ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1198/2024

Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin decizia nr. 1447/21.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 1819/03.04.2023, pronunțată de Tribunalul București – secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă; a respins apelul formulat împotriva încheierii civile din data de 30.01.2023, ca nefondat; a respins cererea intimatei de acordare a unor cheltuieli de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub dosar nr. x/2024, A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 1447/21.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revizuenta A. a prezentat circumstanțele speței și a expus litigiile în care au fost pronunțate deciziile nr. 4134/19.10.2017 și nr. 1447/21.03.2024 ale Curții de Apel București, susținând că aceste hotărâri sunt potrivnice, motiv pentru care se impune anularea ultimei hotărâri.

În motivare, revizuenta a susținut, în esență că, prin prisma efectelor pe care le produce soluționarea definitivă a celui de-al doilea litigiu, instanța anulează o parte a chestiunilor deja dezlegate în mod definitiv prin decizia nr. 4134/2017, lipsind de efectele puterii lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care fostul angajator CNAS este obligat să plătească drepturile salariale de care a fost lipsită și, implicit, să declare și să vireze organelor fiscale obligațiile fiscale aferente veniturilor salariale, obligația de conformare fiscală fiind corelativă dreptului la asigurări sociale. Înfrângând autoritatea lucrului judecat atașată primei decizii, desființarea sentinței civile nr. 1819/2023 conduce în mod direct la anularea obligației CNAS de plată a creanțelor fiscale, prevăzută implicit în decizia nr. 4134/2017.

De asemenea, a învederat faptul că, în dosarul nr. x/2022, nu s-a invocat excepția autorității de lucru judecat.

Totodată, a arătat că părțile litigante în cele două cauze sunt aceleași, participând în ambele procese în aceeași calitate, condiția de admisibilitate privind identitatea de părți impusă de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind îndeplinită.

Analizând cele două cauze, consideră că ambele vizează aceleași drepturi și obligații corelative izvorâte din anularea actului de eliberare din funcție (principiul retroactivității efectelor nulității) și au urmărit același scop, anume restabilirea situației anterioare intervenției actului nelegal.

Din această perspectivă, a arătat că obiectul celei de-a doua cauze privește o componentă, un element constitutiv al obligației din decizia-titlu nr. 4134/2017, și anume obligația CNAS ca, în procesul de determinare a despăgubirii salariale și a operațiunilor administrative circumscrise obligației de plată, să declare organelor fiscale veniturile impozabile și să vireze creanțele fiscale aferente, respectiv impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii.

De asemenea, în ambele litigii, a fost analizată natura juridică a despăgubirilor salariale la care revizuenta a fost îndrituită în temeiul art. 106 din Legea nr. 188/1999, venituri salariale impozabile pentru care există obligația declarării, reținerii și virării de către fostul angajator a sarcinilor fiscale aferente, cele statuate sub acest aspect în primul litigiu impunându-se cu forța pozitivă a autorității de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.

Astfel, dezlegarea chestiunii litigioase a despăgubirii salariale impozabile care se deduce în mod clar, lipsit de echivoc, din cuprinsul primei hotărâri definitive, se impunea și judecății din cea de-a doua cauză, cum de altfel a reținut tribunalul prin sentința civilă nr. 1819/03.04.2023.

Or, încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1447/21.03.2024, curtea de apel a nesocotit dezlegarea dată de prima instanță prin decizia nr. 4134/2017, statuând, în esență, că fostul angajator nu are obligația să declare și să vireze organelor fiscale sarcinile fiscale reținute din veniturile salariile brute cuvenite reclamantei revizuente, contradicția între dispozitivele celor două hotărâri judecătorești definitive fiind evidentă.

Încălcarea autorității de lucru judecat prin pronunțarea ultimei hotărâri definitive, potrivnice celei anterioare, rezultă cu evidență din analizarea măsurilor dispuse prin dispozitivul celor două hotărâri judecătorești definitive (chiar dacă ultima hotărâre nu a antamat fondul).

În prealabil, a arătat că, deși primul litigiu a atras competența instanței de contencios administrativ și fiscal (nulitatea actului de eliberare din funcție a funcționarului public), cel de-al doilea litigiu a atras competența secției de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului, prin prisma afectării stagiului contributiv în sistemul public și privat de pensii, ca urmare a refuzului fostului angajator de a declara și vira către organele fiscale creanțele fiscale, reținute, aferente despăgubirii la care a fost obligat prin decizia nr. 4134/19.10.2017.

Prin prisma identificării existenței efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, revizuenta a realizat o analiză a soluțiilor din dispozitivul celor două hotărâri presupus potrivnice.

În considerentele decisive ale deciziei nr. 4134/2017, s-a reținut că, anulându-se actul de eliberare din funcție, reclamanta este îndrituită, în aplicarea principiului restitutio in integrum, la toate drepturile salariale de care a fost lipsită prin emiterea actului nelegal, făcând aplicarea art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Ca atare, este lipsit de echivoc că obligația dispusă prin decizia-titlu nr. 4134/2017, în sarcina CNAS, cuprinde atât obligația de plată a salariilor, cât și o obligație subsecventă, subsumată obligației de plată principale, și anume, obligația de declarare a veniturilor impozabile și de virare a creanțelor fiscale aferente. Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 nu constituie decât o aplicație, pentru ipoteza concedierii unui funcționar public, a principiului retroactivității efectelor nulității, consacrat, sub aspectul efectelor nulității contractului, la art. 1254 alin. (1) din C. civ.

S-a mai subliniat că, potrivit art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii (ca normă de completare a Legii nr. 188/1999), angajatorul are obligația să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii, iar potrivit art. 39 din Legea nr. 188/1999, funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii. Prevederi similare se regăsesc în art. 425 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Potrivit legii fiscale, despăgubirea salarială la care a fost obligată CNAS se încadrează în categoria veniturilor impozabile prevăzute de art. 76 alin. (2) lit. p) din Codul fiscal. Pe cale de consecință, sintagma "despăgubire egală cu (...) celelalte drepturi de care ar fi beneficiat", enunțată în decizia nr. 4134/2017, include în mod evident și dreptul revizuentei la asigurări sociale, respectiv obligația corelativă a CNAS de a plăti contribuțiile de asigurări sociale (contribuțiile la fondul de pensii), drept fundamental protejat de art. 47 alin. (2) din Constituție.

Revizuenta a precizat și faptul că despăgubirea salarială, prevăzută în decizia nr. 4134/2017 și în textul art. 106 din Legea nr. 188/1999, se referă la sume brute, întrucât legislația privind salarizarea în sistemul bugetar reglementează dreptul la salarii în sumă brută. Faptul că funcționarul public la care se referă art. 106 încasează efectiv suma netă este consecința impunerii obligațiilor fiscale reglementate de Codul fiscal, iar angajatorul calculează, reține la sursă și virează sarcinile fiscale în numele angajatului.

Drept urmare, revizuenta concluzionează faptul că autoritatea de lucru judecat ce derivă din decizia nr. 4134/2017, în temeiul art. 430 C. proc. civ., se întinde și asupra obligației fostului angajator de a declara și plăti creanțele fiscale pe care le-a calculat și reținut din salariile plătite cu titlu de despăgubire.

Revizuenta arată că, în cauza nr. x/2022, a solicitat obligarea C.N.A.S. să depună declarațiile lunare rectificative prevăzute de Codul fiscal și să plătească contribuțiile sociale obligatorii prevăzute de lege, aferente despăgubirii achitate la data de 26.03.2018, în temeiul deciziei civile nr. 4134/2017, justificând interesul în promovarea acțiunii prin afectarea în mod direct a stagiului de cotizare în sistemul de pensii public și privat (dreptului la pensie), ca urmare a nedeclarării și neplății contribuției de asigurări sociale de către fostul angajator.

Prin sentința civilă nr. 1819/03.04.2023, pronunțată de Tribunalul București, instanța a dispus, în mod temeinic și legal, obligarea pârâtei să declare și să vireze organelor fiscale obligațiile fiscale aferente despăgubirii salariale nete achitate revizuentei, obligație legală ce rezultă fără echivoc din chiar titlul executoriu, prin raportare la dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. p), art. 78 alin. (4), art. 81 alin. (1), art. 139 alin. (1) lit. i), art. 146 alin. (9), art. 147 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

S-a subliniat că nu este vorba de o acțiune de completare a titlului executoriu, așa cum C.N.A.S. și-a motivat excepția inadmisibilității și a fost admisă de instanța de apel, care a pronunțat hotărârea supusă revizurii, o astfel de teză fiind complet neîntemeiată prin raportare la dispozițiile de drept procedural și substanțial incidente.

Faptul că intimata avea obligația să declare și să plătească impozitul și contribuțiile sociale aferente este lămurit în mod clar și explicit, așa cum a reținut instanța de fond, de prevederile Codul fiscal, și anume, de textul art. 147 alin. (3) privind depunerea declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, art. 169 alin. (3) privind depunerea declarațiilor rectificative în cazul hotărârilor judecătorești prin care s-a constatat concedierea nelegală, art. 146 alin. (9) privind plata contribuției de asigurări sociale în cazul despăgubirilor salariale prin hotărâri judecătorești, prin raportare la art. 76 alin. (2) lit. p) din cod.

Prin decizia civilă nr. 1447/21.03.2024, supusă prezentei cereri de revizuire, instanța de control judiciar a admis apelul C.N.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1819/03.04.2023 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2022 și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de apelantă, respingând, pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată formulată, ca inadmisibilă. Așadar, soluționând definitiv cauza, curtea de apel a reținut, în esență, că din decizia nr. 4134/2017 nu rezultă obligația fostului angajator de a declara și vira organelor fiscale sarcinile fiscale pe care le-a reținut, aferente despăgubirii salariale achitate în temeiul primei decizii.

Revizuenta a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia concedierilor nelegale, subliniind că, prin hotărârea atacată a fost desființată obligația legală a CNAS de a declara și plăti organelor fiscale contribuțiile sociale obligatorii, pe care le-a reținut, aferente despăgubirii salariale la care a fost obligată prin decizia nr. 4134/2017. Obligația de conformare fiscală a fostului angajator fiind anulată prin ultima hotărâre, revizuenta arată că se află în imposibilitatea de a pune în executare în integralitate hotărârea primei instanțe.

Având în vedere cele arătate, consideră că prezenta cerere de revizuire îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia atacată, instanța, ignorând chestiunea litigioasă care fusese deja soluționată printr-o hotărâre definitivă, a consacrat imposibilitatea de a obține executarea în întregime a primei hotărâri, ceea ce reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului revizuentei la respectarea bunurilor, raportat la primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (protecția proprietății), soluția dispusă de instanțe putând fi clasificată drept privare de proprietate.

Intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: … există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie contradictorii; hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a consacrat în mod explicit și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În speță, revizuenta invocă efectul pozitiv, respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4134/19.10.2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2013, în sensul că aceasta, prin considerentele expuse, a stabilit că revizuenta are dreptul la o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data eliberării din funcție și până la 19.10.2017, prin aceasta înțelegându-se, deși nu se prevede explicit, obligația fostului angajator de a declara și de a plăti revizuentei, retroactiv, și toate contribuțiile sociale obligatorii prevăzute de lege, pe care le-a calculat și reținut din salariile plătite cu titlu de despăgubire.

Ulterior, revizuenta a promovat o acțiune prin care a solicitat obligarea intimatei Casa Națională de Asigurări de Sănătate la plata tuturor contribuțiilor sociale obligatorii prevăzute de lege, aferente despăgubirii achitate de aceasta la data de 26.03.2018, în executarea deciziei civile nr. 4134/2017, și să depună toate declarațiile lunare rectificative prevăzute de Codul fiscal. De fapt, revizuenta a urmărit să pună în executare în integralitate hotărârea primei instanțe prin care intimata a fost obligată la plata salariilor cu titlu de despăgubire, inclusiv la declararea și plata obligațiilor fiscale aferente.

Prin decizia civilă nr. 1447/2024 din 21 martie 2024 a Curții de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a cărei revizuire se solicită, instanța de judecată a reținut că este inadmisibilă calea procesuală aleasă de a se pronunța o hotărâre de obligare a pârâtei la executarea unor prestații cuvenite în temeiul unei alte hotărâri judecătorești, care constituie titlu executoriu.

Totodată, instanța a apreciat că revizuenta avea posibilitatea să solicite o lămurire cu privire la cuantumul despăgubirii și sub aspectul întinderii și aplicării titlului executoriu și nu să învestească instanța cu o altă acțiune prin care, de fapt, să urmărească analiza punerii în executare a titlului executoriu, respectiv a deciziei civile nr. 4134/19.10.2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Contrar susținerilor revizuentei, în considerentele acestei decizii, instanța nu a antamat fondul și nu a statuat în sensul că fostul angajator nu are obligația să declare și să vireze organelor fiscale sarcinile fiscale reținute din veniturile salariile brute cuvenite acesteia, ci a statuat în sensul inadmisibilității acțiunii formulate, prin care se tinde, în realitate, la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești anterioare, care constituie titlu executoriu.

Prin urmare, nu este îndeplinită condiția de contrarietate de hotărâri deoarece prin hotărârea atacată, decizia nr. 1447/2024 din 21 martie 2024, Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale nu a analizat și nu a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la obligația pârâtei de a plăti contribuțiile sociale obligatorii și impozitul pe venit prin raportare la suma achitată, instanța reținând faptul că, pe această cale, nu se poate statua cu privire la modalitatea de executare a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, urmând ca aspectele privind aplicabilitatea sau incidența unor acte normative care reglementează executarea acestor sume să fie verificate de instanța de executare, în cadrul procedurii executării silite.

În consecință, nu există putere de lucru judecat și nu se poate reține existența contrarietății între considerentele celor două hotărâri judecătorești, întrucât această cerință presupune ca a doua instanță să ignore faptul că o chestiune litigioasă și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze contrar primei judecăți, ceea ce nu este cazul în speță.

Dimpotrivă, decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire valorifică tocmai împrejurarea că pretențiile revizuentei au fost deja tranșate prin hotărârea judecătorească pronunțată în primul litigiu, iar chestiunea executării tuturor obligațiilor stabilite prin respectivul titlu executoriu în sarcina intimatei Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu justifică introducerea unei noi acțiuni, în fața instanței competente să soluționeze litigii privind asigurările sociale.

Față de ansamblul considerentelor expuse, întrucât nu se poate reține existența vreunei contradicții între cele două hotărâri judecătorești invocate de către revizuenta A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte condiții de admisibilitate, cererea de revizuire urmând a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1447/2024 din 21 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în cadrul dosarului nr. x/2022

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2024.