ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2024

Asupra recursurilor, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar A.. cu lichidatorul judiciar B.., în vederea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de art. 64 din Legea nr. 85/2014 privind debitoarea C. S.R.L. A respins cererea de renunțare la mandat formulată de lichidatorului judiciar A.. A dispus încetarea atribuțiilor lichidatorului judiciar A.. A dispus emiterea unor adrese către ambii practicieni în insolvență judiciari pentru a le aduce la cunoștință înlocuirea.

Împotriva acestei încheieri, creditoarea D. și A.., fost lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L., au formulat cereri de apel pentru soluționarea cărora, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă a fost înregistrat la 24.10.2022, dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanta-creditoare D. și de A., fost lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de intervenție accesorie formulate de E., F. S.R.L. și G..

A fost schimbată în parte încheierea atacată, în sensul că:

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a creditorului E. pentru formularea sesizării în temeiul art. 57 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

A fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulată de creditorul E..

A fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea din oficiu a judecătorului sindic.

A fost admisă cererea de înlocuire formulată în temeiul art. 57 alin. (5) Legea nr. 85/2014 de lichidatorul judiciar A..

A fost desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu practicianul B..

Au fost menținute celelalte dispoziții.

Prin practicaua aceleiași decizii, instanța a reținut ca fiind inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de creditoarea Birou H., consecință a constatării abuzului de drept.

Birou H. și I. S.R.L., prin administrator special J. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență K., au declarat recurs împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Recurenta Birou H. a precizat că motivele de recurs le va depune în termen legal, ulterior comunicării hotărârii și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs înregistrate la 26 octombrie 2023, recurenta Birou H. a susținut că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prealabil expunerii criticilor sale, recurenta Birou H. a precizat că a formulat cerere de intervenție accesorie în dosarul nr. x/2017 în sprijinul apărării creditorului I. S.R.L., membru al Comitetului creditorilor.

A mai arătat că dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel București are ca obiect apelurile declarate de D., membru al Comitetului creditorilor și A.. - fost lichidator judiciar, împotriva încheierii de ședință din data de 03.10.2022 prin care judecătorul sindic a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar.

Având în vedere că temeiul de drept al soluționării cauzei de către judecătorul sindic l-a reprezentat art. 57 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a susținut recurenta, calitatea de părți la soluționarea cererilor o au doar membrii comitetului creditorilor și lichidatorul judiciar.

Ca atare, pentru a putea formula apărări în cauză, ceilalți creditori din procedura insolvenței au doar posibilitatea de a formula cereri de intervenție în condițiile art. 61 - 67 C. proc. civ. cu scopul de a dobândi calitatea de parte, în exercitarea acestui drept, recurenta susținând că a depus cererea de intervenție accesorie în cauză.

Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că, la termenul de judecată din 14 iunie 2023, Curtea de Apel București, fără a respecta obligațiile impuse de art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 82 și art. 64 C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție pe care a formulat-o.

În raport de aceste precizări, în susținerea criticii de nelegalitate ce vizează depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești, recurenta a invocat aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, respectiv a respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie în temeiul art. 12 C. proc. civ., pe motivul exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

Or, astfel cum a apreciat recurenta, art. 12 C. proc. civ. stabilește, ca sancțiuni aplicate persoanei care își exercită abuziv drepturile procesuale, angajarea răspunderii pentru prejudiciile materiale și morale cauzate și obligarea la plata unei amenzi judiciare.

Orice altă sancțiune neprevăzută de lege, cum este refuzul instanței de a analiza pe fond cererea, reprezintă, în opinia recurentei, o adăugare la norma legală, nepermisă în condițiile în care atribuția completării/modificării normelor legale revine exclusiv puterii legislative.

A conchis că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a contestat puterea legală a normei prevăzute de art. 64 din C. proc. civ., statuând că hotărârea pronunțată cu privire la cererea sa de intervenție accesorie nu este susceptibilă de exercitarea căii de atac a recursului.

O altă critică dezvoltată de recurenta Birou H. vizează faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța nu a respectat dispozițiile art. 64 C. proc. civ. care prevăd imperativ obligația de a comunica cererea de intervenție părților și de a pune ulterior în discuția acestora admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție.

În motivarea soluției, Curtea a arătat că raportarea la dispozițiile art. 61-64 C. proc. civ. nu poate fi făcută stricto sensu, întrucât procedura insolvenței are norme specifice, diferite față de procedura de drept comun la care se raportează și căreia i se circumscriu dispozițiile din C. proc. civ., însă recurenta a subliniat că Legea nr. 85/2014 nu conține norme derogatorii cu privire la modul de soluționare a cererilor de intervenție accesorii, fiind lipsită de temei legal înlăturarea de către instanță a aplicării art. 64 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, recurenta a mai precizat că, prin această modalitate de soluționare a cauzei, au fost nesocotite dispozițiile art. 8 și art. 20 C. proc. civ. ce impun judecătorului să respecte principiile fundamentale - printre care și principiul egalității.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 8 C. proc. civ., care statuează în sensul că "În procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări", recurenta a precizat că, în cauză, anterior, la trei dintre termenele de judecată, Curtea a făcut aplicarea art. 64 alin. (1) C. proc. civ. și a comunicat părților cererile de intervenție formulate de E., F. S.R.L. și G..

De asemenea, prin decizia pronunțată, Curtea a admis în principiu cererile de intervenție formulate de E., F. S.R.L. și G. - creditori ai societății C. S.R.L., aflați în aceeași situație ca și recurenta.

Prin urmare, recurenta a afirmat că, în cazul cererii pe care a formulat-o, instanța a acționat în mod discriminatoriu și nu a făcut aplicarea normei legale imperative ce impunea comunicarea cererii.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a nesocotit și principiul contradictorialității, întrucât a invocat din oficiu exercitarea abuzivă a dreptului de formulare a cererii sale de intervenție, însă nu a procedat la citarea sa pentru a-i da posibilitatea să formuleze apărări cu privire la aspectul invocat de Curte.

De asemenea, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii și în considerarea faptului că instanța de apel a trecut la soluționarea pe fond a apelurilor, fără să fie împlinit termenul în care putea fi exercitat recursul în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că art. 64 alin. (4) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care se exercită calea de atac împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie, judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac, instanța neputând proceda la soluționarea pe fond a cauzei mai înainte de a expira termenul pentru exercitarea căii de atac sau după soluționarea acesteia dacă a fost exercitată.

A concluzionat în sensul că, în aceste condiții, sunt incidente dispozițiile art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 6 C. proc. civ. ce prevăd sancțiunea nulității absolute necondiționate de existența unei vătămări.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat faptul că instanța nu a făcut aplicarea art. 82 C. proc. civ. și a art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013.

În acest sens, recurenta a arătat că din practicaua hotărârii rezultă că E. a solicitat instanței să verifice dacă există dovada calității de reprezentant al semnatarului cererii de intervenție, iar apelanta A.. a solicitat acordarea unui termen pentru ca cererea de intervenție să fie timbrată, așa cum s-a procedat și anterior cu celelalte trei cereri de intervenție, însă solicitările au fost ignorate de către instanță, cu toate că, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

În aceste condiții, recurenta a apreciat că instanța de apel nu era legal învestită pentru a analiza admisibilitatea cererii de intervenție accesorie înainte de a constata dacă cererea este legal timbrată și dacă a fost semnată de o persoană îndreptățită, neregulile fiind invocate de către părțile din dosar.

Un ultim motiv de casare vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta invocând faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 și art. 64 C. proc. civ.

În opinia recurentei, este nelegală soluția instanței de apel de a reține exercitarea abuzivă a dreptului de a formula cererea de intervenție accesorie, raportat la formularea unor cereri în cascadă, în condițiile caracterului concursual și special al procedurii insolvenței, citarea realizându-se prin B.P.I.

Recurenta a susținut că nu i se poate imputa "formularea în cascadă" a unor cereri de intervenție, în condițiile în care a făcut o singură cerere de intervenție accesorie în acest dosar, în ultimii trei ani nu a contestat nici un act de procedură în dosarul privind procedura insolvenței acestei societăți, nefiind îndeplinite condițiile pentru a se reține existența abuzului de drept și sancționarea acestuia.

În susținerea acestor argumente, recurenta a arătat că ambele apelante au considerat că nu se poate reține exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale prin formularea cererii de intervenție accesorie.

Mai mult, poziția procesuală a L. S.R.L. încălcă dispozițiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ., întrucât contravenea interesului părții în favoarea căreia a intervenit - D..

A mai precizat că, în prezenta cauză, au fost citate prin B.P.I. numai părțile ce fac parte din cadrul procesual instituit de art. 57, respectiv administratorul judiciar și comitetul creditorilor, astfel că dispozițiile instanței la termenele de judecată anterioare s-au adresat părților din dosarul asociat, fiind cunoscute doar de către acestea, fiind lipsită de temei sancționarea sa pentru nerespectarea unei dispoziții a instanței care nu i-a fost adresată.

Recurenta a mai arătat că formularea cererii de intervenție accesorie nu reprezintă un abuz de drept, având interesul să intervină și să susțină apărarea membrului Comitetului creditorilor care a formulat apărări în sensul înlocuirii culpabile a lichidatorului judiciar.

A opinat în sensul că, prin înlocuirea din oficiu a lichidatorului judiciar, se ajunge la desemnarea unui practician imparțial, fiind relevant faptul că, ori de câte ori a fost desemnat de către judecătorul sindic în mod provizoriu un practician în insolvență, D., în calitate de creditor majoritar, a hotărât desemnarea unor practicieni în insolvență care, prin modul de îndeplinire a atribuțiilor, au determinat tergiversarea procedurii și au împiedicat realizarea drepturilor de creanță ale creditorilor. Ca atare, după aproape un an de la deschiderea procedurii de faliment (23.11.2021-03.10.2022), în perioada exercitării atribuțiilor de către A.., nu a fost întocmit în mod complet inventarul bunurilor pentru a putea începe procedura de evaluare și valorificare a acestora.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat împotriva aceleiași decizii, recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență K., a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 61 alin. (1) și (3), art. 63 și art. 64 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că hotărârea este nelegală, neputându-se reține săvârșirea unui abuz de drept de către Birou H., având vedere că acest creditor a fost relativ inactiv în procedura de insolvență a C. S.R.L., astfel cum au confirmat, inclusiv apelantele, singurele care ar fi putut invoca vătămarea.

A mai susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva faptului că cererea de intervenție accesorie formulată de creditoarea Birou H. în favoarea sa nu i-a fost comunicată, instanța de apel nesocotind dispozițiile imperative ale art. 64 C. proc. civ., hotărârea judecătorească fiind lovită de nulitate în temeiul art. 174 și art. 176 C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2024, B., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L. – în faliment, a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul părții introductive a deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța de apel a reținut ca fiind inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de creditorul Birou H., consecință a constatării abuzului de drept.

În esență, instanța de apel a reținut, cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de creditorul Birou H., existența unui abuz de drept, prin formularea de cereri de intervenție accesorii succesive, cu motive similare, exercitate în cadrul unei proceduri speciale a insolvenței, ce este caracterizată prin urgență și celeritate, procedură în cadrul căreia se prezumă că toți participanții cunosc existența procedurii și actele procedurale îndeplinite.

Raportat la această soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie, au declarat recurs creditoarea Birou H. și I. S.R.L., prin administrator special J. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență K., invocând depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și încuviințarea cererii de intervenție accesorie.

Având în vedere susținerile similare formulate de cei doi recurenți, recurenta Birou H. și recurentul I. S.R.L. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă le va analiza prin aceleași considerente.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta Birou H., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se referă la încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel, prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie în temeiul art. 12 C. proc. civ., reținându-se exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Recurenta a apreciat că refuzul instanței de a analiza pe fond cererea reprezintă o adăugare la norma legală, nepermisă în condițiile în care atribuția completării/modificării normelor legale revine exclusiv puterii legislative, iar art. 12 C. proc. civ. nu prevede o astfel de sancțiune.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reglementează cazul de casare ce intervine atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cu alte cuvinte, atunci când instanța a săvârșit un exces de putere.

Sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" a fost definită ca intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea unor norme legale în vigoare, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare sau când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

În mod constant, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a reținut ca fiind incidente două modalități de sancționare a abuzului de drept: pe de o parte, refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că instanța, constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exercițiul abuziv emană de la pârât, va înlătura o atare apărare; pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exercițiului abuziv față de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese sau amenzi judiciare.

Așadar, prevederile art. 12 C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul că limitează sancționarea abuzului de drept procesual la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau aplicarea unor amenzi judiciare, aceste modalități fiind adecvate în cazul abuzului de drept deja consumat. Atunci când instanța constată exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, contrar scopului recunoscut de lege, cea mai eficientă sancțiune, similară unei reparații naturale, este respingerea cererii abuzive, pentru a preîntâmpina producerea unor prejudicii celorlalte părți.

Apoi, instanța nu contestat puterea de lege a normei care reglementează procedura de judecată a cererii de intervenție (art. 64 C. proc. civ.), ci a interpretat sistematic normele relevante, constatând că, în prezența unui abuz de drept procesual, scopul acestei proceduri este deturnat de la scopul legal, astfel că a respins cererea de intervenție formulată cu încălcarea art. 12 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat.

Următorul motiv de recurs invocat de ambii recurenți este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În concret, recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 64 alin. (1), (2) și alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procedurii de insolvență – anterior Legii nr. 310/2018), prin înlăturarea aplicării acestora, respectiv că instanța de apel avea obligația de a comunica cererea de intervenție părților și de a pune ulterior în discuția acestora admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție.

De asemenea, s-a invocat atât nesocotirea principiului contradictorialității și al egalității, cât și a îndatoririi judecătorului de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil.

În cauză, curtea de apel a procedat la judecata admisibilității cererii de intervenție accesorie și a respins-o, prin prisma dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., ce reglementează abuzul de drept procesual, având în vedere, totodată, și procedura specială prevăzută de Legea 85/2014, ce impune soluționarea cauzelor cu urgență și celeritate și apreciind, în același timp, că aplicarea dispozițiilor art. 64 C. proc. civ. nu poate fi făcută întocmai, în prezența unei cereri de intervenție formulate cu rea-credință, în scopul tergiversării soluționării apelului.

Astfel, în mod legal instanța de apel, constatând că, în speță, au mai fost formulate trei cereri de intervenție accesorie, în favoarea aceleiași părți, având susțineri asemănătoare și, totodată, observând maniera de înaintare a acestor cereri, respectiv, în ziua ședinței de judecată ori în ziua anterioară, la sfârșitul programului de lucru, neavând taxa de timbru achitată și neputând fi astfel comunicate, ducând inevitabil la amânarea cauzei, s-a concluzionat că Birou H. a realizat un abuz de drept procesual, fiind respinsă cererea acesteia ca inadmisibilă.

În materie procesuală, art. 12 C. proc. civ. dezvoltă sfera incidenței abuzului de drept și în materia executării obligațiilor de natură procesuală, stabilind că partea trebuie să își exercite drepturile procesuale și să își execute obligațiile cu bună-credință.

Legiuitorul a ales să reglementeze în conținutul abuzului de drept procesual atât elementul subiectiv, reprezentând componenta psihologică, cât și pe cel obiectiv, reprezentat de deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală.

Elementul subiectiv sau factorul psihologic constă în reaua-credință în exercitarea dreptului procesual, în scop de șicanatoriu, cu intenția de a-l vătăma ori păgubi pe adversar.

Elementul obiectiv al abuzului de drept constă în deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege. Chiar dacă dispozițiile art. 12 C. proc. civ. par să reglementeze modalitatea de manifestare a elementului obiectiv prin încălcarea drepturilor procesuale ale altei părți, condiția deturnării dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege este subînțeleasă.

Pentru a reține abuzul de drept procesual, este necesară identificarea scopului în vederea căruia dreptul a fost recunoscut de legea procesuală. În doctrină s-a apreciat că, pentru ceea ce interesează materia abuzului de drept procesual, scopul procesului civil este reprezentat de soluționarea justă și rapidă a cauzelor. Constituie, de pildă, un act abuziv prin deturnarea dreptului procesual de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut, cu consecința vătămării dreptului părții adverse la judecarea procesului într-un termen optim, introducerea repetată de cereri în justiție, cum este cazul litigiului de față, cereri prin care se urmărește tergiversarea soluționării cauzei.

Față de aceste considerente, critica privind încălcarea dispozițiilor art. 64 C. proc. civ. nu este întemeiată, întrucât respectarea de către instanță a acestei proceduri ar fi dus la nesancționarea eficientă a abuzului de drept, la tergiversarea soluționării apelului și la producerea de prejudicii părților adverse, în contradicție cu dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil, prevăzut de la art. 6 C. proc. civ.

O altă critică formulată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocată de recurenta Birou H. se referă la faptul că instanța nu a făcut aplicarea art. 82 C. proc. civ. și a art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013.

Dispozițiile art. 82 C. proc. civ. reglementează posibilitatea instanței de a acorda un termen scurt pentru a se face dovada calității de reprezentant.

În speță, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că aceasta a analizat excepțiile invocate, pe care fie le-a respins, fie le-a unit cu fondul cauzei, neintervenind nicio solicitare de amânare a cauzei formulată în temeiul art. 82 C. proc. civ., pe care instanța să nu o fi analizat, sens în care și această critică este nefondată.

În ceea ce privește art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013, care reglementează maniera de determinare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte învederează că determinarea taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Instanța de apel nu a stabilit vreo obligație de achitare a taxei judiciare de timbru în sarcina intervenientei creditoare, considerând că nu se impune achitarea acesteia, astfel că, nu se poate pune în discuție o eventuală încălcare a drepturilor procesuale ale recurentei.

În plus, toate aceste aspecte procedurale invocate de recurenți au fost avute în vedere de instanță și incluse în sfera abuzului de drept, întrucât recurenta-intervenientă avea posibilitatea să asigure prezența/reprezentarea sa în instanță la termenul din 14 iunie 2023, pentru a-și susține cererea formulată.

În acest context, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile recurenților Birou H. și I. S.R.L. din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură privitoare la judecata cererii de intervenție accesorie formulate, măsurile dispuse nefiind de natură a determina aplicarea sancțiunii nulității.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, ambii recurenți au invocat încălcarea sau aplicarea greșită a art. 61 - 64 C. proc. civ. și reținerea, în mod eronat, a abuzului de drept săvârșit de Birou H..

Instanța supremă va respinge aceste susțineri, având în vedere totodată și apărările formulate de intimații Asocierea Societăților M. S.R.L. și A.., în calitate de fost lichidator judiciar al C. S.R.L., ce au susținut neîncadrarea acestor critici în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se reține că recurenții au invocat formal în susținere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui caz de casare, normele legale pretins a fi încălcate fiind norme de procedură, iar nu norme de drept material.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și reluarea acelorași susțineri ca cele invocate anterior și analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta BIROU H. împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cât și recursul declarat de recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență K., împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta BIROU H. împotriva deciziei nr. 973/2023 din 14 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta I. S.R.L., prin administrator special J. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență K., împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.