ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, reclamantul a solicitat să se dispună excluderea asociatului pârât din cadrul societății și continuarea activității acesteia cu reclamantul, în calitate de asociat, având o cotă de participare de 100% din capitalul social, respectiv 5.000 de părți sociale a câte 10 RON fiecare, în valoare totală de 50.000 RON, precum și să se constate nulitatea contractelor de împrumut și actelor subsecvente acestora, încheiate între pârât și societate.

La termenul din data de 24 noiembrie 2020 Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a dispus disjungerea capetelor de cerere referitoare la excluderea asociatului pârât, cu luarea in considerare și a cererii reconventionale și la anularea contractelor de împrumut, precum și a actelor subsecvente acestora, cu consecința constituirii unor dosare separate, astfel încât obiect dosarului a rămas anularea hotărârii AGA și a actului subsecvent de dare în plată, precum și solicitarea de rectificare a cărții funciare a imobilului, părți fiind reclamantul și pârâta societate. La același termen, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatându-se, totodată, că excepția lipsei calității procesuale pasive a rămas fără obiect, ca urmare a măsurii disjungerii.

Prin sentința civilă nr. 1216/2021 din 5 mai 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost disjunsă.

A fost anulată hotărârea AGA din data de 28.03.2012, prin care s-a constatat stins împrumutul în valoare de 432.626 RON acordat de asociatul C. ca urmare a dării în plată a imobilului din București, str. x.

Au fost respinse capetele de cerere privitoare la constatarea nulității actului de dare în plată autentificat de BNP D. și Asociații sub nr. x/30.03.2012 și la rectificarea cărții funciare, ca neîntemeiate.

A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reconvențională aferentă cererii principale disjunse.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu partea din acțiune admisă.

Prin încheierea din 7 februarie 2023 Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a constatat că există un conflict de interese între reprezentantul legal al societății intimate, dl. C. și intimată B. S.R.L.

În consecință, a numit, din lista curatorilor speciali, pe dna. Avocat E..

A stabilit onorariul curatorului special în cuantum de 2.720 RON, obligația de achita onorariul fiind fixată în sarcina reclamantului.

Prin încheierea din 7 martie 2023 Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a reținut, în ceea ce privește cadrul procesual din apel, că intimatul pârât C. are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, instanța de apel a pus în discuția părților incidența în cauză a dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia civilă nr. 645A din 25 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat.

După expunerea situației de fapt, reclamantul a susținut incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a reținut greșit că s-ar fi invocat numai nulitatea absolută a actului de dare în plată, deși, în realitate, au fost deduse analizei atât motive de nulitate absolută, cât și de nulitate relativă, întrucât actul contestat a reprezentat instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor norme imperative iar scopul urmărit de reclamant a fost desființarea actului și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.

Ca urmare, reclamantul critică faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea juridică a tipului de nulitate incidentă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecința încălcării principiilor prevăzute la art. 13 și art. 14 din același cod.

În continuare, dezvoltând motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut că actul de dare în plată este un act subsecvent hotării adunării generale a asociaților din 28.03.2012, pe care prima instanță a anulat-o, întrucât reprezintă un înscris falsificat, dar și pentru că nu au fost respectate condițiile legale privind convocarea.

Potrivit reclamantului, hotărârea adunării generale a asociaților anulată este actul care conferea dreptul de a transfera proprietatea asupra imobilului și prin care pârâtul a fost mandatat de către societate să se prezinte în fața notarului public în vederea semnării actului de dare în plată.

S-a argumentat, în acest sens, că decizia de a înstrăina imobilul nu putea fi luată de către administrator în cursul activității curente, ci doar în baza unei hotărâri a adunării generale a asociaților societății, precum și faptul că actul de dare în plată nu a fost confirmat sau ratificat de către asociatul reclamant, în pofida celor reținute de prima instanță. Există, prin urmare, în opinia părții, o legătură indisolubilă între hotărârea anulată și actul de dare în plată.

A concluzionat reclamantul că, din moment ce actul depinde de existența unei hotărâri AGA valabile, aceasta fiind anulată, în temeiul principiului edictat prin adagiul latin resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și față de dispozițiile art. 1.254 alin. (1) și art. 1.325 C. civ., se impune anularea și a actului de dare în plată.

Sub un alt aspect, raportat la art. 1.254 alin. (2) C. civ., s-a arătat că societatea pârâtă nu și-a exprimat consimțământul la momentul încheierii actului de dare în plată, actul fiind încheiat de asociatul pârât în baza hotărârii anulate, astfel că este lovit de nulitate absolută.

Cu referire la situația de fapt, la falsul întocmit de pârât, precum și la contractele de împrumut fictive dintre societate și pârât, reclamantul a ilustrat, în opinia sa, mecanismul fraudulos care a condus la încălcarea intereselor societății și la devalizarea patrimoniului acesteia.

De asemenea, reclamantul a învederat că asociatul pârât, cu rea-credință, a semnat actul de dare în plată și în calitate de reprezentant al societății debitoare, cât și în calitate de creditor și beneficiar al actului.

Într-o altă critică, s-a reproșat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și a prevederilor art. 18.9 și art. 20.5 din actul constitutiv al societății, în mod greșit reținându-se că reprezentantul societății are dreptul de a semna orice act în numele societății, urmând ca, în cazul depășirii împuternicirii, să răspundă față de societate conform art. 213 C. civ.

Totodată, s-a susținut ignorarea dispozițiilor art. 143 și 145 din Legea nr. 31/1990 care impun restricții administratorului societății la înstrăinarea unui imobil de valoarea celui în discuție.

A apreciat reclamantul că intenția frauduloasă și reaua-credință a asociatului pârât este dovedită inclusiv prin falsificarea semnăturii reclamantului și prin adoptarea hotărârii, deși era în conflict de interese, potrivit art. 193 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

S-a mai susținut și nulitatea actului de dare în plată pentru lipsa cauzei și a obiectului/contraprestației, creanțele stinse neexistând iar actul prejudiciind interesle societății.

De asemenea, au fost evocate dispozițiile art. 215 alin. (1) și (2), art. 213 și art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat în frauda persoanei juridice.

În finalul memoriul de recurs, a fost reluată teza lipsei consimțământului societății la momentul actului de dare în plată, argumentându-se că nulitatea mandatului care a stat la baza încheierii actului conduce la nulitatea actului subsecvent de dare în plată. S-a susținut că voința societară nu coincide cu voința reprezentantului legal, aceasta din urmă fiind subordonată voinței societare, astfel că instanța de apel a reținut în mod nelegal că, la încheierea actului, consimțământul societății a fost exprimat prin reprezentantul său legal.

Astfel, potrivit recurentului, este incidentă ipoteza lipsei totale a consimțământului, conform art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ., sancțiunea fiind nulitatea absolută.

În cele din urmă, s-a arătat că actul de dare în plată este contrar legii și bunelor moravuri, pârâtul urmărind obținerea imobilului, fără să fi împrumutat efectiv societatea și fără să fi fost autorizat în acest sens.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și pârâta B. S.R.L. prin curator special, avocat E., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, cu ocazia rejudecării, admiterea capetelor de cerere privind constatarea nulității actului de dare în plată și, prin urmare, rectificarea cărții funciare.

În dezvoltarea recursului, s-a susținut că ambele instanțe de fond au interpretat greșit că actul de dare în plată nu este subsecvent hotărârii AGA anulate, impunându-se constatarea nulității acestuia în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, aplicabil conform art. 1.254 alin. (2) și art. 1.325 C. civ.

În opinia recurentei, prin hotărârea AGA s-a decis stingerea împrumutului acordat societății de căre pârât prin darea în plată a imobilului, oferindu-se dreptul de transfer și împuternicirea pârâtului, în calitate de administrator al societății, să semneze actul de dare în plată. Or, între cele două acte există o legătură indisolubilă, în lipsa hotărârii AGA nefiind posibilă încheierea actului de dare în plată.

Prin urmare, fiind anulată hotărârea AGA, se impune constatarea lipsei consimțământului societății la încheierea actului juridic, condiție esențială de validitate conform art. 1.179 și 1.204 C. civ., în absența căreia actul este nul absolut.

S-a mai susținut și lipsa cauzei licite a actului juridic, ca urmare a caracterului fictiv al împrumuturilor pentru stingerea cărora a fost dat imobilul în plată.

Au fost invocate dispozițiile art. 215 alin. (1) și (2), art. 213 și art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat cu rea-credință și în frauda persoanei juridice.

De asemenea, s-a învederat că actul de dare în plată este contrar legii și bunelor moravuri, cauza acestuia fiind ilicită și imorală, întrucât pârâtul a urmărit obținerea imobilului, prin presupuse acte de compensare, fără să fi împrumutat efectiv societatea și fără să fi fost autorizat în acest sens.

La data de 22 februarie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât C., prin care au fost invocate, printre altele, excepția lipsei calității de reprezentant al asociatului reclamant A. pentru societatea pârâtă B. S.R.L., a lipsei capacității de exercițiu a societății prin A. și a lipsei calității procesuale pasive a intimatului pârât C..

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Excepțiile lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei capacității de exercițiu a societății B. S.R.L. prin asociatul reclamant A. vor fi respinse, fiind neîntemeiate.

Deși este real că asociatul reclamant nu are și nu a avut calitatea de reprezentant legal al societății, trebuie observat că, în cauză, nu se pune problema reprezentării legale sau a exercițiului drepturilor societății pârâte prin asociatul reclamant.

Solicitând anularea hotărârea AGA și, pe cale de consecință, a actelor subsecvente, reclamantul, în calitate de asociat minoritar, și-a asumat o acțiune societară, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 31/1990, prin care a susținut pretinsa exercitare abuzivă a dreptului la vot, cu consecința favorizării scopurilor asociatului majoritar în detrimentul asociatului aflat în minoritate și, implicit, al interesului social. Deci, acțiunea a vizat satisfacerea unui interes colectiv, societar, și nu exclusiv personal.

Dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că numai asociaților le este recunoscut dreptul de a ataca în justiție hotărârile AGA, nu și societății iar, potrivit alin. (5) al aceluiași articol, acțiunea în anularea AGA se judecă în contradictoriu cu societatea.

Societatea este reprezentată legal și își exercită drepturile și obligațiile legale prin organele sale de administrare. Tocmai din acest motiv, instanța de apel, constatând existența unui conflict de interese între asociatul pârât, în calitate de administrator și societate, a procedat la numirea unui curator special, prin care pârâta a și formulat recurs.

Prin urmare, mențiunea din preambulul cererii de recurs potrivit căreia reclamantul formulează calea extraordinară de atac în nume propriu dar și "pentru" societate nu prezintă nicio relevanță din perspectiva reprezentării legale sau procesuale a societății în prezenta cauză ori a capacității sale de exercițiu, reclamantul acționând în cauză strict în virtutea calității de asociat.

Excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește intimatul- pârât va fi, de asemenea, respinsă, raportat la cadrul procesual stabilit în apel, preluat în recurs.

Prin încheierea din 7 martie 2023, instanța de apel a reținut că asociatul pârât C. are calitate procesuală pasivă în etapa procesuală a apelului, având în vedere, pe de o parte, faptul că limitele procesului, inclusiv în ceea ce privește cadrul procesual pasiv, sunt trasate de către titularul cererii de chemare în judecată, și nu de către instanță, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. și, pe de altă parte, faptul că asociatul pârât a participat la judecata în primă instanță, a fost citat și a fost menționat în calitate de pârât inclusiv în încheierea de amânare a pronunțării din data de 13.04.2021, nefiind o persoană atrasă pentru prima dată în proces în etapa apelului, ci care a figurat în calitate de parte și în prima instanță.

Cum acest aspect nu a fost recurat, nu se mai poate reveni asupra lui, cadrul procesual fiind stabilit în mod definitiv.

Asupra recursurilor, se reține că recursul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

De asemenea, se constată că recursul pârâtei întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprinde critici identice celor invocate de reclamant.

În ceea ce privește recursului reclamantului, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta susține, într-o primă critică, că instanța de apel a reținut greșit că s-ar fi invocat numai nulitatea absolută a actului de dare în plată, deși, în realitate, au fost deduse analizei atât motive de nulitate absolută, cât și de nulitate relativă, scopul urmărit fiind desființarea actului încheiat prin fraudarea unor norme imperative și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.

Ca o consecință, reclamantul critică faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea juridică a tipului de nulitate incidentă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecința încălcării principiilor prevăzute la art. 13 și art. 14 din același cod.

Susținerile sunt neîntemeiate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea hotărârii AGA și, subsecvent, constatarea nulității absolute a actului de dare în plată, atât pe temeiul relației de accesorialitate dintre cele două acte, dar și ca urmare a unor pretinse cauze de nulitate intrinseci actului juridic contestat. Mai mult, în apel, aceste din urmă cauze au fost nuanțate și expuse pe larg, fiind indicate cu precizie și dispozițiile legale pretins incidente.

Inventarierea considerentelor deciziei atacate relevă, însă, fără dubiu că instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, invocate de reclamant. Privitor la cauzele de nulitate relativă, în cadrul căreia intră contrarietatea de interese, lipsa cauzei și cauza falsă, instanța de apel nu numai că a calificat juridic tipul de nulitate incidentă, fiind astfel respectat art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar a și analizat fiecare caz de nulitate, reținând, totodată, că nulitatea relativă putea fi invocată numai de societatea pârâtă, nu și de asociatul reclamant, aspect necriticat în recurs.

Contradictorialitatea și dreptul la apărare au fost, de asemenea, respectate, întrucât părțile au avut posibilitatea să discute în contradictoriu atât cauzele de nulitate, cât și temeiurile de drept invocate în susținerea acestora iar instanța de apel și-a întemeiat hotărârea numai pe motive de fapt și de drept care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea principiilor de la art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, reclamantul invocă omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra motivului de ordine publică invocat prin notele scrise din 06.02.2023, referitor la schimbarea cadrului procesual de către prima instanță, contrar dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., omisiune care, în opinia părții, echivalează cu nepronunțarea asupra fondului, impunându-se anularea hotărârii conform art. 480 alin. (3) teza a doua din același cod.

Potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Din aceste dispoziții rezultă clar că judecătorul are posibilitatea, fără a fi obligat, să invoce din oficiu motivele de ordine publică, prin aceasta înțelegându-se și că are, în primul rând, prerogativa de a aprecia dacă un motiv sau altul este în mod real incident în cauză și dacă este sau nu de ordine publică.

Instanța de apel a reținut corect că, potrivit art. 479 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., ulterior împlinirii termenului de motivare a apelului, numai instanța de apel poate pune în discuție incidența unor motive de ordine publică.

În recurs, reclamantul nu poate susține valabil încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, ca urmare a pretinsei omisiuni a instanței de apel de a lua în considerare un motiv de ordine publică adus în discuție de parte, ulterior, în cursul judecării apelului, în contextul în care partea însăși nu a invocat toate motivele de nelegalitate privitoare la sentința primei instanțe în mod procedural, în termen și cu respectarea exigențelor legii.

În continuare, se reține că susținerile potrivit cărora instanța de apel nu ar fi evaluat impactul relei-credințe a intimatului și caracterul fals al actelor juridice premergătoare actului de dare în plată, respectiv mecanismul fraudulos de înstrăinare a imobilului, coroborat cu dubla calitate a intimatului de reprezentant al societății și terț, în mod simultan, se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitor la deficiențele de motivare a hotărârii.

Contrar alegațiilor părții, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat în cadrul unei ample analize motivele de nulitate evocate, atât individual, cât și pe toate, coroborat și, evaluându-le, a ajuns la concluzia că actul de dare în plată a fost încheiat în mod valabil, nefiind incidentă niciuna din pretinsele cauze de nulitate, absolută sau relativă, susținute de reclamant.

În ceea ce privește pretinsa rea-credință și interesul de fraudare a societății, instanța de apel a reținut că atitudinea subiectivă a intimatului-pârât este incorporată în conflictul de interese, conflict care, însă, nu poate determina anularea actului la cererea reclamantului. S-a argumentat, în acest sens, că dispozițiile art. 1.303 și art. 1.304 alin. (1) C. civ., aplicabile în cazul încheierii unui contract de către un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul, precum și în cazul încheierii contractului cu sine însuși sau al autocontractului, astfel cum este actul de dare în plată dedus judecății, prevăd neechivoc că actul poate fi anulat, nulitatea fiind relativă, numai la cererea societății, în calitate de reprezentat. Tot astfel, instanța de apel a reținut că art. 215 alin. (1) C. civ. nu este incident deoarece se referă la actul încheiat de reprezentantul societății cu un terț, nu cu sine, dar și faptul că acest text de lege prevede, de asemenea, sancțiunea nulității relative, pe care, însă, asociatul reclamant nu o poate invoca valabil sau cu succes.

Pe de altă parte, criticile recurentului conțin și o componentă de netemeinicie, fiind relevată nemulțumirea în raport cu faptul că instanța de apel nu și-a însușit punctul de vedere al părții, însă instanța de recurs, în această etapă procesuală, nu este abilitată de lege în a reconsidera faptele analizate sau probele dosarului.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține, în esență, că actul de dare în plată este un act subsecvent hotărârii adunării generale a asociaților din 28.03.2012, ce a fost anulată în primă instanță, astfel că, în temeiul principiului edictat prin adagiul latin resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și față de dispozițiile art. 1.254 alin. (1) și art. 1.325 C. civ., se impune anularea și a actului de dare în plată. Totodată, în raport cu art. 1.254 alin. (2) și (1).179 alin. (1) pct. 2 C. civ., se invocă lipsa totală a consimțământului societății, cu consecința nulității absolute a actului de dare în plată, arătându-se că voința societară nu coincide cu voința reprezentantului legal, precum și că hotărârea anulată conferea dreptul de transfer asupra bunului, actul fiind încheiat fără mandat.

Mai pretinde recurentul și încălcarea dispozițiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 18.9 și 20.5 din actul constitutiv, întrucât, pentru încheierea valabilă a actului de dare în plată, era necesară hotărârea AGA. Se apreciază și că ar fi fost ignorate dispozițiile art. 143 și 145, precum și ale art. 193 din Legea nr. 31/1990, având în vedere restricțiile impuse administratorului societății la înstrăinarea unui imobil, precum și existența conflictul de interese. În fine, se susține că actul de dare în plată este nul pentru lipsa cauzei și a obiectului/contraprestației, dar și pentru cauză ilicită, fiind încheiat în frauda societății.

Înalta Curte notează că prin aceste alegații recurentul reia pur și simplu pretinsele cauze de nulitate a actului de dare în plată, ce au fost deja deduse analizei instanței în apel, oferind perspectiva juridică proprie asupra actelor și faptelor deduse judecății.

Verificând considerentele deciziei recurate, se reține că, asupra tuturor cauzelor de nulitate invocate prin cererea de apel, instanța de apel s-a pronunțat printr-o amplă și pertinentă analiză.

În rezumat, se constată că instanța de apel a reținut că actul de dare în plată nu este un act subsecvent hotărârii AGA anulate, între acestea neexistând o legătură de accesorialitate, cu atât mai mult cu cât hotărârea AGA nu a conferit pârâtului dreptul de a transfera proprietatea asupra imobilului, ci doar un drept de reprezentare a societății la încheierea actului. Apoi, raportându-se la dispozițiile art. 70 și art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, puse în prealabil în discuția părților, art. 213 C. civ., precum și la prevederile art. 17.1, 18.9 și 20.5 din actul constitutiv al societății, instanța de apel a reținut că absența unei hotărâri AGA valabile pentru aprobarea actului de dare în plată, care se traduce, practic, în depășirea puterilor conferite reprezentantului legal sau inexistența mandatului, nu constituie cauză de nulitate a actului juridic ci, cel mult, motiv de atragere a răspunderii administratorului. În consecință, s-a subliniat, cu trimitere la art. 1.299 C. civ., că societatea și-a exprimat consimțământul prin reprezentantul său legal, respectiv asociatul pârât care deține și calitatea de administrator, astfel că actul de dare în plată nu este lovit de nulitate.

A constatat și că dispozițiile art. 153

22

și 144

3

din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente, acestea aplicându-se exclusiv societăților pe acțiuni.

Totodată, curtea de apel a reținut că existența unui conflict de interese, conform art. 79 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 215 alin. (2) ultima teză C. civ., nu poate determina anularea actului de dare în plată la inițiativa asociatului reclamant, ci, eventual, atragerea răspunderii administratorului. Astfel, a arătat că, potrivit art. 1.303 și 1.304 C. civ., actul poate fi anulat, sancțiunea fiind nulitatea relativă, numai la cererea societății, în calitate de reprezentat, nu și a asociatului reclamant. În particular, asupra art. 215 alin. (1) C. civ., a constat că nu este incident, dar și că acest text de lege prevede tot sancțiunea nulității relative.

Referitor la lipsa cauzei și cauza falsă a actului, a observat că și acesta reprezintă un motiv de nulitate relativă, potrivit art. 1.238 alin. (1) și (1).248 alin. (2) C. civ., ce nu putea fi invocat valabil de asociatul reclamant, ci numai de societate, ale cărei interese reclamantul pretinde că au fost prejudiciate.

Totodată, pe baza probelor dosarului, a constatat că reclamantul nu a putut dovedi caracterul fictiv al împrumuturilor stinse prin actul de dare în plată, deși acestuia îi revenea sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ.

În fine, asupra pretinsului caracter ilicit și imoral al cauzei actului de dare în plată și a fraudei la lege, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a indicat dispozițiile imperative ale legii pretins încălcate prin încheierea actului de dare în plată.

Prin urmare, considerentele deciziei recurate relevă că instanța de apel a analizat fiecare dintre motivele invocate de reclamant și care, în opinia acestuia, ar fi condus la nulitatea actului de dare în plată, constatându-se, în esență, că aspectele susținute pot determina fie inopozabilitatea actului față de societate, fie atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, în calitate de mandatar, fie nulitatea relativă a actului, pe care, însă, numai societatea ar fi putut să o invoce, în calitate de persoană prejudiciată, nu și asociatul reclamant.

La finalul analizei sale, instanța de apel a concluzionat că nu poate fi constatată nulitatea absolută a actului de dare în plată, neexistând temei pentru repunerea părților în situația anterioară încheierii actului prin reîntoarcerea imobilului în patrimoniul societății și rectificarea întabulării potrivit art. 908 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Considerentele instanței de apel sunt corecte raportat la modul în care a fost concepută acțiunea al cărei autor este asociatul reclamant și exprimă judicioasa aplicare a dispozițiilor legale incidente, remarcându-se astfel că niciuna dintre pretinsele cauze de nulitate invocate nu puteau conduce la constatarea nulității actului de dare în plată.

Or, în raport cu dezlegările oferite prin hotărârea atacată, se constată că, în recurs, reclamantul nu critică propriu-zis raționamentul instanței de apel, în sensul de a releva în ce constă nelegalitatea acestuia sau defectuozitatea lui, ci, pur și simplu, se susține nulitatea actului de dare în plată pentru aceleași cauze și motive deja supuse analizei ultimei instanțe de fond, ignorându-se în mod nepermis argumentele de drept expuse în fundamentarea soluției.

Astfel, nu au fost relevate elemente noi referitor la pretinsa legătură juridică de accesorialitate a actului de dare în plată față de hotărârea AGA anulată, recurentul nu a înțeles să demonteze considerentele și incidența temeiurilor de drept care au fundamentat concluzia că societatea și-a exprimat valabil consimțământul la încheierea contractului, neputându-se reține teza nulității absolute pentru lipsa totală a consimțământului și, în general, nu a formulat nicio critică aptă să pună la îndoială raționamentul expus de instanța de apel în ceea ce privește pretinsele motive de nulitate proprii ale actului de dare în plată. Dimpotrivă, recurentul face abstracție de faptul că pretinsele motive de nulitate susținute în cursul procesului pot determina fie inopozabilitatea actului față de societate, fie atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, în calitate de mandatar, fie nulitatea relativă a actului, pe care, însă, nu o putea invoca decât societatea, ale cărei interese sunt ocrotite prin dispozițiile legale invocate. Totodată, se reține că dispozițiile art. 143 și 145 din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată iar ipoteza conflictului de interese a fost invocată de reclamant și analizată în detaliu prin decizia atacată, în recurs fiind reluată ca atare.

Obiectul recursului fiind strict decizia instanței de apel, ca ultimă instanță de fond, rezultă că încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept trebuie nu numai enunțată, ci se impune a fi argumentată în concret iar, în acest scop, recurentul trebuie să se raporteze la considerentele hotărârii recurate și să le combată, prin expunerea unui raționament contrar celui contestat.

În cauză, recurentul s-a mărginit să reia susținerile făcute în etapele procesuale anterioare deși, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea deciziei pronunțate în apel din perspectiva motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind adecvate rațiunilor pentru care curtea de apel a respins apelul, susținerile recurentului rămân simple afirmații inapte să demonstreze greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, astfel că se impune confirmarea deciziei atacate pentru motivele judicios arătate în cuprinsul acesteia, nefiind necesară formularea unor considerente suplimentare din partea instanței de recurs.

Faptul că hotărârea recurată nu coincide cu modul în care partea și-a structurat susținerile pe parcursul procesului și cu propriile convingeri asupra actelor și faptelor deduse judecății nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea acesteia.

În ceea ce privește recursul societății pârâte formulat prin curator special, întemeiat pe pct. 8 al 488 alin. (1) C. proc. civ., se reține că au fost formulate critici identice cu cele susținute de reclamant.

În esență, se afirmă aceeași teză a subsecvenței actului de dare în plată în raport cu hotărârea AGA anulată, impunându-se, în consecință, constatarea nulității acestuia în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, aplicabil conform art. 1.254 alin. (2) și art. 1.325 C. civ.

Potrivit părții, prin hotărârea AGA s-a decis stingerea împrumutului acordat societății de căre pârât prin darea în plată a imobilului, oferindu-se dreptul de transfer și împuternicirea pârâtului, în calitate de administrator al societății, să semneze actul de dare în plată. Or, se arată, între cele două acte există o legătură indisolubilă, în lipsa hotărârii AGA nefiind posibilă încheierea actului de dare în plată. Prin urmare, fiind anulată hotărârea AGA, se impune constatarea lipsei consimțământului societății la încheierea actului juridic, condiție esențială de validitate conform art. 1.179 și 1.204 C. civ., în absența căreia actul este nul absolut.

În egală măsură, se invocă lipsa cauzei licite a actului juridic, ca urmare a caracterului fictiv al împrumuturilor pentru stingerea cărora a fost dat imobilul în plată, precum și incidența dispozițiilor art. 215 alin. (1) și (2), art. 213 și art. 214 C. civ., arătându-se că actul de dare în plată a fost încheiat cu rea-credință și în frauda societății.

Totodată, partea susține că actul de dare în plată este contrar legii și bunelor moravuri, cauza acestuia fiind ilicită și imorală, întrucât pârâtul a urmărit obținerea imobilului, prin presupuse acte de compensare, fără să fi împrumutat efectiv societatea și fără să fi fost autorizat în acest sens.

Recursul pârâtei este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, întrucât sunt reluate motivele de apel deduse de reclamant, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat în mod judicios prin considerentele deciziei recurate, în recurs niciuna dintre părți neinvocând, privitor la aceleași aspecte, critici care să fie adecvate considerentelor deciziei recurate și care să impună formularea unor argumente noi, proprii, din partea instanței de control judiciar.

Instanța de apel a înlăturat, argumentat, susținerile referitoare la pretinsa relație de subsecvență dintre hotărârea AGA anulată și actul de dare în plată ce se urmărește a fi anulat. Pornind de la faptul că actul subsecvent nu poate exista în absența actului principal, ca premisă a aplicării principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, instanța de apel a reținut că nu există o legătură juridică între cele două acte juridice, așa cum greșit s-a susținut și că, față de dispozițiile art. 70, art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 și respectiv ale art. 213 C. civ., absența unei hotărâri AGA valabile pentru aprobarea actului de dare în plată nu determină nulitatea acestui din urmă act.

Or, recurenta-pârâtă nu critică raționamentul precedentei instanțe, astfel cum a fost expus, ci reeditează motivele pentru care, în opinia recurentului-reclamant, s-ar fi impus constatarea nulității actului de dare în plată pe temeiul relației de subsecvență cu hotărârea AGA anulată.

În egală măsură, se reține că instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 213 și art. 215 C. civ., a demontat susținerile vizând pretinsa rea-credință a asociatului pârât și fraudarea interesului societar la încheierea actului de dare în plată, constatând că aceste aspecte, asociate contrarietății de interese, nu pot justifica decât aplicarea sancțiunii nulității relative a actului, la cererea societății.

Prin promovarea prezentului recurs, față de dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) raportat la art. 494 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, care ar fi avut, așadar, dreptul, în calitate de persoană pretins prejudiciată, de a formula o acțiune în nulitatea relativă a actului de dare în plată, pentru conflict de interese, nu poate remedia deficiențele cererii promovate de către asociatul reclamant.

Nu în ultimul rând, cu privire la pretinsa încălcare a legii și a bunelor moravuri, precum și cauza ilicită, instanța de apel a reținut că nu s-a arătat căror dispoziții legale sau principii fundamentale de drept contravine scopul încheierii actului și nici nu au fost indicate prevederile legale imperative a căror aplicare ar fi fost eludată ori normele de conduită cu caracter moral încălcate, nefiind probat caracterul fictiv al împrumuturilor.

Ca o consecință, în recurs, partea nu poate invoca valabil aceleași aspecte necircumstanțiate, întrucât i se opun dezlegările instanței de apel dar nici nu poate substitui, prin susținerile sale, eventualele omisiuni ale asociatului reclamant de a particulariza în mod coerent motivele de apel.

Prin faptul că sunt contrazise dezlegările precedentei instanțe, fiind reiterată viziunea proprie a reclamantului asupra raporturilor deduse judecății și care nu a fost însușită de instanța de apel, rezultă că, în cauză, nu se propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de către instanța de prim control judiciar.

Nu în ultimul rând, se reține că, deși în apel pârâta a solicitat admiterea apelului reclamantului, susținând poziția acestuia privind nulitatea actului de dare în plată, aceasta nu a formulat propriul său apel, astfel că în cauză devin incidente și prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea principiului non omisso medio, aceste prevederi legale statuează că motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Rezultă, astfel, că partea care dorește să-și conserve dreptul de critică asupra judecății și soluției din primă instanță, inclusiv în recurs, trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel.

Prin urmare, și acest recurs se impune a fi respins.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 645A din 25 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate de intimatul-pârât.

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 645A din 25 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.