Decizia nr. 69 din 18 mai 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 488/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 10.185/190/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus din oficiu, prin încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 10.185/190/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Stabilirea momentului procedural până la care se poate invoca excepţia prescripţiei extinctive în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, faţă de prevederile art. 2.513 din Codul civil şi cele ale art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 martie 2026 cu nr. 488/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 18 mai 2026. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: ” Art. 1.030. – (1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. (…)”

Codul civil: ” Art. 2.513. – Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentinţa civilă nr. 8.371 din 18 noiembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. 10.185/190/2024 a fost admisă cererea cu valoare redusă formulată de societatea reclamantă, fiind obligat pârâtul persoană fizică să achite reclamantei suma de 803,25 lei, reprezentând debit principal, la care se adaugă penalităţi contractuale în cuantum de 21,69 lei, respectiv din data de 16 noiembrie 2020 penalităţi contractuale în cuantum de 0,5% pe zi întârziere, până la data achitării integrale a debitului principal, precum şi suma de 286,17 lei, reprezentând daune reziliere contract.

În motivare, instanţa de fond a reţinut că cererea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, pentru a fi soluţionată potrivit procedurii speciale privind cererile cu valoare redusă, acţiunea fiind una evaluabilă în bani, iar valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

S-a constatat că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata debitului principal, pârâtul datorând penalităţi de întârziere aferente acestui debit, asumate prin contractul încheiat între părţi şi în baza dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, pârâtul a susţinut, printre altele, că adresa folosită pentru comunicarea facturilor şi a corespondenţei nu coincide cu adresa sa de domiciliu şi nici nu a locuit la această adresă, astfel că nu a primit niciun document sau factură de telefonie mobilă, iar, pe de altă parte, datoria la care face referire societatea reclamantă este prescrisă, având în vedere că ultima factură de la care curg cei 3 ani de prescripţie a datoriei datează din 8 octombrie 2020, respectiv factura seria TKRM nr. 200108648138 emisă de Telekom România Mobile Communications – S.A., care a cesionat creanţa societăţii reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii cererii de apel, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Pe fond, s-a arătat că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar dispoziţiile art. 477 şi 478 din Codul de procedură civilă stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului.

Intimata-reclamantă a apreciat că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, pârâtul fiind decăzut din dreptul de a mai invoca alte susţineri pe calea apelului, ca urmare a alegerii conştiente de a nu formula aceste apărări prin intermediul întâmpinării formulate în faţa instanţei de fond.

La termenul de judecată din data de 5 noiembrie 2025, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, în temeiul prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Completul de judecată al instanţei de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, înregistrat cu nr. 10.185/190/2024.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud a fost legal învestit cu soluţionarea apelului, litigiul având ca obiect o cerere cu valoare redusă, întemeiată pe prevederile art. 1.026 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Titularul sesizării judecă litigiul în ultimă instanţă, conform art. 446 raportat la art. 1.033 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă.

Astfel, cauza se află în calea de atac a apelului, care reprezintă singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii primei instanţe, prin care se soluţionează cererea cu valoare redusă, conform art. 1.033 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.

Totodată, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept supusă interpretării, astfel încât este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept.

Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept a cărei lămurire se solicită nu a constituit obiectul unei analize şi al unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară în această privinţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei ce constituie obiect al sesizării, nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, nici prin recurs în interesul legii, şi nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, aşa cum reiese din verificările efectuate pe site-ul instanţei supreme.

Potrivit instanţei de trimitere, chestiunea supusă interpretării este nouă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra acesteia. Condiţia noutăţii se verifică prin prisma neanalizării chestiunii supuse interpretării de către instanţa supremă. Cu alte cuvinte, noutatea se referă la inexistenţa unei pronunţări anterioare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de sesizare a reţinut că prescripţia în cazul cererilor cu valoare redusă (sub 10.000 lei) se invocă de către pârât, de regulă prin întâmpinare, instanţa neputând să o aplice din oficiu, conform Codului civil. Excepţia prescripţiei extinctive trebuie invocată la prima zi de înfăţişare sau prin primul act de procedură, pentru a evita respingerea ca tardivă.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar a fost învestită, prin cererea de apel formulată de pârât (care, în primă instanţă, nu a depus formularul de răspuns completat corespunzător şi nici nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit, cauza soluţionându-se fără citarea părţilor), şi cu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; intimatul a invocat, prin întâmpinarea la apel, decăderea apelantului din dreptul de a invoca această excepţie, faţă de prevederile art. 2.513 din Codul civil.

Se ridică, astfel, problema de a şti dacă este incidentă sancţiunea procedurală a decăderii apelantului-pârât din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatului-reclamant, raportat la regulile speciale care guvernează instituţia cererii cu valoare redusă, respectiv judecarea acestui tip de cereri fără citarea părţilor.

Instanţa de sesizare a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2.513 din actualul Cod civil, s-a instituit un termen-limită pentru invocarea excepţiei prescripţiei, instituţia devenind de ordine privată, fiind reconfigurat regimul juridic al acesteia. Astfel, prescripţia poate fi invocată prin întâmpinare, numai în primă instanţă şi/sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Unele instanţe au considerat că – din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2.513 din Codul civil cu dispoziţiile procesuale incidente, mai ales art. 201 alin. (1) şi art. 208 din Codul de procedură civilă, ţinând cont şi de împrejurarea că excepţia prescripţiei extinctive nu mai este absolută (de ordine publică), ci relativă – rezultă că această excepţie trebuie invocată la judecata în primă instanţă (deci nu poate fi invocată pentru prima oară în căile de atac) prin întâmpinare, iar în acele cazuri rare în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Or, întâmpinarea este obligatorie şi în cadrul procedurii speciale privind cererile cu valoare redusă, sub aceleaşi sancţiuni ca în dreptul comun, şi se formulează de către pârât prin completarea formularului-tip prevăzut în acest scop de Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C/2013 pentru aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă prevăzută de art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (anexa nr. 3), cu menţiunea că pârâtul poate să răspundă şi fără utilizarea formularului de răspuns, prin orice alt mijloc adecvat, conform art. 1.030 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În cazul invocării prescripţiei extinctive cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus, instanţa are posibilitatea de a invoca, din oficiu, excepţia tardivităţii (excepţie procesuală cu caracter absolut) şi de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

În practica judiciară s-au identificat şi soluţii de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatului-reclamant, invocată de apelantul-pârât pentru prima dată prin cererea de apel.

Aceste instanţe au motivat soluţia adoptată prin prisma faptului că – fără a nega aspectul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă – totuşi, sancţiunea este incidentă doar dacă consecinţele sunt imputabile părţii din cauza propriei lipse de diligenţă.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiţie, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Or, specificul procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă constă în aceea că se desfăşoară fără citarea părţilor, pârâtul neavând posibilitatea de exercitare a dreptului de invocare a prescripţiei la primul termen de judecată, termenul-limită implicând îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: primul termen de judecată şi citarea părţilor. Raportat la situaţia de fapt specială, unele instanţe au apreciat că, în situaţia în care judecarea cauzei se realizează fără citarea părţilor, trebuie recunoscut dreptul părţii de invocare a prescripţiei dreptului material la acţiune prin cererea de apel, pentru a nu prejudicia partea care nu a fost informată asupra primului termen de judecată în faţa primei instanţe.

Completul de judecată al instanţei de sesizare învestit cu soluţionarea prezentului litigiu a învederat că membrii completului nu au cristalizat, până la acest moment, o opinie unitară cu privire la chestiunea supusă analizei, iar, pe de altă parte, exprimarea unei opinii ar echivala cu o antepronunţare asupra soluţiei ce urmează a se da în cauză. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au evidenţiat că, în practica judiciară, există o opinie cvasiunanimă în sensul că, în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, faţă de prevederile art. 2.513 din Codul civil, prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, ci numai în primă instanţă, prin formularul de răspuns, întâmpinare, note scrise sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, respectiv un moment ulterior ce este limitat de data pronunţării hotărârii în primă instanţă, atât timp cât pârâtul are cunoştinţă de litigiu.

În motivarea acestei opinii, s-a argumentat că, în actuala concepţie legislativă, instituţiei prescripţiei extinctive i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată prin norme de ordine privată, iar faptul că procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu, potrivit dispoziţiilor art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu este de natură a atrage un alt moment al invocării acestei excepţii, legiuitorul dând posibilitatea debitorului să invoce prescripţia extinctivă în condiţiile alin. (4) al art. 1.030 din Codul de procedură civilă.

Practica judiciară identificată în sensul opiniei menţionate este consistentă, fiind transmise hotărâri judecătoreşti pronunţate la nivelul tribunalelor şi judecătoriilor aflate în circumscripţiile teritoriale ale celor 13 curţi de apel.

Sentinţele pronunţate de judecătorii relevă împrejurarea că excepţia prescripţiei a fost invocată în faţa primei instanţe, care a avut astfel posibilitatea să o analizeze şi să o soluţioneze în termenul legal.

Prin deciziile tribunalelor pronunţate în apel, în care se regăseşte situaţia din speţa în care a fost formulată prezenta sesizare, s-a reţinut că prescripţia extinctivă nu poate fi invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, ci doar în faţa primei instanţe, in limine litis, iar neinvocarea prescripţiei în acest termen atrage decăderea pârâtului din dreptul de a o mai valorifica.

În situaţia în care prin motivele de apel a fost invocată, pe lângă excepţia prescripţiei extinctive, şi nelegala citare a pârâtului la fond, instanţele de apel au procedat cu prioritate la analizarea legalităţii procedurii de citare şi apoi, în funcţie de soluţia dată pe acest aspect, au dispus în consecinţă cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia contrară, în practica judiciară s-a identificat o singură decizie cu soluţie de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de apelantul-pârât pentru prima dată prin cererea de apel, cu motivarea că, în lipsa citării părţilor la soluţionarea cauzei, excepţia poate fi invocată inclusiv în căile de atac.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, reţinându-se la paragraful 16 că „procedura privind cererile cu valoare redusă, astfel cum a fost configurată, prin art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, de legiuitor, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 din Legea fundamentală, potrivit cărora «Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege», este o procedură specială, facultativă, fiind, de regulă, scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvenţională. Hotărârea pronunţată asupra cererii se comunică părţilor, care pot formula apel în termenul prevăzut de lege”. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

Cerinţele referitoare la existenţa unei cauze în curs de judecată, care se află în competenţa legală a unui complet de judecată care soluţionează în ultimă instanţă, sunt îndeplinite.

În cauza pendinte, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei cereri cu valoare redusă, în temeiul dispoziţiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, iar cauza se află pe rolul tribunalului în apel, decizia pe care instanţa de trimitere urmează a o pronunţa fiind definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Celelalte condiţii de admisibilitate au ca premisă existenţa unei chestiuni de drept, iar în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat constant că trebuie să fie vorba despre o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel, sesizarea trebuie să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37).

De asemenea, caracterul veritabil al chestiunii de drept presupune ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară şi să fie legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate) (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării şi printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).

Sesizarea de faţă nu priveşte o normă de drept incompletă sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite şi, prin urmare, de o aplicare diferită în situaţii asemănătoare.

Întrebarea adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se referă la două texte de lege, anume art. 2.513 din Codul civil, care reglementează regimul juridic de invocare a excepţiei prescripţiei extinctive, şi art. 1.030 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce enunţă regulile de desfăşurare a procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă, în sensul că este o procedură scrisă, ce se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.

Sesizarea nu urmăreşte însă interpretarea vreuneia dintre aceste prevederi legale.

Din motivarea încheierii de trimitere reiese că demersul de declanşare a mecanismului de unificare jurisprudenţială a fost justificat de aplicabilitatea ori inaplicabilitatea art. 2.513 din Codul civil în procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, atunci când părţile nu sunt citate [deoarece instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, cu citarea lor, potrivit art. 1.030 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură civilă], astfel încât să se determine dacă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de apel.

Instanţa de trimitere a învederat, ca unic argument pentru care art. 2.513 din Codul civil nu ar fi incident şi, pe cale de consecinţă, nu ar opera sancţiunea decăderii pentru nerespectarea termenului de invocare a excepţiei, prevăzut de această normă, faptul că „sancţiunea este incidentă doar dacă consecinţele sunt imputabile părţii din cauza propriei lipse de diligenţă”.

Astfel motivată, sesizarea relevă, practic, o dificultate în invocarea excepţiei în cazul judecării cererilor cu valoare redusă fără citarea părţilor şi, implicit, ridică problema a înseşi compatibilităţii procedurii cu privire la cererile cu valoare redusă cu regimul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, din cauza necitării părţilor.

Mai mult decât atât, o asemenea chestiune ar privi excepţiile procesuale în general, nu numai excepţia prescripţiei.

Articolul 2.513 din Codul civil, ca normă specială referitoare la invocarea excepţiei prescripţiei („numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”), coincide în substanţă cu art. 130 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care: „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.”

Pentru a verifica dacă este posibilă invocarea excepţiei în procedura specială reglementată de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă ar trebui analizat ansamblul reglementării, cu observarea întregii proceduri, pentru a se stabili, printre altele: dacă „formularul de răspuns” din art. 1.030 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau „orice alt mijloc adecvat, fără utilizarea formularului de răspuns” din art. 1.030 alin. (4) din acelaşi cod echivalează cu întâmpinarea, astfel încât pârâtul ar fi în măsură să invoce excepţia cu respectarea art. 2.513 din Codul civil; dacă procedura scrisă, ca atare, precum şi termenele prevăzute asigură informarea pârâtului în legătură cu pretenţiile formulate împotriva sa şi îi garantează acestuia dreptul la apărare.

În acelaşi timp, trebuie subliniat, în legătură cu aceste din urmă aspecte, că dispoziţiile art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă au făcut obiectul verificării conformităţii cu legea fundamentală, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, la paragraful 47 al prezentei decizii, Curtea Constituţională a reţinut cu această ocazie că, în procedura specială privind cererile cu valoare redusă, principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare sunt respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvenţională şi exercita calea de atac a apelului împotriva hotărârii pronunţate.

În aceste condiţii, se constată că sesizarea de faţă nu vizează o chestiune de drept veritabilă, în înţelesul dat prin jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluţiei de inadmisibilitate a sesizării, este de precizat că nu este îndeplinită nici condiţia noutăţii chestiunii de drept.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că noutatea unei chestiuni de drept trebuie apreciată nu numai în raport cu vechimea unei reglementări, dar şi cu existenţa unei practici judiciare, chiar neunitare, în abordarea şi rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Din perspectiva funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente.

Or, după cum s-a arătat la paragrafele 41-45 din prezenta decizie, 13 curţi de apel au transmis hotărâri judecătoreşti pronunţate la nivelul tribunalelor şi judecătoriilor din circumscripţiile lor teritoriale, din care rezultă (cu excepţia unei singure hotărâri) că, atunci când excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 2.513 din Codul civil, inclusiv pentru prima dată în faţa instanţei de apel, a fost respinsă ca tardivă, considerându-se că neinvocarea prescripţiei în termenul legal atrage decăderea pârâtului din dreptul de a o mai valorifica.

Practica judiciară unitară deja formată este consistentă, cu atât mai mult cu cât au fost ataşate doar hotărâri recente, fiind de presupus că o verificare aprofundată ar fi demonstrat pronunţarea unui număr şi mai mare de hotărâri judecătoreşti, începând cu data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă şi până în prezent.

În consecinţă, în cazul de faţă, nu este justificată intervenţia instanţei supreme pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, sesizarea urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.