Decizia nr. 69/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 488/1/2026 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: Stabilirea momentului procedural până la care se poate invoca excepția prescripției extinctive în procedur

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 488/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10.185/190/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus din oficiu, prin încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 10.185/190/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Stabilirea momentului procedural până la care se poate invoca excepția prescripției extinctive în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, față de prevederile art. 2.513 din Codul civil și cele ale art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 martie 2026 cu nr. 488/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 18 mai 2026. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: " Art. 1.030. - (1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă și se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu. (...)"

Codul civil: " Art. 2.513. - Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentința civilă nr. 8.371 din 18 noiembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosarul nr. 10.185/190/2024 a fost admisă cererea cu valoare redusă formulată de societatea reclamantă, fiind obligat pârâtul persoană fizică să achite reclamantei suma de 803,25 lei, reprezentând debit principal, la care se adaugă penalități contractuale în cuantum de 21,69 lei, respectiv din data de 16 noiembrie 2020 penalități contractuale în cuantum de 0,5% pe zi întârziere, până la data achitării integrale a debitului principal, precum și suma de 286,17 lei, reprezentând daune reziliere contract.

În motivare, instanța de fond a reținut că cererea formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, pentru a fi soluționată potrivit procedurii speciale privind cererile cu valoare redusă, acțiunea fiind una evaluabilă în bani, iar valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.

S-a constatat că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata debitului principal, pârâtul datorând penalități de întârziere aferente acestui debit, asumate prin contractul încheiat între părți și în baza dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, pârâtul a susținut, printre altele, că adresa folosită pentru comunicarea facturilor și a corespondenței nu coincide cu adresa sa de domiciliu și nici nu a locuit la această adresă, astfel că nu a primit niciun document sau factură de telefonie mobilă, iar, pe de altă parte, datoria la care face referire societatea reclamantă este prescrisă, având în vedere că ultima factură de la care curg cei 3 ani de prescripție a datoriei datează din 8 octombrie 2020, respectiv factura seria TKRM nr. 200108648138 emisă de Telekom România Mobile Communications - S.A., care a cesionat creanța societății reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepțiile netimbrării și tardivității cererii de apel, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Pe fond, s-a arătat că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar dispozițiile art. 477 și 478 din Codul de procedură civilă stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului.

Intimata-reclamantă a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, pârâtul fiind decăzut din dreptul de a mai invoca alte susțineri pe calea apelului, ca urmare a alegerii conștiente de a nu formula aceste apărări prin intermediul întâmpinării formulate în fața instanței de fond.

La termenul de judecată din data de 5 noiembrie 2025, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, în temeiul prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a pus în discuție oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Completul de judecată al instanței de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, înregistrat cu nr. 10.185/190/2024.

Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost legal învestit cu soluționarea apelului, litigiul având ca obiect o cerere cu valoare redusă, întemeiată pe prevederile art. 1.026 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Titularul sesizării judecă litigiul în ultimă instanță, conform art. 446 raportat la art. 1.033 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

Astfel, cauza se află în calea de atac a apelului, care reprezintă singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii primei instanțe, prin care se soluționează cererea cu valoare redusă, conform art. 1.033 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.

Totodată, soluționarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept supusă interpretării, astfel încât este îndeplinită și condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept.

Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept a cărei lămurire se solicită nu a constituit obiectul unei analize și al unei dezlegări jurisprudențiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară în această privință.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra problemei ce constituie obiect al sesizării, nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, nici prin recurs în interesul legii, și nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, așa cum reiese din verificările efectuate pe site-ul instanței supreme.

Potrivit instanței de trimitere, chestiunea supusă interpretării este nouă și Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat asupra acesteia. Condiția noutății se verifică prin prisma neanalizării chestiunii supuse interpretării de către instanța supremă. Cu alte cuvinte, noutatea se referă la inexistența unei pronunțări anterioare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de sesizare a reținut că prescripția în cazul cererilor cu valoare redusă (sub 10.000 lei) se invocă de către pârât, de regulă prin întâmpinare, instanța neputând să o aplice din oficiu, conform Codului civil. Excepția prescripției extinctive trebuie invocată la prima zi de înfățișare sau prin primul act de procedură, pentru a evita respingerea ca tardivă.

În cauza de față, instanța de control judiciar a fost învestită, prin cererea de apel formulată de pârât (care, în primă instanță, nu a depus formularul de răspuns completat corespunzător și nici nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit, cauza soluționându-se fără citarea părților), și cu excepția prescripției dreptului la acțiune; intimatul a invocat, prin întâmpinarea la apel, decăderea apelantului din dreptul de a invoca această excepție, față de prevederile art. 2.513 din Codul civil.

Se ridică, astfel, problema de a ști dacă este incidentă sancțiunea procedurală a decăderii apelantului-pârât din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune al intimatului-reclamant, raportat la regulile speciale care guvernează instituția cererii cu valoare redusă, respectiv judecarea acestui tip de cereri fără citarea părților.

Instanța de sesizare a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2.513 din actualul Cod civil, s-a instituit un termen-limită pentru invocarea excepției prescripției, instituția devenind de ordine privată, fiind reconfigurat regimul juridic al acesteia. Astfel, prescripția poate fi invocată prin întâmpinare, numai în primă instanță și/sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Unele instanțe au considerat că - din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2.513 din Codul civil cu dispozițiile procesuale incidente, mai ales art. 201 alin. (1) și art. 208 din Codul de procedură civilă, ținând cont și de împrejurarea că excepția prescripției extinctive nu mai este absolută (de ordine publică), ci relativă - rezultă că această excepție trebuie invocată la judecata în primă instanță (deci nu poate fi invocată pentru prima oară în căile de atac) prin întâmpinare, iar în acele cazuri rare în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Or, întâmpinarea este obligatorie și în cadrul procedurii speciale privind cererile cu valoare redusă, sub aceleași sancțiuni ca în dreptul comun, și se formulează de către pârât prin completarea formularului-tip prevăzut în acest scop de Ordinul ministrului justiției nr. 359/C/2013 pentru aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă prevăzută de art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (anexa nr. 3), cu mențiunea că pârâtul poate să răspundă și fără utilizarea formularului de răspuns, prin orice alt mijloc adecvat, conform art. 1.030 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În cazul invocării prescripției extinctive cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate mai sus, instanța are posibilitatea de a invoca, din oficiu, excepția tardivității (excepție procesuală cu caracter absolut) și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

În practica judiciară s-au identificat și soluții de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatului-reclamant, invocată de apelantul-pârât pentru prima dată prin cererea de apel.

Aceste instanțe au motivat soluția adoptată prin prisma faptului că - fără a nega aspectul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă - totuși, sancțiunea este incidentă doar dacă consecințele sunt imputabile părții din cauza propriei lipse de diligență.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiție, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Or, specificul procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă constă în aceea că se desfășoară fără citarea părților, pârâtul neavând posibilitatea de exercitare a dreptului de invocare a prescripției la primul termen de judecată, termenul-limită implicând îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: primul termen de judecată și citarea părților. Raportat la situația de fapt specială, unele instanțe au apreciat că, în situația în care judecarea cauzei se realizează fără citarea părților, trebuie recunoscut dreptul părții de invocare a prescripției dreptului material la acțiune prin cererea de apel, pentru a nu prejudicia partea care nu a fost informată asupra primului termen de judecată în fața primei instanțe.

Completul de judecată al instanței de sesizare învestit cu soluționarea prezentului litigiu a învederat că membrii completului nu au cristalizat, până la acest moment, o opinie unitară cu privire la chestiunea supusă analizei, iar, pe de altă parte, exprimarea unei opinii ar echivala cu o antepronunțare asupra soluției ce urmează a se da în cauză. VI. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au evidențiat că, în practica judiciară, există o opinie cvasiunanimă în sensul că, în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, față de prevederile art. 2.513 din Codul civil, prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, ci numai în primă instanță, prin formularul de răspuns, întâmpinare, note scrise sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, respectiv un moment ulterior ce este limitat de data pronunțării hotărârii în primă instanță, atât timp cât pârâtul are cunoștință de litigiu.

În motivarea acestei opinii, s-a argumentat că, în actuala concepție legislativă, instituției prescripției extinctive i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată prin norme de ordine privată, iar faptul că procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă și se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu, potrivit dispozițiilor art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu este de natură a atrage un alt moment al invocării acestei excepții, legiuitorul dând posibilitatea debitorului să invoce prescripția extinctivă în condițiile alin. (4) al art. 1.030 din Codul de procedură civilă.

Practica judiciară identificată în sensul opiniei menționate este consistentă, fiind transmise hotărâri judecătorești pronunțate la nivelul tribunalelor și judecătoriilor aflate în circumscripțiile teritoriale ale celor 13 curți de apel.

Sentințele pronunțate de judecătorii relevă împrejurarea că excepția prescripției a fost invocată în fața primei instanțe, care a avut astfel posibilitatea să o analizeze și să o soluționeze în termenul legal.

Prin deciziile tribunalelor pronunțate în apel, în care se regăsește situația din speța în care a fost formulată prezenta sesizare, s-a reținut că prescripția extinctivă nu poate fi invocată pentru prima dată în fața instanței de apel, ci doar în fața primei instanțe, in limine litis, iar neinvocarea prescripției în acest termen atrage decăderea pârâtului din dreptul de a o mai valorifica.

În situația în care prin motivele de apel a fost invocată, pe lângă excepția prescripției extinctive, și nelegala citare a pârâtului la fond, instanțele de apel au procedat cu prioritate la analizarea legalității procedurii de citare și apoi, în funcție de soluția dată pe acest aspect, au dispus în consecință cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia contrară, în practica judiciară s-a identificat o singură decizie cu soluție de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de apelantul-pârât pentru prima dată prin cererea de apel, cu motivarea că, în lipsa citării părților la soluționarea cauzei, excepția poate fi invocată inclusiv în căile de atac.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 101 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, reținându-se la paragraful 16 că "procedura privind cererile cu valoare redusă, astfel cum a fost configurată, prin art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, de legiuitor, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 din Legea fundamentală, potrivit cărora «Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege», este o procedură specială, facultativă, fiind, de regulă, scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialității și al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părți a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvențională. Hotărârea pronunțată asupra cererii se comunică părților, care pot formula apel în termenul prevăzut de lege". VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

Cerințele referitoare la existența unei cauze în curs de judecată, care se află în competența legală a unui complet de judecată care soluționează în ultimă instanță, sunt îndeplinite.

În cauza pendinte, instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei cereri cu valoare redusă, în temeiul dispozițiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, iar cauza se află pe rolul tribunalului în apel, decizia pe care instanța de trimitere urmează a o pronunța fiind definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Celelalte condiții de admisibilitate au ca premisă existența unei chestiuni de drept, iar în jurisprudența instanței supreme s-a statuat constant că trebuie să fie vorba despre o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel, sesizarea trebuie să vizeze "o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37).

De asemenea, caracterul veritabil al chestiunii de drept presupune ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară și să fie legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate) (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării și printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).

Sesizarea de față nu privește o normă de drept incompletă sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite și, prin urmare, de o aplicare diferită în situații asemănătoare.

Întrebarea adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se referă la două texte de lege, anume art. 2.513 din Codul civil, care reglementează regimul juridic de invocare a excepției prescripției extinctive, și art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce enunță regulile de desfășurare a procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă, în sensul că este o procedură scrisă, ce se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu.

Sesizarea nu urmărește însă interpretarea vreuneia dintre aceste prevederi legale.

Din motivarea încheierii de trimitere reiese că demersul de declanșare a mecanismului de unificare jurisprudențială a fost justificat de aplicabilitatea ori inaplicabilitatea art. 2.513 din Codul civil în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, atunci când părțile nu sunt citate [deoarece instanța poate dispune înfățișarea părților, cu citarea lor, potrivit art. 1.030 alin. (2) și (10) din Codul de procedură civilă], astfel încât să se determine dacă excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de apel.

Instanța de trimitere a învederat, ca unic argument pentru care art. 2.513 din Codul civil nu ar fi incident și, pe cale de consecință, nu ar opera sancțiunea decăderii pentru nerespectarea termenului de invocare a excepției, prevăzut de această normă, faptul că "sancțiunea este incidentă doar dacă consecințele sunt imputabile părții din cauza propriei lipse de diligență".

Astfel motivată, sesizarea relevă, practic, o dificultate în invocarea excepției în cazul judecării cererilor cu valoare redusă fără citarea părților și, implicit, ridică problema a înseși compatibilității procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă cu regimul de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, din cauza necitării părților.

Mai mult decât atât, o asemenea chestiune ar privi excepțiile procesuale în general, nu numai excepția prescripției.

Articolul 2.513 din Codul civil, ca normă specială referitoare la invocarea excepției prescripției ("numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate"), coincide în substanță cu art. 130 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care: "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Pentru a verifica dacă este posibilă invocarea excepției în procedura specială reglementată de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă ar trebui analizat ansamblul reglementării, cu observarea întregii proceduri, pentru a se stabili, printre altele: dacă "formularul de răspuns" din art. 1.030 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau "orice alt mijloc adecvat, fără utilizarea formularului de răspuns" din art. 1.030 alin. (4) din același cod echivalează cu întâmpinarea, astfel încât pârâtul ar fi în măsură să invoce excepția cu respectarea art. 2.513 din Codul civil; dacă procedura scrisă, ca atare, precum și termenele prevăzute asigură informarea pârâtului în legătură cu pretențiile formulate împotriva sa și îi garantează acestuia dreptul la apărare.

În același timp, trebuie subliniat, în legătură cu aceste din urmă aspecte, că dispozițiile art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă au făcut obiectul verificării conformității cu legea fundamentală, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 101 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, la paragraful 47 al prezentei decizii, Curtea Constituțională a reținut cu această ocazie că, în procedura specială privind cererile cu valoare redusă, principiile contradictorialității și al dreptului la apărare sunt respectate, de principiu, prin comunicarea către părți a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvențională și exercita calea de atac a apelului împotriva hotărârii pronunțate.

În aceste condiții, se constată că sesizarea de față nu vizează o chestiune de drept veritabilă, în înțelesul dat prin jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției de inadmisibilitate a sesizării, este de precizat că nu este îndeplinită nici condiția noutății chestiunii de drept.

Referitor la această condiție de admisibilitate, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că noutatea unei chestiuni de drept trebuie apreciată nu numai în raport cu vechimea unei reglementări, dar și cu existența unei practici judiciare, chiar neunitare, în abordarea și rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Din perspectiva funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, este evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente.

Or, după cum s-a arătat la paragrafele 41-45 din prezenta decizie, 13 curți de apel au transmis hotărâri judecătorești pronunțate la nivelul tribunalelor și judecătoriilor din circumscripțiile lor teritoriale, din care rezultă (cu excepția unei singure hotărâri) că, atunci când excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost invocată în conformitate cu dispozițiile art. 2.513 din Codul civil, inclusiv pentru prima dată în fața instanței de apel, a fost respinsă ca tardivă, considerându-se că neinvocarea prescripției în termenul legal atrage decăderea pârâtului din dreptul de a o mai valorifica.

Practica judiciară unitară deja formată este consistentă, cu atât mai mult cu cât au fost atașate doar hotărâri recente, fiind de presupus că o verificare aprofundată ar fi demonstrat pronunțarea unui număr și mai mare de hotărâri judecătorești, începând cu data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă și până în prezent.

În consecință, în cazul de față, nu este justificată intervenția instanței supreme pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, sesizarea urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.