ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1422/2010

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a V-a Civilă la data de 31 mai 2006, sub nr. 19647/3/2006, reclamanții D.Z.A.M., C.A.R., B.A. și N.P. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul de restituire a imobilului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, compus din teren în suprafață de 2.591 mp, al restituirii prin echivalent a construcțiilor demolate de pe acest teren și să se dispună obligarea pârâților să le restituie în natură terenul și prin echivalent construcțiile demolate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, compus din teren în suprafață de 2.591 mp și mai multe construcții, a fost dobândit de autorii lor, P.N. (bunic) și D.N. (unchi), prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12877 din 2 august 1916 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

După decesul bunicului lor, P.N., la data de 1 aprilie 1938, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis moștenitorilor, ca efect al succesiunii legale, după cum urmează: soția supraviețuitoare, N.Z., decedată la rândul său, la data de 10 iunie 1956 și cei 10 copii: N.T., decedată la 22 martie 1996, N.S., căsătorită M., decedată la 14 septembrie 1977, N.A., decedat la 11 octombrie 1953, N.D., decedat la 13 februarie 1966, N.C., decedat la 13 noiembrie 1983, N.G., decedat la 9 mai 1974, N.E., căsătorită B., decedată la 04 iunie 1974, N.N., decedat la 17 decembrie 1964, N.M., decedată la 10 februarie 1972 și N.P., decedat la 28 mai 1989. În prezent, reclamanții sunt singurii moștenitori ai bunicului și cei 10 copii, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate cererii.

S-a mai arătat că imobilul respectiv a servit drept locuință autorilor lor, iar ulterior a fost închiriat de moștenitori unor diverse persoane tot pentru locuit, astfel cum rezultă de exemplu din contractul de închiriere încheiat cu C.F. și înregistrat la circumscripția financiară sector 4 sub nr. 28573 din 3 iunie 1975, pentru care se plătea impozitul aferent. Moștenitorii autorului inițial al reclamanților au exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului până la începutul anului 1988, când, fără nicio notificare prealabilă, autoritățile comuniste au trecut la demolarea clădirilor și la uzurparea dreptului de proprietate asupra întregului imobil; se mai precizează că imobilul respectiv era situat într-o zonă restructurabilă a Bucureștiului.

După demolarea construcțiilor, autoritățile comuniste au emis un act normativ, respectiv, Decretul nr. 143/1988, nepublicat, motiv pentru care titularii dreptului de proprietate nu au avut cunoștință despre existența acestuia decât după anul 1989, anume, în 1991; pe de altă parte, în anexa 26 a acestui Decret, la poziția 491 privind exproprierea imobilului din București, Str., Splaiul Unirii, sector 4, s-a menționat din eroare numele altei persoane decât a autorului lor, N.P. ori al moștenitorilor acestuia, eroare care a fost ulterior rectificată, în sensul înlocuirii ei cu o alta, întrucât a fost menționat autorul lor N.P. (decedat – moștenire în curs), deși acesta era decedat de mult timp, astfel cum li s-a adus la cunoștință reclamanților printr-o adresă emisă de ICRAL Berceni în 1991, pe care au obținut-o în urma demersurilor lor privind revendicare imobilului.

Reclamanții au mai arătat că au mers cu adresa respectivă la ICRAL Berceni, unde au luat cunoștință de faptul că doar în cursul anului 1990 s-a efectuat o evaluare asupra imobilului ce a făcut obiectul exproprierii și s-a stabilit o despăgubire modică de numai 6.478 lei pentru 2.591 mp teren, în condițiile în care numai valoarea de impunere a imobilului era de 43.176 lei. Deși a fost stabilită o așa-zisă despăgubire, această sumă modică nu le-a fost plătită niciodată.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au mai arătat reclamanții, au expediat pârâților notificarea nr. 20193 din 19 noiembrie 2001. Datorită faptului că nu au primit niciodată vreun răspuns de la Primarul General, au revenit la notificarea lor și au solicitat comunicarea stadiului soluționării cauzei printr-o adresă înregistrată sub nr. 44455 din 09 iunie 2003, dar și în cursul anului 2006, prin adresa nr. 504934 din 18 ianuarie 2006. Prin sentința civilă nr. 461 din 29 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.Z.A.M., C.A.R., B.A.

și N.P., s-a constatat refuzul pârâților Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București de restituire a imobilului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4 și au fost obligați pârâții să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.571,76 mp și pentru construcția demolată de pe acest teren, în suprafață de 542,5 mp, suprafață utilă de 456,12 mp. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București, analizând materialul probator administrat în cauză, a reținut că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București, sub nr. 5145 din 19 noiembrie 2001, reclamanții D.Z.A.M., C.A.R., B.A.

și N.P. au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.591 mp și restituirea prin echivalent a construcției ce se afla pe acest teren și care a fost demolată de către autorități la sfârșitul anilor 1980. La Primăria Municipiului București - Direcția de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a format dosarul nr. 20193, pentru analizarea acestei cereri. Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului București, sub nr. 504934 din 18 ianuarie 2006, reclamanții au solicitat să li se comunice stadiu soluționării dosarului nr. 20193. Prima instanță a reținut că normele prin care se reglementează modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, nefiind norme de recomandare, pentru că astfel s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii speciale.

Prin faptul că nu s-a răspuns la notificare, pârâții au adoptat o conduită culpabilă, prin care au afectat interesele reclamanților și i-au lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptățit să se adreseze instanței de judecată, pentru a solicita să se constate refuzul de restituire a imobilul și obligarea pârâților la restituirea terenului în natură și la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Având în vedere că la data înregistrării notificării nr. 5145 din 19 noiembrie 2001 au trecut mai mult de 60 de zile, fără ca pârâții să fi răspuns la această notificare, instanța, în baza art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a admis primul capăt de cerere și a constatat refuzul pârâților de restituire a imobilului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4. Tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, față de dispozițiile art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 2 lit. f) și i) din același act normativ, ținând cont că acest imobil a fost preluat de stat în baza unui act normativ nepublicat în Buletinul Oficial și cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării (art. 481 C. civ., art. 12 și 36 din Constituția din anul 1965, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), neachitându-se proprietarilor nicio despăgubire.

Referitor la terenul situat la adresa mai sus arătată, acesta a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul I.I.D. S-a concluzionat că suprafața fostului imobil era de 2.571,76 mp și că terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea Lacului Văcărești. Având în vedere concluziile raportului de expertiză topo și ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent. Cu privire la construcțiile care au existat pe terenul expropriat și care au fost demolate, tribunalul a constatat că pentru acestea reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele arătate mai sus, tribunalul, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a admis în parte cel de-al doilea capăt de cerere și a obligat pârâții să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.571,76 mp și pentru construcția demolată de pe acest teren, în suprafață de 542,5 mp, suprafață utilă de 456,12 mp. Împotriva sentinței civile nr. 461 din 29 martie 2007 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă au formulat apel reclamanții D.Z.A.M., N.P. și C.A.R., precum și pârâta Primăria Municipiului București - Municipiul București, prin Primarul General.

Apelanții-reclamanți au invocat faptul că instanța de fond, în mod eronat a obligat pârâții să acorde măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru terenul situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.571,76 mp, cât și pentru construcția demolată de pe acest teren. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, arătând că în prezent lucrarea de interes public acumularea Lacul Văcărești este abandonată și nu a fost exploatată conform destinației inițiale, pentru care s-a realizat exproprierea foștilor proprietari.

Apelanții au arătat că instanța de fond a avut în vedere numai expertiza topo efectuată în cauză, în care se arată că terenul revendicat se suprapune integral cu digul ridicat pentru edificarea Lacului Văcărești, fără însă a verifica dacă amenajarea mai are în prezent caracter de utilitate publică, mai ales că este de notorietate că pe teren se ridică un complex de locuințe și se fac alte amenajări private, ceea ce înseamnă că în speță, se aplică dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Apelantul Municipiul București prin Primarul General a criticat soluția arătând că în mod greșit instanța a obligat primăria să se pronunțe asupra notificării, întrucât instanța nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării, atât timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.

Prin decizia civilă nr. 160 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanți, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței, în sensul că s-a dispus obligarea intimatului să emită dispoziție de restituire în natură a terenului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.571,76 mp, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată în suprafață de 542,5 mp; apelul formulat de Municipiul București a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat cu privire la apelul pârâtului că Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii a statuat că persoanele îndreptățite care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pot solicita în instanță, respectiv Secției Civile a tribunalului, obligarea unității deținătoare să se pronunțe asupra notificării, întrucât aceasta corespunde valorificării drepturilor părților în raport de legea de restituire. Instanța a statuat că a considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă și a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și să fie împiedicate persoanele îndreptățite să-și redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.

În acest context, susținerea apelantului Municipiul București prin Primarul General că instanța se subrogă într-un drept stabilit de legiuitor în sarcina unității deținătoare, s-a apreciat a fi neîntemeiată, astfel că apelul pârâtului a fost respins ca nefondat. În ce privește apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că aceștia au formulat notificarea cu nr. 20.193 din 19 noiembrie 2001 solicitând Municipiului București prin Primarul General să emită o dispoziție de restituire în natură a terenului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafață de 2.571,76 mp și despăgubiri pentru construcția demolată de pe acest teren, invocând în drept dispozițiile Legii nr. 10/2001. La data de 31 mai 2006, reclamanții au formulat contestație în baza Legii nr. 10/2001, întrucât pârâții nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de lege și nu s-au pronunțat asupra notificării cu care l-au învestit pe pârât.

În fața instanței de fond s-a efectuat un raport de expertiză tehnică topografică, din care rezultă că terenul solicitat de reclamanți se suprapune integral pentru digul construit pentru acumularea Lacului Văcărești. În cursul judecării apelului, instanța a încuviințat efectuarea unor adrese către Primăria Municipiului București și Administrația Națională Apele Române pentru a lămuri situația juridica a lucrărilor de investiții privind „Acumulare Lac Văcărești". Din adresa nr. 5689 din 11 aprilie 2008 aflată la fia 60 din dosarul tribunalului, rezultă că lucrarea „Acumulare Lac Văcărești" este un bun din domeniul public al statului, înscris în anexa 12 a H.G. nr. 1. 705/2006.

Se mai menționează că scopul investiției a fost realizat, iar lucrarea a fost recepționată prin procesul verbal de recepție nr. 8693 din 25 octombrie 1989, precum și faptul că bunurile ce alcătuiesc obiectivul de investiții menționat mai sus, sunt concesionate prin contract încheiat la data de 23 februarie 2003 între Ministerul Apelor și Protecției Mediului și SC R.R.C. SA, conform prevederilor H.G. nr. 855/2002, în vederea realizării unui Complex Cultural Sportiv. Din adresa nr. 30590 din 22 aprilie 2008 emisă de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile rezultă că lucrările hidrotehnice incluse în obiectivul de investiții figurează în domeniul public al statului, fiind în prezent concesionat către o societate comercială.

Din adresa nr. 769426/15128 din 15 octombrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București și aflată la fila 78 din dosarul instanței de apel, rezultă că imobilul situat la adresa poștală Splaiul Unirii, sector 4 este în posesia unității Cooperativa Meșteșugărească Chimică. Pe de altă parte, din adresa nr. 2614 din 16 octombrie 2008 emisă de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile și aflată la fila 80 din dosarul instanței de apel, rezultă că pentru imobilul situat în str. Splaiul Unirii, figurează „Depozitul Cooperativa Chimică", ce urmează să fie demolat pentru realizarea unor alte obiective de construcții. Din aceeași adresă, reiese că s-a depus la dosarul cauzei și contractul de concesiune încheiat între Ministerul Apelor și Protecției Mediului și SC R.R.C.

SA pentru o suprafață de 182,99 ha teren, așa cum rezultă din conținutul contractului fila 83 din dosarul instanței de apel. Prin adresa nr. 9118 din 02 martie 2009 emisă de Primăria sectorului A București și aflată la fila 120 din dosarul instanței de fond, se atestă că s-au emis autorizații de construcție pentru ansamblul rezidențial A.G. aflată la adresa Splaiul Unirii și S.P. în zona intersecției Calea Văcărești cu șos. Olteniței. Instanța de apel a apreciat din ansamblul probatoriilor administrate că lucrarea de investiții „Acumulare Lacul Văcărești", deși a fost recepționată prin procesul verbal de recepție nr. 8693 din 25 octombrie 1989 și a fost trecută în domeniul public, este neîndoielnic că lucrările aprobate au fost abandonate, deoarece în prezent investiția nu este folosită în scop hidrotehnic.

Dimpotrivă, lucrarea a fost concesionată pe o suprafață foarte mai mare de 182,99 ha conform contractului de concesiune depus la dosarul cauzei, către o societate privată pentru realizarea unui complex sportiv. De asemenea, din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că au fost eliberate autorizații de construcție pentru două ansambluri rezidențiale, iar la adresa unde se află imobilul solicitat de către apelanții - reclamanți figurează „Depozit Cooperativă Meșteșugărească Chimică", care a fost demolat pentru realizarea construcțiilor stabilite prin contractul de concesiune încheiat între Ministerul Apelor și SC R.R.C. SA.

Este adevărat că din expertiza topografică întocmită în fața instanței de fond, rezultă că terenul solicitat de către reclamanți se suprapune cu o porțiune din digul lacului de acumulare, însă, atât timp cât realitatea faptică demonstrează că lacul de acumulare nu a fost realizat, acest proiect fiind abandonat, în speță, devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestor dispoziții legale: „Se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate". Deși Administrația Națională Apele Române prin adresa aflată la fila 60 din dosarul instanței și Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, prin adresa aflată la fila 61, susțin că scopul investiției a fost realizat, prin aceleași adresă menționează că obiectivul de investiții, „Acumulare Lac Văcărești" a fost concesionat unei societăți private pentru realizarea unui complex cultural sportiv. Acest aspect demonstrează că scopul investiției a fost abandonat și că, deși, au fost recepționate lucrările, terenul pe care s-a realizat investiția este folosit în alte scopuri, respectiv pentru construcții realizate de către societăți private.

În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanții cât și pârâtul. Recurentul pârât prin motivele sale de recurs întemeiate pe teza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent. Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001-pct.

23.1 H.G. nr. 498/2003). În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire in sensul ca nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării de existența unei declarații exprese din partea notificatorilor că nu mai dețin alte dovezi în legătură cu cererea.

Recurentul mai învederează că așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire, trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001). În aceste condiții în mod greșit reține instanța refuzul recurentului de a soluționa notificarea, întrucât față de împrejurarea că nu s-a răspuns la notificare nu echivalează cu un refuz de a soluționa notificarea.

În ceea ce privește admiterea apelului reclamanților, recurentul pârât susține că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea lacului Văcărești. Acest aspect rezultă și din celelalte înscrisuri de la dosar inclusiv din situațiile juridice, terenul fiind domeniu public, iar lucrările de investiții Acumulare Lacul Văcărești, lucrare recepționată prin procesul verbal de recepție nr. 8693/1989, nu au fost abandonate, astfel cum rezultă din adresele comunicate de Administrația Națională Apele Române și Ministerul Mediului și Dezvoltării durabile. Din aceleași înscrisuri rezultă că scopul investiției a fost realizat, iar concesionarea nu afectează calificarea ca domeniu public și nici abandonarea lucrărilor.

Recurenții reclamanți, prin motivele de recurs întemeiate, de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, numai sub aspectul obligării intimatului parat de a emite dispoziție de restituire în natură a terenului situat în București, Splaiul Unirii, sector 4 în suprafața de 2.571,76 mp.

Sub acest aspect, instanța de apel, în mod nelegal, nu a avut în vedere recursul în interesul legii admis prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Secțiile Unite prin care s-a stabilit ca "instanța de judecata este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulata împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea pârtii interesate." Astfel, în cazul când unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația, instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, cum a fost cazul în speța, se impunea ca instanța învestită să evoce fondul, în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 și a recursului în interesul legii admis prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ÎCCJ - Secțiile Unite, atribuția instanței de apel nu era restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei dispoziții de restituire în natură, ci se impunea ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în aceasta materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.571,76 mp situat în București, Splaiul Unirii, sector 4. O astfel de soluție se impunea și pentru ca, în îndeplinirea atribuției de a verifica daca sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, instanța de judecata are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Niciuna dintre părți nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale celeilalte, recurenții reclamanți, depunând însă note scrise, însoțite și de înscrisuri noi, care, depuse fiind după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte nu le va putea lua în considerare, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ. Ambele recursuri formulate vor fi admise, pentru cele ce se vor arăta. Obiectul cererii de față l-a constituit soluționarea pe fond a notificării formulate de recurenții reclamanți, notificare adresată de aceștia în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, Primăriei Municipiului București, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.591 mp situat în București, str. Splaiul Unirii, sector 4 ce a aparținut autorului lor N.P., potrivit contractului de vânzare-cumpărare aut.

sub nr. 12877 din 2 august 1916 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și restituirea prin echivalent a construcției ce a existat pe teren și care a fost demolată la sfârșitul anilor 1980 de autoritățile comuniste.

Deși învestirea instanței de fond este anterioară pronunțării Deciziei XX/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la cenzurarea de către instanța de judecată a refuzului unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării, de a-i răspunde părții interesate, în virtutea liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României, cu consecința recunoașterii competenței instanței de a soluționa pe fond raportul de restituire născut în baza Legii nr. 10/2001, efectele acesteia sunt pe deplin aplicabile speței, astfel cum legal instanța de apel a dezlegat aceste critici formulate de pârât și cu titlu de motive de apel; concluzia se impune, dat fiind caracterul devolutiv al căii apelului, soluționat după adoptarea acestei decizii date în soluționarea recursului în interesul legii.

Ca atare, Înalta Curte apreciază nefondate criticile cu acest obiect susținute de recurentul pârât prin motivele de recurs, termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată pentru soluționarea notificării fiind unul imperativ, iar nu de recomandare, astfel cum se pretinde. Nu vor putea fi reținute nici susținerile privind materialul probator incomplet anexat notificării de către recurenții reclamanți, în condițiile în care aceștia au formulat chiar două adrese către pârât cu solicitarea de a le comunica stadiul soluționării notificării lor în anul 2003 și, respectiv, în anul 2006, fără a primi vreun răspuns, fie de solicitare a completării actelor doveditoare, fie prin emiterea dispoziției motivate în sensul dispozițiilor legale, astfel că, recurentul se află în situația de a-și invoca propria culpă.

Prin urmare, instanțele de fond erau competente cu soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamanți, sens în care se constată a fi întemeiate criticile acestora cu privire la obligația instanței de a pronunța o soluție prin care să dispună asupra restituirii în natură sau a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar nu să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții în sensul celor stabilite de instanță, soluție într-adevăr, ineficientă și care contravine celor statuate prin Decizia XX/2007 la care s-a făcut anterior referire. Această constatare însă, urmează a fi avută în vedere de instanța de apel cu ocazia rejudecării apelurilor.

Recurentul pârât a susținut, totodată, prin motivele de recurs că instanța de apel în mod nelegal a dispus obligarea sa la restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.571,76 mp din Splaiul Unirii, sector 4, câtă vreme în cauză terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea Lacului Văcărești; s-a menționat că terenul este evidențiat în domeniul public și că lucrarea – Acumulare Lac Văcărești, după recepționarea sa prin procesul verbal nr. 8693/1989, nu a fost abandonată, ceea ce, în opinia recurentului, ar conduce la concluzia că scopul investiției a fost realizat; în plus, concesionarea terenului pentru realizarea unui complex cultural sportiv nu contrazice cele anterior afirmate.

În soluționarea notificării reclamanților instanța era ținută să verifice calitatea reclamanților de persoane îndreptățite (ceea ce presupune o evaluare dintr-o dublă perspectivă: stabilirea calității de proprietar la momentul preluării a autorului de pe urma căruia se pretind măsuri reparatorii și verificarea calității de moștenitori a reclamanților, având în vedere că aceștia s-au prevalat de dispozițiile art. 4 alin. (2) din lege), stabilirea calității de unitate deținătoare ori determinarea calității de entitate învestită cu soluționarea notificării a celui chemat în judecată, cercetarea temeiului preluării abuzive și identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, în raport de situația de fapt reținută.

Însă, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, instanța de apel a nu a realizat o cercetare completă a împrejurărilor cauzei, ceea ce a condus la reținerea fragmentară a situației de fapt, astfel că, la acest moment nu este posibilă realizarea controlului de legalitate presupus de soluționarea recursului, motiv pentru care se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea ambelor apeluri, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ., interpretate per a contrario. Astfel, se constată că nu s-a stabilit în mod cert, prin raportare la probele cauzei, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite cu referire la constatarea celui sau celor care figurau în calitate de proprietari la data preluării imobilului și a calității de moștenitori a reclamanților.

Se impune a se observa că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 12877 din 2 august 1916 de fostul Notariat al Tribunalului Ilfov, calitatea de cumpărător a avut-o „firma N.P.F.”, pentru ca ulterior, în certificatele de moștenitori eliberate în urma dezbaterii unor succesiuni consecutive din șirul de moștenitori (în condițiile în care N.P. a avut 10 descendenți), acest imobil să se transmită pe cale succesorală din patrimoniul persoanelor fizice ale căror succesiuni erau dezbătute; aceste aspect presupune a se verifica incidența fie a art. 3 alin. (1) lit. b), fie a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, interpretarea per a contrario a celui din urmă text permițând restituirea în natură, iar nu numai măsuri reparatorii în echivalent; cele anterior menționate însă, urmează a se stabili în considerarea momentului preluării abuzive a imobilului, moment care, de asemenea, este incert în cauză.

Din înscrisurile pricinii, reiese că acesta ar fi fost preluat de stat în cotă de 1/10 prin Decizia 1965 din 9 noiembrie 1954 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, cotă ce a aparținut lui N.A. (fila 78 dosar apel), în aceeași adresă precizându-se că la nivelul anului 1986 imobilul figura deja proprietate de stat. Pe de altă parte, atât recurentul pârât, cât și Ministerul Mediului, dar și reclamanții au pretins că imobilul (probabil, restul de 9/10) a fost preluat prin Decretul de expropriere nr. 143/1988 (filele 58 și 61 dosar apel), fără ca însă instanța să solicite depunerea la dosar a actului normativ de preluare, împreună cu listele anexă ale acestuia, inițiale și rectificate, astfel cum au învederat reclamanții (filele 32 și 34 dosar fond), reclamanți care menționează anexa 26 la decret, în timp ce Ministerul Mediului face referire la anexa 5 la Decret (fila 80 apel).

Depunerea anexelor la decretul de preluare era utilă pentru identificarea celui (celor) pe numele căruia (cărora) a avut loc trecerea imobilului în proprietatea statului și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, ceea ce trebuia coroborat cu suprafața de teren menționată în contractul de vânzare cumpărare din 1916 (2.536,50 mp).

Nefiind cercetat și stabilit cu certitudine temeiul și împrejurările preluării imobilului, nu se putea determina nici norma incidentă pentru soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii; dacă în cauză a fost vorba în mod real de o expropriere, instanța va fi ținută să cerceteze dacă scopul exproprierii - obiectivul de investiții Lacul Văcărești s-a realizat (solicitând în acest sens și procesul verbal de recepție preliminară și punere în funcțiune nr. 8693/1989, fila 56 dosar apel), dacă el este în prezent abandonat și să soluționeze cererea în baza celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 10, reprezentând norme de trimitere pe deplin aplicabile, potrivit textului anterior.

Către o atare finalitate sunt concludente concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanță și cele constatate de expert ca regăsindu-se pe teren la acest moment, din perspectiva scopului exproprierii, după cum acestea trebuie privite în legătură cu împrejurarea concesionării terenului la data de 23 ianuarie 2003 de către Ministerul Apelor și Protecției Mediului către SC R.R.C. SA pentru realizarea și exploatarea unui complex cultural sportiv, iar nu cu realizarea unui complex rezidențial de locuințe care privește o altă adresă decât cea în litigiu (fila 120 dosar apel, respectiv, str. Splaiul Unirii). În sfârșit, raportul de restituire trebuie soluționat în contradictoriu cu unitatea deținătoare sau cu entitatea învestită potrivit dispozițiilor legii speciale, să emită dispoziție sau decizie motivată pentru soluționarea notificării.

Notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului București, iar în proces a figurat în calitate de pârât Municipiul București, ceea ce ar presupune ca Municipiul București să fi fost unitate deținătoare a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, neinteresând în cauză eventualitatea schimbării de regim juridic al terenului după acest moment (art. 21 alin. (5) din lege), în cauză făcându-se referire că obiectivul „Acumulare Lac Văcărești” este înscris în anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Pe de altă parte, trebuie verificat cu ce titlu a concesionat terenul Ministerul Apelor și Protecției Mediului către SC R.R.C.

SA la momentul anului 2003, pentru ca în cauză să se dispună conformarea la conduita legală a celui ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, sens în care trebuie stabilită situația juridică actuală a acestuia. Cercetarea aspectelor ce țin de calitatea de persoană îndreptățită și cea de unitatea deținătoare, în condițiile formulării unei acțiuni prin care se cenzurează de către instanță refuzul nejustificat de soluționare a notificării și prin care instanța cercetează pe fond notificarea, reprezintă corespondentul cerințelor de exercițiu al acțiunii civile privind calitatea procesuală activă și pasivă (alături de dreptul afirmat, interes și capacitate procesuală) ce trebuie verificate de instanță din oficiu, dat fiind regimul juridic al excepțiilor prin intermediul cărora acestea pot fi valorificate în procesul civil, în orice fază a pricinii, ele fiind excepții procesuale de fond, peremptorii, absolute.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) și (3), rap. la art. 304 pct. 9, coroborate însă cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe, în aplicarea art. 313 C. proc. civ., limitele rejudecării privind cele anterior statuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții C.A.R., D.Z.A.M. și N.P. precum și de Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 160 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2010.