ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6101/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1501 din 19

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația

formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primar General, a modificat în parte Dispoziția nr. 12185 din 30

septembrie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, în sensul

că a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea

cesionarei P.L., pentru imobilul situat în București, Splaiul Unirii, sectorul

4, compus din teren în suprafață de 2.120 mp și construcții demolate în

suprafață de 540 mp (atelierul) și 30 mp (locuința), imposibil de restituit în

natură. A menținut restul prevederilor dispoziției și a obligat pârâtul să

înainteze hotărârea judecătorească, dispoziția și documentația aferentă, către

Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea despăgubirilor.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit

certificatului de moștenitor din 4 mai 1993 eliberat de Notariatul de Stat

local al sectorului 5 București, cedenta R.E.L.S. este moștenitoarea legală a

autorilor S.A. și S.M., culegând întreaga masă succesorală a acestora, în

calitate de fiică.

Conform schiței de

plan din 31 octombrie 1936, a fost identificată proprietatea vânzătorului T.G.,

având o suprafață totală de 4.055,62 mp., din care a fost defalcată suprafața

de 2.000 mp cu acces la str. L., ce urma să fie vândută soților S.

Conform

procesului-verbal din 1 octombrie 1941 și extrasului de carte funciară,

respectiv conform procesului-verbal din 19 iunie 1948 autorii cedentei sunt

identificați ca fiind proprietarii terenului de 2.120 mp dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40517 din 17 noiembrie

1939 de la vânzătorul T.G.

Totodată, prin

procesul-verbal întocmit la 19 iunie 1948, tribunalul a reținut că la data

aplicării actului normativ de naționalizare, de la autorul S.A. au fost supuse

naționalizării un atelier de cazangerie și sudură, precum și un teren de circa

un pogon, adică de 2.500 mp.

Prin expertiza

extrajudiciară întocmită de către expertul C.C. la cererea reclamantei, conform

actelor anterioare ale autorului S.A. și actelor de naționalizare a fost

identificat terenul de 2.067 mp compus din parcelele: PI în suprafață de 703,16

mp, reprezentând spațiul verde, public amenajat; P 2 în suprafață de 904,67

mp., reprezentând taluzul exterior al îndiguirii lacului Văcărești; parcela P 3

în suprafață de 217,32 mp, reprezentând coronamentul digului Lacului Văcărești,

precum și parcela P 4 în suprafață de 242,78 mp, reprezentând taluzul interior

al îndiguirii Lacului Văcărești.

Concluzia acestui

expert a fost aceea că tot terenul preluat de la autorul cedentei este ocupat

în prezent de căi de comunicație, spații verzi publice amenajate și amenajări

hidrotehnice (îndiguirea Lacului Văcărești) și nu poate fi restituit în natură

potrivit Legii nr. 10/2001.

Din expertiza tehnică

administrată nemijlocit de instanță prin expertul inginer M.F., tribunalul a

reținut că acest expert a identificat terenul de 1.718 mp ca fiind cel cumpărat

de către autorii A. și M.S. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40517 din

17 noiembrie 1939 de la vânzătorul T.G. și acest expert poziționând terenul în

aceeași zonă de amenajări hidrotehnice a Lacului Văcărești, astfel că terenul

nu poate fi restituit în natură.

Prin Dispoziția nr.

12185 din 30 septembrie 2009, emisă de Primarul General al Municipiului

București, a fost soluționată notificarea adresată de către cedenta R.E.L.S.,

iar în temeiul art. 26 alin. (1) și 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a

propus acordarea unor măsuri reparatorii echivalente pentru imobilul situat în

București, Splaiul Unirii, sector 4, compus din terenul în suprafață de 800 mp

și construcțiile demolate în suprafață de 540 mp (atelierul) și suprafața de

300 mp (construcția), constatându-se că este imposibilă restituirea în natură a

imobilelor.

La emiterea acestei

dispoziții, în ceea ce privește suprafața terenului, s-a avut în vedere

suprafața de 800 mp trecută de către solicitantă în cerere, fără să se aibă în

vedere prin înscrisurile depuse la dosar, potrivit cărora suprafața reală este

de 2.120 mp.

Prin urmare,

reclamanta a dovedit că cedenta sa era îndreptățită să primească despăgubiri

echivalente pentru suprafața de 2.120 mp teren, 540 mp atelierul demolat și 300

mp construcții distruse, toate bunurile menționate fiind imposibil de restituit

în natură.

Prin Decizia civilă

nr. 790A din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de pârât.

Singurul motiv de

apel este acela că greșit a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, întrucât conform O.U.G. nr. 81/2007

trebuie înaintat prefectului și numai după obținerea avizului de legalitate se

va înainta la comisiei.

Instanța de apel a

reținut că, în acest mod s-ar ajunge la cenzurarea administrativă a hotărârii

judecătorești, iar conform art. 16.5 alin. ultim din Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005 arată că "deciziile/dispozițiile

sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale,

prevăzut la pct. 16.1 - 16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul

instanțelor judecătorești vor fi predate după rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârilor judecătorești".

Ca atare, nu mai este

necesară "viza de legalitate" a instituției prefectului, în cazul în

care litigiul este soluționat de instanța de judecată.

Împotriva deciziei

instanței de apel, a declarat recurs pârâtul, indicând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Susține că instanța

nu putea acorda mai mult decât ar fi putut face entitatea învestită cu

soluționarea notificării și nu pot fi ignorate dispozițiile Deciziei nr.

52/2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii.

În același sens, sunt

și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora, în baza deciziilor emise

de către CCSD și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie și/sau un

titlu de plată, conform legii.

Sunt nefondate

argumentele instanței de apel în sensul că, dacă s-ar aplica aceste prevederi

i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială

esențială, a dreptului de a acces la o instanța, la un tribunal independent și

imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției europene a Drepturilor Omului,

având în vedere că reclamanta poate să conteste în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

Recurentul redă

conținutul art. 16 alin. (1) și alin. (2) al Titlului VII din Legea nr.

247/2005 și consideră că instanța nu poate obliga instituția pârâtă la

înaintarea directă a dispoziției către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția prefectului de

exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea

nr. 215/2001.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 13 alin.

(1) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, "pentru analizarea și

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit

prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei

Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are,

în principal, următoarele atribuții: "(...) dispune emiterea deciziilor

referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, ia alte măsuri legale, necesare

aplicării prezentei legi (...)".

În condițiile O.U.G.

nr. 81/2007, invocate de recurent, dispozițiile autorităților administrației

publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a

fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al

instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de

către acesta.

În speță, acest

control de legalitate s-a produs în fond, pârâtul fiind obligat să emită o nouă

dispoziție, în acord cu aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă.

Or, odată realizat

acest control printr-o hotărâre judecătorească, nu se mai justifică trimiterea

dosarului administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București

pentru un nou aviz de legalitate, din cuprinsul dispozițiilor normative

menționate anterior nerezultând o astfel de obligație în sarcina pârâtului.

Acest aspect rezultă

și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 16.9A3 din Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin

H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr.

128/2008. Astfel, în cazul în care, în urma exercitării controlului de

legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală,

aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate

cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de

despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea

definitivă și revocabilă a hotărârii judecătorești.

Pe de o parte,

retrimiterea dosarului de notificare, astfel soluționat în temeiul unei decizii

a instanței de judecată, de către primărie către prefect ar conduce la

prelungirea nejustificată a procedurii de acordare de măsuri reparatorii, ceea

ce ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil,

consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, iar, pe de

altă parte, o atare procedură ar elimina forța juridică obligatorie a unei

hotărâri judecătorești.

De altfel, coroborând

toate aceste dispoziții legale cu prevederile art. 16 din Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, se constată că ele se referă strict la controlul aplicării fazei

administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, așadar la procedura

administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, iar nu la cea judiciară,

facultativă și subsidiară, care implică apelul la justiție, în condițiile

legii, adică în termenul și modalitățile expres stabilite de legea specială, în

vederea satisfacerii drepturilor de către cei nemulțumiți de modul de

soluționare a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv de către persoanele juridice notificate.

A interpreta în sens

contrar înseamnă a lipsi de conținut însăși Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost completată aceasta prin Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva Deciziei nr. 790 A din data de 7 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN