie prevalau prevederile contractuale care, de altfel, nu contraveneau dispozițiilor legii evocate.

Acest prim motiv de recurs este nefondat și va fi respins ca atare.

Incongruența considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri, să se anihileze reciproc, în sensul că unele susțin admiterea iar celelalte respingerea cererii, lipsind practic raționamentul care fundamentează soluția, cu consecința nemotivării hotărârii, ipoteză a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care nu se regăsește în cauză.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a aplicat cu prioritate dispozițiile Legii nr. 307/2006 în detrimentul contractului și invers, ci a procedat la interpretarea clauzelor contractuale coroborat cu prevederile legale aplicabile, care completează, de altfel, contractul de asigurare.

Astfel, potrivit art. 26 lit. f) din Condițiile generale practicate de asigurător, asiguratul era obligat să se conformeze măsurilor stabilite de autoritățile competente prin norme generale sau specifice bunului asigurat, precum și să obțină și să mențină în vigoare autorizațiile, avizele și orice asemenea acte administrative impuse prin acte normative pentru desfășurarea activității. De asemenea, la art. 32.8 lit. e) din Condiții, părțile au agreat că asigurătorul este exonerat de orice răspundere, iar asiguratul nu are niciun drept la despăgubire dacă asiguratul nu face dovada, la momentul producerii daunei, că a îndeplinit condițiile impuse prin acte normative privitoare la bunul asigurat și care au legătură cu riscul produs.

Rezultă fără dubiu că, din perspectiva securității la incendii, recurentei-reclamante, în calitate de proprietar al imobilului asigurat, îi reveneau obligațiile prevăzute de legislația specifică. Cu alte cuvinte, asiguratul era ținut și prin contract să se supună normelor legale aplicabile în domeniul apărării împotriva incendiilor.

Or, având de analizat răspunderea contractuală a asigurătorului și, implicit, obligațiile părților din contract, instanța de apel în mod corect trebuia să se raporteze în cadrul analizei sale atât la dispozițiile contractului, cât și la prevederile imperative ale actelor normative incidente în domeniul protecției împotriva incendiilor, acestea impunându-se a fi interpretate în mod coroborat.

Cât privește însă interpretarea oferită dispozițiilor legale incidente, raționamentul logico-juridic expus în motivarea soluției și, în definitiv, modul concret de aplicare a legii în cauză, pe care recurenta-reclamantă le contestă, de altfel, prin intermediului acestui motiv de recurs, se reține că, în realitate, aceste aspecte se circumscriu celei din urmă ipoteze de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, criticile privind nemotivarea hotărârii, ca urmare a unor pretinse contradicții ale considerentelor, vor fi înlăturate, în cauză nefiind incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006.

Susținerile privind încălcarea art. 1.270 C. civ. cu referire la art. 26 lit. f) din Condițiile generale, prin care partea pretinde că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006, întrucât părțile, prin derogare de la lege, ar fi limitat prin contract sfera ipotezelor în care trebuia obținută autorizația de securitate la incendii, strict la cazul desfășurării unei activități economice, sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate.

În ceea ce privește obligațiile de care era ținută recurenta-reclamantă, în calitate de asigurat, din perspectiva securității la incendii, contractul de asigurare se completează cu dispozițiile legislației specifice.

Drept urmare, în mod neîntemeiat se afirmă că prin contract s-ar fi derogat de la dispozițiile imperative ale legii privind apărarea împotriva incendiilor și că în cauză nu ar fi incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 307/2006.

Instanța de apel a analizat în limitele stabilite prin cererea de apel și în raport cu apărările recurentei-reclamante dacă, potrivit legii, imobilul asigurat era sau nu supus autorizării din perspectiva securității la incendii.

Or, procedând la examinarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) și b), art. 5, art. 23 și 24, art. 30 alin. (1) și (4) din Legea nr. 307/2006, curtea a interpretat noțiunea de "punere în funcțiune" și a stabilit, în contextul apărărilor formulate de recurenta-reclamantă, că aceasta nu este sinonimă cu desfășurarea efectivă a unei activități economice, reținând că autorizația de securitate la incendiu oferă dreptul deținătorului de a edifica, de a pune în funcțiune și de a exploata un imobil. Prin urmare, a constatat că, potrivit legii, autorizarea în ceea ce privește securitatea la incendii reprezintă o etapă anterioară edificării și respectiv punerii în funcțiune, cu consecința că, în cauză, imobilul deja edificat, pus în funcțiune și dotat cu instalații electrice era supus autorizării, deținerea actului administrativ impus de lege nefiind condiționată de exploatarea comercială, astfel cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă.

De asemenea, s-a stabilit că obligativitatea deținerii autorizației se impunea și prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 1739/2006, având în vedere că, în fapt, suprafața imobilului era mai mare de 400 mp.

Instanța de apel a reținut astfel că deținerea autorizației se impune nu doar la momentul începerii desfășurării unei activități economice, ci și la momentele anterioare, respectiv la edificare sau punerea în funcțiune, concluzionând că, potrivit legislației aplicabile în domeniu, recurentei-reclamante îi revenea obligația obținerii autorizației de securitate la incendiu, deși nu exploata din punct de vedere comercial bunul asigurat.

Așa fiind, prevederile contractului completându-se cu dispozițiile legislației specifice, rezultă că dezlegările instanței de apel potrivit cărora imobilul asigurat era supus autorizării din perspectiva securității la incendii, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 307/2006 și H.G. nr. 1739/2006, sunt judicioase.

Prin urmare, instanța de apel, aplicând dispozițiile legislației specifice, nu a extins obligația asiguratului de a obține autorizația de securitate la incendiu dincolo de limitele convenției părților, așa cum greșit se susține, nefiind încălcat principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1.270 C. civ.

Pe de altă parte, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006 sunt întemeiate, din această perspectivă impunându-se casarea deciziei.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, "Prin excepție de la prevederile alin. (1) pentru construcțiile și amenajările din categoriile prevăzute la alin. (4), care au fost puse în funcțiune fără obținerea autorizației de securitate la incendiu, persoanele prevăzute la alin. (2) au obligația obținerii respectivului act administrativ până la 31 decembrie 2016.

Eroarea instanței de apel constă în faptul că a avut în vedere aceste dispoziții legale numai din perspectiva dreptului contravențional, ignorând faptul că ele au aptitudinea de a produce efecte și în plan contractual, între părți, raportat la clauzele art. 26 lit. f) și art. 32.8 lit. e) din Condițiile generale.

Aceste prevederile contractuale stipulează în mod clar obligația asiguratului de a respecta legislația specifică în materie de securitate la incendii.

Așadar, câtă vreme prin contractul de asigurare s-a stabilit că obligațiile ce revin asiguratului în materia protecției împotriva incendiilor sunt cele prevăzute de lege, asiguratul fiind ținut să se conformeze cerințelor și măsurilor impuse de legiuitor și autoritățile cu competențe în domeniu, rezultă că dispozițiile art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006 produceau efecte nu numai din perspectiva dreptului contravențional, ci și pe plan contractual, în relația dintre părți.

Or, la data producerii riscului asigurat, 21.07.2016, termenul legal în vederea obținerii autorizației de securitate la incendiu pentru imobilele deja puse în funcțiune fusese prorogat pentru 31.12.2016.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat greșit că dispozițiile art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006 nu se aplică în relația dintre părți, în completarea cadrului contractual, din perspectiva obligațiilor ce îi reveneau recurentei-reclamante, în calitate de proprietar al imobilului asigurat.

Ca urmare a neaplicării dispozițiilor art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006, cu consecința nesocotirii acestora, în cauză este incident motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată urmând a fi casată.

În rejudecare, față de conținutul concret al clauzelor art. 26 lit. f) și art. 32.8 lit. e) din Condițiile generale, instanța de apel va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 30 alin. (4)

1

din Legea nr. 307/2006, urmând a stabili dacă, în raport cu termenul prevăzut de acest text de lege, reclamantei îi revenea sau nu obligația deținerii autorizației la 21.07.2016, când s-a produs cazul asigurat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 870 din 30 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 870 din 30 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.