ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2024

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanței:

• în principal, să se constate că a intervenit la data de 31 decembrie 2018 sau cel mai târziu la data de 15 ianuarie 2019, rezilierea de drept a contractului nr. x din 10 ianuarie 2017 și a actelor adiționale aferente, respectiv actul adițional nr. x din 25 mai 2017 și actul adițional nr. x din 18 mai 2018, conform pactului comisoriu de ultimul grad asumat de pârâtă și să fie obligată aceasta la plata sumei de 298.975 Euro + TVA, în raport de clauza penală stipulată în contract;

• în subsidiar, în măsura în care instanța de judecată nu va aprecia ca fiind aplicabil pactul comisoriu de ultimul grad, să se dispună reducerea prețului contractului cu valoarea serviciilor neprestate la timp și în mod corespunzător de partea adversă, în valoare 52.642 Euro + TVA și, față de împrejurarea că acest preț a fost deja achitat de reclamantă, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 52.642 Euro + TVA;

La data de 27 mai 2019, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională .

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat repunerea în termenul procedural de formulare a întâmpinării, în temeiul dispozițiilor art. 186 din C. proc. civ. în temeiul art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., a invocat excepția lipsei de interes, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rezilierea de drept a contractului nr. x din 10.01.2017 și a actului adițional nr. x din 25.05.2017; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, întrucât nu se poate reține în cauză neexecutarea obligațiilor contractuale.

În susținerea cererii de repunere în termenul procedural de formulare a întâmpinării, s-a arătat că până la data de 8 mai 2019, când reprezentantul legal al societății, în persoana domnului D., a fost apelat telefonic de către grefierul de ședință și i s-a adus la cunoștință existența litigiului, pârâta nu a fost citată legal și nu a fost înștiințată în legătură cu existența cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei. De altfel, chiar instanța de judecată la termenul din 9 mai 2019 a constatat nulă procedura de citare cu pârâta, reținând încălcarea dispozițiilor art. 163-164 din C. proc. civ., în ceea ce privește afișarea înștiințării, în lipsa cutiei poștale.

Referitor la excepția lipsei de interes, pârâta a arătat că prin actul adițional nr. x din 25.05.2017 părțile, de comun acord, au convenit încetarea contractului nr. x/10.01.2017 începând cu data de 25 mai 2017, situație în care, în mod evident, solicitarea de reziliere a unui contract ale cărui efecte, prin voința părților, încetase apare ca lipsită de interes.

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să dispună reducerea clauzei penale, având în vedere faptul că obligația principală a fost executată de către pârâtă și aceasta în mod evident a profitat reclamantei.

La data de 27 mai 2019, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a societății E. S.R.L., prin care a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 Euro+TVA, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit urmare a neîndeplinirii la timp de către chemata în garanție a obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii de publicitate nr. 9/12.01.2017.

La termenul de judecată din 20 iunie 2019, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării; a respins ca tardiv formulate de către pârâtă întâmpinarea, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

În cuprinsul încheierii din 3 octombrie 2019, prima instanță a reținut că excepția lipsei de interes este întemeiată, astfel că va fi admisă, în ceea ce privește petitul prin care reclamanta solicită să se constate intervenită rezilierea de drept a contractului nr. x/10.01.2017 și a Actului adițional nr. x

Tribunalul București a avut în vedere că Actul adițional nr. x are o existență de sine-stătătoare, cuprinde o înțelegere a părților în care se pleacă, într-adevăr, de la o sumă provenind din contractul inițial, care însă nu este contestată; de asemenea, a constatat că argumentația cererii de chemare în judecată vizează exclusiv Actul adițional nr. x care, de altfel, conține pactul comisoriu invocat.

Tribunalul București – secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 41 din 9 ianuarie 2020, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.); a constatat intervenită rezilierea de drept a actului adițional nr. x/18.05.2018; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 298.975 Euro + TVA; a respins, ca lipsit de interes, petitul prin care s-a solicitat să se constate intervenită rezilierea de drept a contractului nr. x din 10 ianuarie 2017 și a actului adițional nr. x; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 19.970,89 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 874 din 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-au respins, ca nefondate, apelul principal declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2019 și a sentinței civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, precum și apelul incident formulat de reclamant A. S.A. împotriva încheierii din 3 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, toate pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a declarat recurs principal, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 23 noiembrie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea apelului promovat împotriva încheierii din 20 iunie 2019 și schimbarea acesteia, cu consecința repunerii pârâtei în termenul de formulare a întâmpinării, a cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție. Casarea în parte a deciziei recurate se impune și pentru motivul că în mod greșit instanța de apel a respins calea de atac a apelului declarată împotriva sentinței civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020 a Tribunalului București, urmând să se dispună, în principal, respingerea, ca nefondată, a acțiunii promovate de reclamantă, deoarece nu se poate reține culpa sa în ceea ce privește neexecutarea obligațiilor contractuale și nici faptul că nu ar fi prestat serviciile media ce au făcut obiectul contractului încheiat între părți. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate și admiterea cererii reconvenționale, iar, în temeiul dispozițiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să se dispună reducerea clauzei penale, având în vedere împrejurarea că obligația principală a fost executată de către pârâtă și acesta a profitat, în mod evident, reclamantei.

În cauză, se impune repunerea pârâtei în termenul procedural de formulare a întâmpinării pentru motivul că pârâta nu a fost citată legal și până la 8 mai 2019, data la care reprezentantul legal al societății, în persoana domnului D. a fost apelat telefonic de către grefierul de ședință și i s-a adus la cunoștință existența litigiului, nu a fost înștiințată sub nicio formă în legătură cu existența cererii de chemare de judecată ce formează obiectul cauzei.

Instanța de apel s-a aflat în aceeași eroare ca și instanța de fond, întrucât a reținut că a fost îndeplinită procedura de citare dacă în urma apelului telefonic administratorul societății a confirmat adresa de citare ca fiind sediul societății. Acesta a trimis chiar și un e-mail în acest sens, prin care a menționat că a fost citat doar telefonic, deși nu există nicio dovadă a faptului că reprezentantul legal al pârâtei a primit anterior acțiunea. Toate aceste aspecte au fost tranșate într-un mod formal de ambele instanțe, deși consecințele în plan procesual sunt evidente. Societatea pârâtă a fost lipsită de orice fel de apărare, ca urmare a unei situații care nu îi este imputabilă.

De altfel, soluția instanței de fond este chiar în contradicție cu motivele reținute de aceasta în cadrul încheierii întocmite pentru termenul de judecată din data de 9 mai 2019, când a constatat nulă procedura de citare cu pârâta și încălcarea dispozițiilor art. 163-164 din C. proc. civ., în ceea ce privește afișarea înștiințării, în lipsa cutiei poștale. Similar se procedează în cadrul procedurii prealabile, astfel încât soluția cuprinsă în încheierea apelată este evident eronată, nefiind constatată vreo diferență din perspectiva modului în care s-a realizat procedura de comunicare a actelor procedurale între momentul citării pentru primul termen de judecată și momentul comunicării acțiunii în cadrul procedurii prealabile. Pârâta a luat la cunoștință de conținutul cererii de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia, la momentul formulării cererii de studiere și fotocopiere dosar de către avocat. Cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării a fost depusă în termenul procedural de 15 zile reglementat de art. 186 din C. proc. civ., de la data la care reprezentantul legal al societății a fost înștiințat telefonic de existența litigiului dintre părți.

Procedând în acest fel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 163 -art. 164 din C. proc. civ. și pe cele ale art. 186 din același cod.

În fața instanței de fond s-a demonstrat faptul că referitor la campania aferentă perioadei 15.06.2018-15.07.2018, rapoartele de monitorizare au fost livrate către A. prin intermediul mijloacelor electronice.

Referitor la campania din perioada 01.09.2018-30.09.2018, s-a arătat că în data de 2 august 2019, doamna F., în calitate de reprezentant al A. S.A., a primit, prin e-mail, documentul PDF intitulat "Raport campanie media A.", care cuprindea raportul final al ambelor valuri de expunere.

Având în vedere precizările din cererea de recurs, nu se poate reține faptul că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, atâta timp cât serviciile media asumate de comun acord au fost prestate în integralitate, așa cum reiese din înscrisurile atașate întâmpinării (Anexa 7).

Referitor la posibile întârzieri manifestate în transmiterea acestor date, explicațiile aferente pot fi consultate la lit. b) alin. (2) subpunctele i)-iv) din întâmpinare, aspecte de natură a confirma lipsa vreunei culpe contractuale din partea pârâtei în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Dintr-o altă perspectivă, trebuie făcută o distincție clară între obligațiile contractuale asumate de către pârâtă și motivele invocate de către reclamantă în ceea ce privește solicitarea de reziliere a contractului între părți, de vreme ce pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile, nu poate fi reținută o culpă a pârâtei sub aspectul neîndeplinirii vreunei obligații asumate, iar reclamanta invocă ca și temei al solicitării de reziliere a contractului, faptul că se află în imposibilitatea dovedirii deductibilității cheltuielilor aferente, în eventualitatea unui audit fiscal, ceea ce reprezintă o recunoaștere, implicită, din partea reclamantei că obligațiile contractuale au fost împlinite, temeiul de fapt al acțiunii reclamantei fiind reprezentat de o situație ipotetică.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, întrucât pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate.

Solicitarea pârâtei de reducere a clauzei penale are în vedere faptul că pârâta și-a îndeplinit în totalitate obligațiile contractuale asumate, cu excepția materialelor de monitorizare media care au fost transmise, cu întârziere, de către G., fiind transmis reclamantei raportul final care includea și această monitorizare. Ulterior transmiterii, reclamanta nu a mai invocat eventuale nereguli cu privire la conținutul raportului.

De altfel, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, recunoaște prestarea de către pârâtă a serviciilor la care s-a obligat, așa încât solicitarea formulată, pe cale reconvențională, era pe deplin justificată, cu atât mai mult cu cât, reclamanta se prevalează, în argumentația sa, de o situație ipotetică care vizează un posibil control sau audit, pentru a justifica interesul în promovarea acțiunii.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L.; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 20 decembrie 2023, conform plicului atașat, reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 874 din 31 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 28 decembrie 2023.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate (în limita soluției de respingere a apelului incident) și trimiterea cauzei instanței de apel, în vederea admiterii apelului incident. În concret, recurenta-reclamantă a solicitat schimbarea încheierii din 3 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, ambele pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în sensul respingerii excepției lipsei de interes a pretenției vizând constatarea intervenirii rezilierii de drept a contractului nr. x/10.01.2017 și a actului adițional nr. x la acesta și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel și, implicit, instanța de fond în mod eronat au interpretat și aplicat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ. – "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege".

Ceea ce au reținut instanțele inferioare este rezultatul unui formalism excesiv, care contravine art. 1266 din C. civ.

Astfel, s-a arătat că, potrivit celor reținute de instanțele devolutive, ar fi încetat contractul nr. x/10.01.2017 și actul adițional nr. x/25.05.2017 prin acordul părților, pentru motivul că în cuprinsul actului adițional nr. x/25.05.2017 există clauza de la pct. 2, în sensul că "părțile au convenit de comun acord încetarea contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2017 începând cu data de 25 mai 2017", adică data încheierii actului adițional nr. 1.

Așa cum rezultă din succesiunea actelor semnate și modul în care au înțeles să își exercite drepturile și să-și execute obligațiile contractuale în baza actelor semnate, părțile au urmărit și au executat contractul inițial, care, prin cele două acte adiționale încheiate, a suferit doar modificări.

Instanțele inferioare aveau obligația să interpreteze raporturile dintre părți, ce au îmbrăcat forma celor 3 acte, în conformitate cu voința reală a părților, nu după cum aparent reieșea din clauza reținută. Prin clauza respectivă, coroborată cu celelalte clauze și anexe la actul adițional nr. x/25.05.2017, părțile au dorit doar să evidențieze clar că, în schimbul prețului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă încă de la semnarea contractului (deci, pârâta C. S.R.L. nu mai avea nicio pretenție la plată), obligațiile C. S.R.L. s-au reconfigurat, acestea rămânând a fi executate în viitor, după semnarea actului adițional nr. x/25.05.2017, cu respectarea unor noi termene și condiții de aducere la îndeplinire, astfel cum acestea au fost prevăzute în Anexele actului adițional nr. x/25.05.2017, în condițiile în care termenele și cerințele stabilite inițial prin contract nu mai erau de actualitate, fiind depășite (deci, C. S.R.L. nu mai avea de prestat serviciile media din contract, ci serviciile reconfigurate din actul adițional nr. x/25.05.2017, respectiv reclamanta nu mai putea cere decât prestarea serviciilor media din actul adițional nr. x/25.05.2017). Acesta este sensul clauzei de la pct. 2 din actul adițional nr. x/25.05.2017.

Potrivit recurentei-reclamante, s-a omis faptul că, în pofida clauzei de la pct. 2 din actul adițional nr. x/25.05.2017, care aparent susținea încetarea raporturilor, celelalte clauze și Anexe la actul adițional stabileau opusul și anume continuarea raporturilor - în schimbul prețului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă, pârâta C. S.R.L. avea obligații de prestat (modificate, reconfigurate față de contract). Instanțele anterioare nu doar că nu au interpretat clauzele actului adițional nr. x/25.05.2017 în conformitate cu art. 1267 din C. civ., dar au omis și comportamentul părților, mai exact, comportamentul C. S.R.L. ulterior semnării actului adițional nr. x/25.05.2017, care a început să presteze serviciile asumate prin acest act adițional. Deși a fost neînsemnată, prestarea a existat.

Ulterior, s-a semnat actul adițional nr. x/18.05.2018, prin care părțile "au convenit de comun acord modificarea/completarea raporturilor inițiale", dovadă că actul adițional anterior, nr. 1/25.05.2017, nu a atestat doar încetarea contractului. Prin actului adițional nr. x/18.05.2018 și anexele la acesta s-au punctat "serviciile media restante" din actul adițional nr. x/25.05.2017 și valoarea acestora de 298.975 Euro, stabilindu-se pentru pârâta C. S.R.L. noi termene și condiții de respectat, de data aceasta sub sancțiunea pactului comisoriu inserat.

Așadar, actul adițional nr. x/18.05.2018 nu reprezintă "un nou contract", cum s-a reținut, ci, dimpotrivă, o modificare a acordurilor semnate anterior, în art. 2 din actul adițional nr. x/18.05.2018 prevăzându-se expres că "părțile declară că serviciile de mai sus, în valoare totală de 298.975 Euro + TVA sunt achitate..., reprezentând servicii asumate anterior semnării prezentului act adițional de către prestator și neprestate la data semnării prezentului".

În opoziție cu modalitatea în care instanțele inferioare au aplicat art. 1270 din C. civ., contractul nr. x/10.01.2017 și actul adițional nr. x/25.05.2017 nu au încetat la 25 mai 2017 prin semnarea actului adițional nr. x, ci, dimpotrivă, raporturile contractuale au continuat în baza și prin semnarea actului adițional nr. x/25.05.2017, astfel cum a fost ulterior modificat și completat prin actul adițional nr. x/18.05.2018, toate aceste acte având putere de lege între părți. Cele trei acte au format un tot unitar: prețul a fost achitat în baza contractului, la momentul semnării lui, iar serviciile stabilite inițial prin contract au suferit, prin actele ulterioare, modificări, actualizări.

Recurenta-reclamantă apreciază că pct. 2 din actul adițional nr. x/18.05.2018 a fost greșit interpretat de instanțele devolutive, cu eludarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 – art. 1268 din C. civ.. În realitate, prin clauza de la pct. 2 din actul adițional nr. x/18.05.2018, se restabileau obligații în vederea executării lor de către pârâta C. S.R.L., iar nu în sensul încetării contractului nr. x/10.01.2017. Apare astfel fără suport reținerea Curții de Apel București, potrivit căreia actul adițional nr. x/18.05.2018 "reprezintă un nou contract, având în vedere manifestarea expresă (în scris) de voință a părților cu privire la înțelegerile anterioare de a le înceta...". De asemenea, rămâne fără fundament juridic concluzia Curții de Apel București, în sensul că instanța nu poate statua "desființarea unui contract deja încetat prin acordul părților". Atâta timp cât instanțele anterioare au reținut că pârâta C. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale la timp și în mod corespunzător și s-a probat că aceste obligații contractuale doar au fost modificate prin cele două acte adiționale, prețul pentru acestea fiind deopotrivă achitat în baza contractului, la data semnării acestuia, recurenta consideră că sancțiunea rezilierii ar trebui să se întindă asupra celor trei acte.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 11 martie 2024 s-a fixat termen la data de 11 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității recursului principal a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul principal în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă C. S.R.L. a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că s-a respins apelul principal declarat împotriva încheierii de ședință din 20 iunie 2019, prin care a fost respinsă cererea sa de repunere în termenul de a formula întâmpinare, corelativ, constatându-se tardivitatea formulării întâmpinării, a cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

Astfel, s-a arătat că se impune repunerea pârâtei în termenul procedural de formulare a întâmpinării pentru motivul că această parte nu a fost citată legal și, până la 8 mai 2019, data la care reprezentantul legal al societății, în persoana domnului D., a fost apelat telefonic de către grefierul de ședință și i s-a adus la cunoștință existența litigiului, nu a fost înștiințată sub nicio formă în legătură cu existența cererii de chemare de judecată ce formează obiectul cauzei.

Critica anterior prezentată se referă la procedura de citare a recurentei-pârâte în etapa procesuală a fondului și se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât modalitatea de citare are înrâurire asupra respectării dreptului la apărare al părții care invocă nelegalitatea citării și produce consecințe asupra hotărârii pronunțate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din același cod care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că decizia recurată este nelegală, deoarece instanța de apel s-a aflat în aceeași eroare ca și instanța de fond, în sensul că a reținut că a fost îndeplinită procedura de citare dacă în urma apelului telefonic administratorul societății a confirmat adresa de citare ca fiind sediul societății.

Înalta Curte constată că, referitor la critica vizând nelegala citare în fața primei instanțe a pârâtei C. S.R.L., Curtea de Apel București a reținut că nu este fondat motivul de apel principal, care se referă la încheierea de ședință din 20 iunie 2019 a Tribunalului București.

Astfel, instanța de apel a constatat că potrivit procesului-verbal aflat la fila x, volumul I din dosarul de fond au fost comunicate, în mod legal, cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate la data de 27 februarie 2019, la adresa sediului social al apelantei-pârâte.

La primul termen de judecată, respectiv la 9 mai 2019, s-a constatat că nu a fost legal îndeplinită procedura de citare cu societatea pârâtă, astfel încât s-a amânat pricina, iar reprezentantul pârâtei a solicitat în scris amânarea cauzei, deoarece nu ar fi primit citația.

Curtea de Apel București a mai constatat că, pe de-o parte, față de procesul-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate, apelanta-pârâtă nu a formulat nicio cerere de înscriere în fals, ceea ce înseamnă că, potrivit mențiunilor, cererea de chemare în judecată și înscrisurile au fost în mod legal comunicate, la sediul social al pârâtei, de la data comunicării începând să curgă termenul pentru depunerea întâmpinării și a cererii reconvenționale.

Pe de altă parte, instanța de apel a observat că apelanta-pârâtă extinde motivul de nulitate de la procesul-verbal de înmânare a citației pentru termenul din 9 mai 2019 la procesul-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată de la fila x volumul I din dosarul de fond.

Or, este vorba despre două acte de procedură diferite, primul fiind restituit cu plicul la dosar și mențiunea "lipsă domiciliu".

S-a mai reținut că, potrivit referatului întocmit de grefierul de ședință, sediul social al pârâtei a fost confirmat de către administratorul acesteia, domnul D..

Așadar, având în vedere că au fost comunicate, în mod legal, la sediul social al pârâtei atât cererea de chemare în judecată, cât și înscrisurile atașate, aceasta neînscriindu-se în fals cu privire la mențiunile factorului poștal, potrivit cărora actele au fost depuse la cutia poștală, instanța de prim control judiciar a considerat că tribunalul a stabilit corect că termenul de depunere a întâmpinării și a cererii reconvenționale a fost depășit.

Totodată, a reținut că legalitatea procedurii de citare pentru termenul de judecată din 9 mai 2019, concretizată într-un nou act procedural, a fost apreciată de instanța de fond ca fiind neîndeplinită, fiecare dintre cele două acte procedurale vizând momente diferite ale litigiului, nerespectarea condițiilor legale a vizat aspecte diferite și având inclusiv consecințe diferite în plan sancționator.

Referitor la cererea de repunere în termen, Curtea de Apel București a apreciat, de asemenea, că în mod corect prima instanță a concluzionat că nu există motive temeinice care să justifice o asemenea măsură, neîndeplinirea procedurii de citare la primul termen de judecată nefiind un astfel de motiv.

În calea de atac a recursului, pârâta nu formulează veritabile critici de nelegalitate, ci doar a susținut faptul că, procedând în acest fel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 163 -art. 164 din C. proc. civ. și pe cele ale art. 186 din același cod.

Înalta Curte observă că pârâta a înțeles să reia susținerile formulate prin cererea de repunere în termen și, ulterior, prin apelul promovat împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul București la data de 20 iunie 2019.

Or, instanțele anterioare au analizat deja dovezile de comunicare ale cererii de chemare în judecată, apreciind că este legală procedura de comunicare.

De altfel, chiar pârâta acceptă faptul că a fost comunicată, în mod legal, acțiunea reclamantei, de vreme ce nu a invocat nulitatea procesului-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reamintește că în ipoteza în care destinatarul actului de procedură nu este găsit la domiciliu/sediu, agentul îl va depune la cutia poștală, încheindu-se proces-verbal în legătură cu această împrejurare, în condițiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ.

Conform art. 165 alin. (1) pct. 1 din același cod, "procedura se socotește îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal;".

Reiese, deci, că procedura de comunicare este considerată ca fiind legal îndeplinită, prin depunerea înștiințării la cutia poștală, în ipoteza în care destinatarul nu este găsit la adresă, legiuitorul necondiționând îndeplinirea procedurii de comunicare de existența unei semnături a destinatarului pe dovada de înmânare a actului procedural transmis.

În cauză, cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate au fost comunicate pârâtei la adresa sediului social, prin depunere la cutia poștală, la data de 27 februarie 2019, astfel cum reiese din procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile art. 164 C. proc. civ.

Mențiunile din procesul-verbal de înmânare privitoare la faptele constatate personal de cel care le-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, iar pârâta nu a înțeles să se urmeze această procedură.

Pârâta C. S.R.L. a solicitat repunerea în termenul de a formula întâmpinare, ceea ce înseamnă o recunoaștere a pierderii termenului procedural, termen pe care partea îl putea pierde doar dacă comunicarea cererii de chemare în judecată a fost una legală.

În ipoteza în care termenul pentru depunerea întâmpinării nu ar fi început să curgă, pârâta nu ar fi avut temei pentru a formula cerere de repunere în termen.

Deși recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate nici sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanțele inferioare au pronunțat o soluție corectă, în ceea ce privește cererea de repunere în termen.

În mod judicios au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 186 din C. proc. civ.. Pentru a fi admisă o cerere de repunere în termen este necesar ca depășirea termenului procedural să fie justificată pe baza unor motive temeinice. Or, pârâta nu a indicat și nici nu a probat asemenea "motive temeinice".

Susținerea potrivit căreia pârâtei nu i s-ar fi comunicat, în mod legal, cererea de chemare în judecată, în cadrul procedurii de regularizare, nu echivalează cu un "motiv întemeiat", de natură să determine admiterea unei cereri de repunere în termen. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat, premisa cererii de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de prim control judiciar este legală, motiv pentru care nu se va reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea căii de atac a susținut faptul că trebuie făcută o distincție clară între obligațiile contractuale asumate de către pârâtă și motivele invocate de către reclamantă, în ceea ce privește solicitarea de reziliere a contractului între părți, de vreme ce pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile.

Așadar, pârâta consideră că nu poate fi reținută culpa sa sub aspectul neîndeplinirii vreunei obligații asumate.

Raportând considerentele deciziei Curții de Apel București la motivele de recurs invocate de pârâtă în calea extraordinară de atac, Înalta Curte reține că acestea nu conțin critici cu privire la judecata realizată de instanța devolutivă de control în etapa procesuală anterioară, ci exprimă nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată în cauză.

Înalta Curte consideră util să amintească că simpla enunțare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în lipsa prezentării de către recurentă a unor argumente concrete care să indice punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unor dispoziții legale, în ce constă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Argumentele susținute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanței de apel asupra faptelor și propun instanței de recurs să impună o concluzie contrară celei reținute în etapa procesuală precedentă, respectiv că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, atâta timp cât serviciile media asumate de comun acord au fost prestate în integralitate, așa cum reiese din înscrisurile atașate întâmpinării (Anexa 7).

Așadar, teza încălcării normelor de drept material trebuie să fie prezentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se susține nelegalitatea hotărârii, în realitate, se critică situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente ce au și o semnificație juridică, însă acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

În subsidiar, prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curți admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate și admiterea cererii reconvenționale, iar, în temeiul dispozițiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să se dispună reducerea clauzei penale, având în vedere împrejurarea că obligația principală a fost executată de către pârâtă și acesta a profitat, în mod evident, reclamantei.

Cu privire la această solicitare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (6) din același cod prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părților de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Devoluțiunea este, însă, limitată prin dispozițiile art. 477 și art. 478 din C. proc. civ.

Prevederile legale evocate stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat în regula tantum devolutum quantum judicatum, care corespunde ideii că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Așadar, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, fiind inadmisibilă modificarea în apel a elementelor esențiale ale acțiunii civile (obiect, cauză, părți). Astfel, instanța de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

În aceste coordonate normative, Înalta Curte constată că Tribunalul București – secția a VI-a civilă, prin încheierea din 20 iunie 2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării; totodată, a respins ca tardiv formulate de către pârâtă întâmpinarea, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii reconvenționale, act de procedură prin care pârâta-reclamantă a solicitat instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să dispună reducerea clauzei penale.

Se reține că solicitarea subsidiară la care face referire recurenta, vizând limitarea despăgubirii pentru neexecutare în raport de prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă, a fost formulată în cadrul cererii reconvenționale și, în raport de limitele judecății realizate prin sentința primei instanțe și de dispozițiile procedurale evocate, Înalta Curte constată că este corectă concluzia instanței de apel, care nu a mai analizat motivul 3 de apel invocat de apelanta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.).

În recurs, recurenta-pârâtă nu a formulat critici în legătură cu limitele deduse judecății prin cererea de apel, astfel încât orice examinare pe fond a cererii subsidiare de reducere a clauzei penale excedează analizei prezentei căi de atac.

Înalta Curte reține că nu se pune nici problema aplicării greșite a normelor de drept material care reglementează clauza penală, respectiv a prevederilor art. 1.538 din C. civ.

Prin "clauză penală" se înțelege acea convenție accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conținută în dispozițiile contractuale este obligatorie între părți, instanța nu este îndreptățită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută și nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficiență acestei convenții prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este, de asemenea, nefondat, în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, pe calea recursului incident, faptul că instanța de apel și, implicit, instanța de fond în mod eronat au interpretat și aplicat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ. – "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege".

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanțele inferioare au dat dovadă de un formalism excesiv, care contravine dispozițiilor art. 1266 din C. civ.

Cu privire la aceste critici, se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu-zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. include în conținutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.

Așadar, incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanțele de fond.

Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

În acest context, instanța supremă va analiza doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și excluse din dezbatere celelalte susțineri.

Potrivit recurentei-reclamante, s-a omis faptul că, în pofida clauzei de la pct. 2 din actul adițional nr. x/25.05.2017, care aparent susținea încetarea raporturilor, celelalte clauze și Anexe la actul adițional stabileau opusul și anume continuarea raporturilor - în schimbul prețului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă, pârâta C. S.R.L. avea obligații de prestat (modificate, reconfigurate față de contract).

Recurenta-reclamantă apreciază că pct. 2 din actul adițional nr. x/18.05.2018 a fost greșit interpretat de instanțele devolutive, cu eludarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 – art. 1268 din C. civ.. În realitate, prin clauza de la pct. 2 din actul adițional nr. x/18.05.2018, se restabileau obligații în vederea executării lor de către pârâta C. S.R.L., iar nu în sensul încetării contractului nr. x/10.01.2017.

Înalta Curte reține că verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – art. 1269 din C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Înalta Curte constată însă că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 din C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice.

Recurenta-reclamantă nu formulează critici apte să contureze nelegalitatea hotărârii recurate, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată cu privire la apelul incident promovat împotriva încheierii de ședință din 3 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020 (în privința soluției de admitere a excepției lipsei de interes/respingerii, ca lipsit de interes, a petitului ce a vizat constatarea intervenirii rezilierii de drept a contractului nr. x/10.01.2017 și a Actului adițional nr. x la acesta), în analiza căruia instanța de apel a reținut, cu justețe, că sunt neîntemeiate susținerile sale.

Curtea de Apel București a observat că, în fapt, la data de 25 mai 2017 părțile în litigiu au încheiat Actul adițional nr. x la contractul nr. x/10.01.2017 prin care "au convenit de comun acord încetarea contractului de prestări servicii nr. x din data de 10/01/2017 începând cu data 25.05.2017".

De asemenea, a reținut că principiul forței obligatorii a contractului are rolul primar de a explica și ordona raportul juridic născut între părți, ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terților, prin intermediul opozabilității efectelor contractului.

De aceea, una dintre consecințele primare ale principiului enunțat este regula conform căreia "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege" - art. 1270 alin. (2) C. civ. (2009) -, de unde și așa-numita regulă a simetriei în contracte care implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, precum și revocabilitatea acestora prin consimțământ mutual.

Așadar, chiar dacă înțelegerea ulterioară încetării contractului inițial dintre părți a fost intitulată "Act adițional nr. x din data de 18 mai 2018 la contractul nr. x/10.01.2017", aceasta reprezintă un nou contract, având în vedere manifestarea expresă (în scris) de voință a părților cu privire la înțelegerile anterioare de a le înceta, instanța neputând statua desființarea unui contract deja încetat prin acordul părților.

Prin aplicarea dispozițiilor art. 1266 – art. 1268 din C. civ., instanța de apel a dat eficiență principiului voinței reale a părților și a regulilor de interpretare a contractului.

În plus, instanța supremă reține că simpla reluare a alegațiilor din etapa procesuală a apelului, cu ignorarea hotărârii atacate și a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 874 din 31 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.