ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6101/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1501 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, a modificat în parte Dispoziția nr. 12185 din 30 septembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea cesionarei P.L., pentru imobilul situat în București, Splaiul Unirii, sectorul 4, compus din teren în suprafață de 2.120 mp și construcții demolate în suprafață de 540 mp (atelierul) și 30 mp (locuința), imposibil de restituit în natură.

A menținut restul prevederilor dispoziției și a obligat pârâtul să înainteze hotărârea judecătorească, dispoziția și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea despăgubirilor. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Potrivit certificatului de moștenitor din 4 mai 1993 eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 5 București, cedenta R.E.L.S. este moștenitoarea legală a autorilor S.A. și S.M., culegând întreaga masă succesorală a acestora, în calitate de fiică.

Conform schiței de plan din 31 octombrie 1936, a fost identificată proprietatea vânzătorului T.G., având o suprafață totală de 4.055,62 mp., din care a fost defalcată suprafața de 2.000 mp cu acces la str. L., ce urma să fie vândută soților S. Conform procesului-verbal din 1 octombrie 1941 și extrasului de carte funciară, respectiv conform procesului-verbal din 19 iunie 1948 autorii cedentei sunt identificați ca fiind proprietarii terenului de 2.120 mp dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40517 din 17 noiembrie 1939 de la vânzătorul T.G. Totodată, prin procesul-verbal întocmit la 19 iunie 1948, tribunalul a reținut că la data aplicării actului normativ de naționalizare, de la autorul S.A.

au fost supuse naționalizării un atelier de cazangerie și sudură, precum și un teren de circa un pogon, adică de 2.500 mp. Prin expertiza extrajudiciară întocmită de către expertul C.C. la cererea reclamantei, conform actelor anterioare ale autorului S.A. și actelor de naționalizare a fost identificat terenul de 2.067 mp compus din parcelele: PI în suprafață de 703,16 mp, reprezentând spațiul verde, public amenajat; P 2 în suprafață de 904,67 mp., reprezentând taluzul exterior al îndiguirii lacului Văcărești; parcela P 3 în suprafață de 217,32 mp, reprezentând coronamentul digului Lacului Văcărești, precum și parcela P 4 în suprafață de 242,78 mp, reprezentând taluzul interior al îndiguirii Lacului Văcărești.

Concluzia acestui expert a fost aceea că tot terenul preluat de la autorul cedentei este ocupat în prezent de căi de comunicație, spații verzi publice amenajate și amenajări hidrotehnice (îndiguirea Lacului Văcărești) și nu poate fi restituit în natură potrivit Legii nr. 10/2001. Din expertiza tehnică administrată nemijlocit de instanță prin expertul inginer M.F., tribunalul a reținut că acest expert a identificat terenul de 1.718 mp ca fiind cel cumpărat de către autorii A. și M.S. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40517 din 17 noiembrie 1939 de la vânzătorul T.G. și acest expert poziționând terenul în aceeași zonă de amenajări hidrotehnice a Lacului Văcărești, astfel că terenul nu poate fi restituit în natură.

Prin Dispoziția nr. 12185 din 30 septembrie 2009, emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost soluționată notificarea adresată de către cedenta R.E.L.S., iar în temeiul art. 26 alin. (1) și 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii echivalente pentru imobilul situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, compus din terenul în suprafață de 800 mp și construcțiile demolate în suprafață de 540 mp (atelierul) și suprafața de 300 mp (construcția), constatându-se că este imposibilă restituirea în natură a imobilelor. La emiterea acestei dispoziții, în ceea ce privește suprafața terenului, s-a avut în vedere suprafața de 800 mp trecută de către solicitantă în cerere, fără să se aibă în vedere prin înscrisurile depuse la dosar, potrivit cărora suprafața reală este de 2.120 mp.

Prin urmare, reclamanta a dovedit că cedenta sa era îndreptățită să primească despăgubiri echivalente pentru suprafața de 2.120 mp teren, 540 mp atelierul demolat și 300 mp construcții distruse, toate bunurile menționate fiind imposibil de restituit în natură. Prin Decizia civilă nr. 790A din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de pârât. Singurul motiv de apel este acela că greșit a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, întrucât conform O.U.G. nr. 81/2007 trebuie înaintat prefectului și numai după obținerea avizului de legalitate se va înainta la comisiei.

Instanța de apel a reținut că, în acest mod s-ar ajunge la cenzurarea administrativă a hotărârii judecătorești, iar conform art. 16.5 alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005 arată că "deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale, prevăzut la pct. 16.1 - 16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești vor fi predate după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești". Ca atare, nu mai este necesară "viza de legalitate" a instituției prefectului, în cazul în care litigiul este soluționat de instanța de judecată. Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs pârâtul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc.

civ. Susține că instanța nu putea acorda mai mult decât ar fi putut face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu pot fi ignorate dispozițiile Deciziei nr. 52/2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. În același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora, în baza deciziilor emise de către CCSD și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, conform legii.

Sunt nefondate argumentele instanței de apel în sensul că, dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanța, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției europene a Drepturilor Omului, având în vedere că reclamanta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei. Recurentul redă conținutul art. 16 alin. (1) și alin. (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și consideră că instanța nu poate obliga instituția pârâtă la înaintarea directă a dispoziției către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 13 alin. (1) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, "pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: "(...) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi (...)". În condițiile O.U.G.

nr. 81/2007, invocate de recurent, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. În speță, acest control de legalitate s-a produs în fond, pârâtul fiind obligat să emită o nouă dispoziție, în acord cu aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă. Or, odată realizat acest control printr-o hotărâre judecătorească, nu se mai justifică trimiterea dosarului administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București pentru un nou aviz de legalitate, din cuprinsul dispozițiilor normative menționate anterior nerezultând o astfel de obligație în sarcina pârâtului.

Acest aspect rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 16.9A3 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008. Astfel, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă și revocabilă a hotărârii judecătorești.

Pe de o parte, retrimiterea dosarului de notificare, astfel soluționat în temeiul unei decizii a instanței de judecată, de către primărie către prefect ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de acordare de măsuri reparatorii, ceea ce ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, iar, pe de altă parte, o atare procedură ar elimina forța juridică obligatorie a unei hotărâri judecătorești.

De altfel, coroborând toate aceste dispoziții legale cu prevederile art. 16 din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, se constată că ele se referă strict la controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, așadar la procedura administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, iar nu la cea judiciară, facultativă și subsidiară, care implică apelul la justiție, în condițiile legii, adică în termenul și modalitățile expres stabilite de legea specială, în vederea satisfacerii drepturilor de către cei nemulțumiți de modul de soluționare a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către persoanele juridice notificate. A interpreta în sens contrar înseamnă a lipsi de conținut însăși Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată aceasta prin Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 790 A din data de 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN