ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1969/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare încheiată între părți, autentificată la Biroul Notarului Public C. din București sub nr. x/04.07.2019, obligarea pârâtei la plata sumei de 246.568 RON, reprezentând contravaloarea ușilor executate de reclamantă conform contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019 și a ofertei nr. x, aflate în stocul reclamantei pentru livrare și montare în imobilul pârâtei care le-a refuzat nejustificat, actualizarea sumelor cu rata inflației și dobândă legală, ce urmează a fi calculată potrivit art. 628 din C. proc. civ., de la data de 28 iunie 2020 până la achitarea integrală a sumelor datorate.

Prin sentința civilă. 2462/13.10.2021 pronunțată de prima instanță a fost admisă cererea de chemare în judecată și s-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare, autentificată de Biroul Notarului Public C. sub nr. x/04.07.2019, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 246.568 RON actualizată în raport cu rata inflației, în baza contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019 și a dobânzii legale aferente, calculată de la data de 28.06.2020 și până la data plății efective; s-a dispus, de asemenea, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 18.588 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, acesta fiind soluționat prin decizia civilă nr. 1660/A/2022 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Prin această decizie, s-a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L., iar sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul că, rejudecând cauza, instanța de apel a dispus respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect plata sumei de 246.568 RON, precum și capetele de cerere accesorii ce au vizat actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, ca neîntemeiate; pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fiind, în rest, menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că este fondată acțiunea reclamantei în ceea ce privește cererea de rezoluțiune, în temeiul art. 1516 alin. (1) pct. 2 din C. civ.. Referitor la plata prețului ușilor, solicitată în temeiul contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019, a reținut însă, că aceasta nu poate fi considerată un efect al rezoluțiunii și că reclamanta nu este îndreptățită la această restituire, cu atât mai mult cu cât, la data rezoluțiunii nu operase compensarea, întrucât ușile în discuție nu fuseseră livrate. Evocând dispozițiile contractuale, această instanță a mai reținut că transferul dreptului de proprietate asupra celor 280 de uși se produce la predarea acestora, în acord cu dispozițiile art. 1767 și art. 1771 din C. civ., așa încât, anterior acestui moment reclamanta nu are dreptul de a cere prețul; în ceea ce privește afirmarea, de către reclamantă a calității de creditor în privința obligației corelative a pârâtei de preluare a ușilor, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a uzat de dispozițiile art. 1726 din C. civ. care îi dădeau dreptul de a consemna în depozit, pe seama cumpărătorului, bunurile contractate sau chiar de a le valorifica printr-o persoană autorizată.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1365 din 24 mai 2023, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1660A din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Examinând, succesiv, motivele de casare, Înalta Curte a reținut, într-un prim considerent, că nu are caracter fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în măsura în care acesta a înglobat susținerea recurentei-reclamante că motivarea are caracter contradictoriu, derivat din faptul că, în ciuda evidenței rezultate din probe și a constatării culpei pârâtei în ceea ce privește neexecutarea promisiunii bilaterale de vânzare încheiată între părți, autentificată la BNP C. din București sub nr. x/04.07.2019, s-a reținut lipsa oricărei culpe a S.C. B. S.R.L. în neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii.

În cadrul aceluiași motiv de casare recurenta a pus în discuție evocarea, în apel, a unor argumente extraprocesuale ori care depășesc cadrul firesc al litigiului, fără o necesară punere a acestora în dezbaterea părților și pronunțarea instanței asupra unor aspecte care nu au făcut obiect al învestirii prin cererea principală, apel sau prin întâmpinare.

Înalta Curte a subliniat că în măsura în care recurenta a afirmat încălcarea principiului contradictorialității și disponibilității și, implicit, lipsirea sa de dreptul la apărare în condiții de egalitate și contradictorialitate, în realitate, aceasta a susținut încălcarea normelor procesuale care consfințesc de lege lata aceste principii, iar criticile specifice se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că a fost examinat corespunzător.

Instanța supremă a constatat că acest motiv de recurs are caracter fondat. Expunerea cadrului litigios din preambulul considerentelor deciziei de casare, dublat de constatarea că în motivele de apel sau în cursul soluționării apelului niciuna dintre părți nu s-a referit și nici nu a făcut parte din cauza procesului chestiunea incidenței art. 1726 din C. civ. - care a fundamentat hotărârea instanței de apel în aprecierea neîndeplinirii, de către reclamantă, a obligației de livrare – a impus concluzia că acest fundament juridic s-a situat în afara învestirii legale a instanței de apel și a fost de natură să încalce principiul contradictorialității, fiind eludate dispozițiile art. 9 și art. 14 din C. proc. civ.

Înalta Curte a reținut, în contextul prezentat, că argumentul juridic al instanței de apel excedează cauza juridică a acțiunii și a apelului. În continuare, a statuat că obiectul analizei acestei instanțe trebuia centrat pe examinarea îndeplinirii sau a disponibilității de îndeplinire a obligației proprii de către furnizorul ușilor, în acord cu dispozițiile contractuale. Curtea de Apel București nu avea de lămurit dacă această parte contractantă a fost liberată de obligațiile proprii prin mijlocirea procedurii de consemnare în depozit a bunurilor, deoarece această afirmație nu a fost realizată în proces; mai mult, reglementând facultatea, iar nu obligația, vânzătorului de liberare contractuală, dispozițiile art. 1726 din C. civ. oferă vânzătorului perspectiva descărcării de obligația care îi incumbă conform contractului, în timp ce în prezentul proces, furnizorul a urmărit executarea activă a contractului, livrarea și montarea ușilor, dublată de dreptul său de a primi prețul.

Prin adaptarea corectă a reperului analizei judiciare la cauza reală a cererii, instanța trebuia să se limiteze la evaluarea forței obligatorii a contractului și examinarea temeiniciei dreptului părții care, în calitate de creditor contractual, solicită executarea convenției de către partea rămasă în pasivitate, în contrapondere cu apărările acesteia.

Oferind, în aceste condiții, direct în considerente un raționament judiciar care s-a situat în afara limitelor explicite sau implicite ale cauzei, instanța de apel a încălcat regulile procesului, întocmai în modul prefigurat de recurentă: a răpit acesteia dreptul la apărare și la dezbaterea contradictorie a cauzei.

Următorul motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a vizat încălcarea normelor de drept material referitoare la forța obligatorie a contractului și efectele recunoscute în persoana creditorului împotriva debitorului care, pretins fără justificare, refuză executarea propriei obligații. În măsura în care instanța de apel a stabilit că reclamanta A. S.R.L. nu are dreptul de a pretinde plata prețului pentru bunurile care au făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, deoarece acesta nu este un efect al rezoluțiunii antecontractului de vânzare imobiliară și că, în consecință, partea nu poate pretinde decât daune-interese, recurenta a afirmat încălcarea, în apel, a dispozițiilor art. 1270 și art. 1516 din C. civ.

Și aceste critici au fost găsite întemeiate de către instanța supremă.

Sub acest aspect, s-a reținut că fundamentul juridic al acțiunii s-a bazat pe concomitența celor două contracte, de presări servicii și de promisiune de vânzare, în mod particular pe modalitatea în care părțile au consfințit modalitatea de plată a prețului fiecăruia dintre ele.

Afirmând că desființarea prin rezoluțiune a antecontractului de vânzare imobiliară lasă fără cauză modul în care s-a conceput plata prețului ușilor executate de reclamantă, A. S.R.L. a cerut, nu repunerea părților în situația anterioară ca efect al rezoluțiunii, ci constatarea că pârâta devine debitoarea obligației de a plăti prețul contractului de prestări servicii care rămâne în ființă, care nu se mai poate stinge prin compensare, conform construcției contractuale originare.

Înalta Curte a statuat că reperele analizei instanței de apel trebuiau specific adaptate la examinarea efectelor contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019, în consecutivitatea desființării promisiunii de vânzare, adică pe baza temeiurilor de drept solicitate de reclamantă, art. 1270 și art. 1516 din C. civ.. Astfel, instanța avea să examineze dacă obligația creditorului a fost executată în termenii acestei convenții, dând semnificație juridică notificărilor adresate pârâtei, în mod repetat, pentru organizarea șantierului în vederea livrării și montării ușilor, dacă împotriva pârâtei se poate consolida prezumția legală de culpă în neexecutarea contractului și, astfel, dacă este fondată cererea reclamantei de a obține plata silită a prețului.

Cu toate acestea, instanța de apel a examinat pretenția reclamantei din perspectiva efectelor rezoluțiunii, reținând, în esență, că reclamanta nu a plătit prețul apartamentului pentru a obține repunerea în situația anterioară, cu toate că acțiunea nu a avut o asemenea construcție cauzală. Complementar, a reținut că, oricum prețul ușilor nu putea fi acordat, întrucât nu a operat transferul de proprietate către achizitor, concomitent livrării, deși reclamanta a afirmat în proces notificarea pârâtei în acest scop, pe care a lipsit-o de orice relevanță juridică. Mai mult, a reținut culpa reclamantei în neefectuarea procedurii de consemnare silită a bunurilor, deși furnizorul nu avea, în baza contractului ori a legii, o asemenea obligație și, oricum reclamanta nu a urmărit constatarea executării obligației proprii, ci recunoașterea dreptului de plată a prețului.

Or, prin evocarea acestor temeiuri, oricum neadaptate cauzei reale a pretenției, instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile de drept material evocate de recurentă, încălcând ordinea de drept pozitiv în materia contractelor, de natură să lipsească partea de o examinare corectă și legală a acțiunii promovate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 23 august 2023.

În analiza cererii de apel formulate în cauză de către apelanta-pârâtă, față de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1365 din 24 mai 2023, Curtea de Apel București a avut în vedere prevederile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Cum recursul promovat de către intimata-reclamantă A. S.R.L. a privit numai capetele de cerere, prin care s-a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 246.568 RON (reprezentând contravaloarea ușilor executate de intimata-reclamantă, sumă actualizată cu rata inflației) și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calea extraordinară de atac fiind admisă numai cu privire la acestea, Curtea de Apel București a reanalizat apelul formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței tribunalului doar pe aceste aspecte. De asemenea, a reținut că sentința primei instanțe, de admitere a primului capăt de cerere, prin care s-a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare, autentificate sub nr. x/04.07.2019 de către Biroul Notarului Public C., are autoritate de lucru judecat, având în vedere prevederile art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2462 din 13 octombrie 2021 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D.; apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.331,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

La data de 7 martie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și, în principal, să se constate nulitatea deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – secția a VI-a civilă. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii atacate.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate normele de drept procesual, în ceea ce privește citarea societății A. S.R.L., care a intrat în procedura de insolvență la termenul din 23 noiembrie 2023.

Astfel, s-a arătat că la data judecării cauzei au fost invocate de către recurenta B. S.R.L. dispozițiile art. 155 din C. proc. civ., raportat la art. 58 și art. 87 din Legea nr. 85/2014. Aceasta a solicitat în ședință publică trecerea în citativ a societății aflate în insolvență și citarea acestei părți prin administratorul judiciar, însă instanța de apel a respins solicitarea considerând suficientă introducerea în citativ a societății cu noua reprezentare, fără citarea acesteia. Este adevărat că în procesul civil părțile nu sunt obligate să se înfățișeze la judecată, însă este obligatoriu ca ele să fie citate legal în cadrul procedurii conform art. 85 C. proc. civ. care are caracter imperativ. Nicio măsură nu poate fi luată de instanță decât după încunoștințarea părților, drept garanție a respectării principiilor ce guvernează procesul civil privind echitatea procedurii, dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor ca elemente esențiale ale dreptului oricărei persoane la un proces echitabil în accepțiunea dată de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Potrivit art. 87 pct. 5 din C. proc. civ., cei supuși procedurii reorganizării judiciare și a falimentului vor fi citați prin administratorul judiciar ori, după caz, prin lichidatorul judiciar, dispoziție legală încălcată de instanța de fond care a avea obligația să citeze societatea intimată prin intermediul administratorului judiciar, de vreme ce procedura insolvenței era deja deschisă la primul termen de judecată.

În accepțiunea recurentei, desfășurarea judecății, inclusiv administrarea mijloacelor de dovadă în lipsa uneia dintre părți care nu a fost legal citată, afectează întreaga procedură care trebuie reluată în condiții de regularitate procedurală prin citarea intimatei în conformitate cu dispozițiile imperative ce reglementează procedura de citare a părților în procesul civil.

Recurenta-pârâtă consideră că este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cu referire la faptul că natura contractului nr. x/2019 este aceea de contract de furnizare bunuri mobile.

Astfel, s-a arătat că prin contractul de prestări servicii nr. x/04.07.2019 și oferta contractuală x au fost stabilite în sarcina intimatei atât activități de producție bunuri mobile, cât și activități de livrare și montaj.

În continuare, a menționat că intimata-reclamantă avea, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, obligația cumulativă de a fabrica, furniza, transporta și monta la locația pârâtei B., situată în orașul Năvodari, zona Mamaia Nord, județul Constanța, un număr de 280 de uși având, în principal, obligația de livrare, cel mai târziu în luna martie 2020.

Din această obligație intimata a executat livrarea și montarea a 4 uși, astfel încât silogismul instanței de apel care arată că pârâta trebuia să înștiințeze intimata despre ziua în care trebuia să fie făcută livrarea și locul livrării nu poate fi primit. Partea adversă cunoștea locul livrării, situație recunoscută în răspunsul dat la interogatoriu, în fața instanței de fond. Existența mai multor operațiuni, de livrare sau furnizare într-un contract ori semantica determinată cu privire la denumirea contractului de către părți nu pot afecta conținutul și natura acestuia.

Prin Notificarea nr. x/14.01.2021, deci cu o întârziere de 10 luni față de termenul livrării, intimata încerca să-și acopere culpa contractuală, solicitând să i se comunice locul și data livrării, deși aceasta le cunoștea.

Chiar intimata prin Notificarea nr. x/14.01.2021, solicita pârâtei data și "ora" livrării restului de 274 de uși cu o întârziere de 8 luni, dar și "locația imobilului".

În tot cursul procesului, intimata-reclamantă a încercat să demonstreze faptul că imobilul nu este finalizat și, pe cale de consecință, nu avea unde să livreze sau să monteze bunurile mobile, respectiv ușile. Însă obligația de livrare activa și fără ca imobilul să fie finalizat. Au fost depuse la dosar dovezi că imobilul a fost finalizat, însă instanța de apel le-a înlăturat afirmând că nu rezulta că se referă la construcția avută în vedere pentru contract, deși era evident că aceasta era construcția. Imobilul pentru care trebuiau montate ușile de către recurentă a fost finalizat în luna iulie a anului 2022, conform procesului-verbal de recepție nr. x/27.07.2022, emis de Primăria Orașului Năvodari sub nr. x/28.07.2022, dar alte uși au fost montate în lunile mai- iunie 2022 fiind executate de către o altă societate, dat fiind neîndeplinirea obligațiilor de către recurentă. Intimata avea posibilitatea, până la data judecării fondului, să-și execute obligația de livrare a ușilor. Aceasta face însă o recunoaștere expresă că nu a făcut nicio altă livrare către pârâtă și că deține restul de 274 de uși în depozitul propriu, invocând faptul că imobilul nu este finalizat astfel că nu a livrat ușile nici până la data formulării recursului.

Finalizarea imobilului nu avea legătură cu livrarea în termen a ușilor, deoarece obligația era scadentă în sarcina recurentei-pârâte și, eventuala soartă a ușilor nu era în sarcina sa, desigur după operațiunea de livrare, livrare care nu poate fi dovedită, neexistând avize de expediție, contract transport, procese-verbale de primire bunuri. Instanța de apel consideră că dacă martorul, aflat de altfel în condiții de prepușenie cu intimata a afirmat că imobilul nu este finalizat atunci evidența înscrisurilor depuse este infirmată. Chiar existența ușilor, determinate unilateral de către parte prin înscrisuri proprii nu dovedește existența și conformitatea bunului mobil, care nu a fost livrat niciodată recurentei.

Recurenta B. S.R.L. apreciază că obligația sa de plată a prețului bunurilor ce au format obiectul contractului de prestări servicii nu are cum să fie anterioară obligației intimatei-reclamante, de livrare a ușilor, în contract nefiind stipulată o clauză în acest sens.

Mai mult, din clauza inserată în art. 1.1 din contract, reiese că părțile au încheiat un contract de furnizare în ceea ce privește livrarea, astfel încât, în baza art. 1.767 alin. (1) din C. civ., proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora, beneficiarul având obligația să preia bunurile la termenele și în condițiile prevăzute în contract.

Față de dispozițiile art. 1.720 alin. (1) C. civ. din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), instanța de apel trebuia să constate că obligația de plată a prețului ce incumba recurentei devine exigibilă la momentul predării bunurilor. Obligația de plată a prețului bunurilor nu devine exigibilă anterior livrării, ci numai la momentul predării, astfel încât, având în vedere că bunurile nu au fost predate, intimata-reclamantă nu are dreptul să ceară plata prețului bunurilor în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părți.

Obligația livrării dacă ar fi fost executată de către intimată prin transportul bunurilor la locație, coroborată cu situația constatării după transport a imposibilității de predare și montaj ar fi determinat îndeplinirea parțială a obligațiilor recurentei fapt care însă nu s-a petrecut.

Intimata nu a dovedit în nicio modalitate livrarea bunurilor către recurentă, în cauză neexistând avize de expediție, documente de transport, documente de livrare, facturi, procese-verbale de primire sau refuz marfă. Doar în cazul unui eventual refuz de preluare, de altfel inexistent în cauză, conform regulilor din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), executarea silită a obligației de preluare ce incumbă cumpărătorului se realizează în mod specific, potrivit art. 1.726 C. civ., fie prin depunerea bunului într-un depozit la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, fie prin vânzarea la licitație publică sau chiar pe prețul curent (dacă lucrul are un preț la bursă sau în târg ori stabilit de lege), de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte și cu dreptul pentru vânzător la plata diferenței dintre prețul convenit la prima vânzare și cel efectiv obținut, precum și la daune-interese. Intimata trebuia să depoziteze bunurile în condițiile art. 1.726 din C. civ., la dispoziția cumpărătorului, numai după îndeplinirea acestei proceduri având dreptul să ceară plata prețului. În acest sens, era necesară stipularea unei dispoziții în sarcina depozitarului cu privire la predarea bunurilor către cumpărător, deoarece, în caz contrar, nu există nicio garanție că, deși obligat să plătească prețul, va primi și bunul.

În baza contractului de prestări servicii încheiat între părți, intimata nu are dreptul să solicite prețul bunurilor, ci numai daune-interese pentru eventuala nepreluare a bunurilor, fapt care nu corespunde petitului inițial al acțiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D., a depus la dosar întâmpinare, prin care invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca temeinică și legală. În baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 31 octombrie 2024 reprezentantul convențional al intimatei-reclamante, doamna avocat E., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 8.250 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 10 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Decizia supusă controlului judiciar este pronunțată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidența așadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Acest text de lege stabilește regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării – totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegala citare a intimatei-reclamante A. S.R.L., Înalta Curte constată că, în partea introductivă a deciziei atacate, s-a reținut că apelanta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat, a solicitat introducerea în cauză și în citativ a intimatei-reclamante prin administrator judiciar, în conformitate cu art. 155 din C. proc. civ., raportat la art. 58 din Legea nr. 85/2014, având în vedere că prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență debitoarei i s-a ridicat dreptul de administrare.

Curtea de Apel București a luat act de faptul că a fost deschisă procedura insolvenței față de intimata-reclamantă A. S.R.L. și de faptul că s-a depus la dosarul cauzei împuternicirea avocațială din partea administratorului judiciar al societății debitoare, apreciind că aceasta este suficientă. De asemenea, instanța de apel a dispus menționarea în citativ și a administratorului judiciar al intimatei-reclamante A. S.R.L., respectiv a Cabinetului Individual de Insolvență D..

Recurenta din prezenta cauză a înțeles să invoce o încălcare a normelor de procedură în legătură cu citarea unei alte părți din proces.

În condițiile art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat, astfel cum este cazul normelor privind citarea, care sunt destinate a proteja interesele părților cărora li se adresează.

În conformitate cu art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată care este partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. "instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel".

Autoarea recursului nu poate justifica niciun interes legitim în susținerea acestei critici, singura îndreptățită care ar fi putut să invoce o asemenea neregularitate fiind chiar societatea intimată. În plus, nici nu poate fi vorba de nelegala îndeplinire a procedurii de citare a intimatei-reclamante A. S.R.L. în faza procesuală a apelului, atâta timp cât la dosarul cauzei a fost depusă, la același termen de judecată (23 noiembrie 2023), împuternicirea avocațială semnată chiar de către administratorul judiciar al societății, astfel încât era de prisos ca instanța să dispună amânarea judecării cauzei, în vederea citării acestuia.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu a invocat nelegala sa citare, date fiind regulile de invocare a nerespectării normelor de procedură expuse mai sus, această parte nu poate obține casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Critica supusă analizei instanței de recurs se referă la prezentarea, în considerentele deciziei recurate, a unor motive străine de natura pricinii, cu referire la faptul că natura contractului nr. x/2019 este aceea de contract de furnizare bunuri mobile. Astfel, s-a arătat că intimata-reclamantă avea, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, obligația cumulativă de a fabrica, furniza, transporta și monta la locația pârâtei B., situată în orașul Năvodari, zona Mamaia Nord, județul Constanța, un număr de 280 de uși având, în principal, obligația de livrare, cel mai târziu în luna martie 2020.

Întrucât intimata a executat livrarea și montarea doar a 4 uși, recurenta susține faptul că nu poate fi primit silogismul instanței de apel care arată că pârâta trebuia să înștiințeze reclamanta despre ziua în care trebuia să fie făcută livrarea și locul livrării.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reține că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Așadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul.

De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanței asupra faptelor, reținând că «De asemenea, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din notificările transmise apelantei-pârâte, intimata-reclamantă a oferit acesteia executarea obligațiilor care îi incumbă, respectiv livrarea și montarea ușilor, dar apelanta-pârâtă nu a stabilit, în concret, modalitatea în care să fie îndeplinite aceste obligații (aceste aspecte au fost reținute și de instanța supremă în decizia de casare – dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă). Astfel, apelanta-pârâtă nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea și montarea ușilor și locația exactă unde se facă aceasta, având în vedere numărul mare al ușilor (276 din totalul de 280)».

Nu poate fi primită nici critica, prin intermediul căreia recurenta a susținut faptul că părțile ar fi încheiat un contract de furnizare bunuri mobile, în condițiile în care instanța supremă, prin decizia de casare, a statuat că reperele analizei instanței de apel trebuiau specific adaptate la examinarea efectelor contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, în consecutivitatea desființării promisiunii de vânzare, adică pe baza temeiurilor de drept solicitate de reclamantă, art. 1270 și art. 1516 din C. civ.

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de vreme ce instanța de apel a expus, în rejudecarea apelului, argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, astfel că va fi înlăturat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel, față de dispozițiile art. 1.720 alin. (1) C. civ. din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), trebuia să constate că obligația de plată a prețului ce incumba recurentei devine exigibilă la momentul predării bunurilor.

Potrivit recurentei, obligația de plată a prețului bunurilor nu devine exigibilă anterior livrării, ci numai la momentul predării, astfel încât, având în vedere că bunurile nu au fost predate, intimata-reclamantă nu are dreptul să ceară plata prețului bunurilor în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părți.

Raportând considerentele deciziei curții de apel la motivele de recurs invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte reține că acestea nu conțin critici cu privire la judecata realizată de instanța devolutivă de control în etapa procesuală anterioară, ci exprimă nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată în cauză.

Înalta Curte consideră util să amintească că simpla enunțare a unor norme de drept material nu pot justifica încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în lipsa prezentării de către recurentă a unor argumente concrete care să indice punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor legale redate, în ce constă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Argumentele susținute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanței de apel asupra faptelor și propun instanței de recurs să impună o concluzie contrară celei reținute în etapa procesuală precedentă, respectiv că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, context în care pârâta nu ar avea obligația de plată a prețului.

Instanța de apel a arătat că reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală drept cauză a solicitării sale de obligare a apelantei-pârâte la plata sumei de 246.568 RON.

În ceea ce privește fapta ilicită, Curtea de Apel București a reținut că aceasta constă în încălcarea dreptului de creanță al celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor asumate contractual. De asemenea, a reținut că apelanta-pârâtă și-a asumat prin contractul încheiat cu intimata-reclamantă obligația de a achita acesteia din urmă prețul a 280 de uși, preț care includea executarea ușilor, transportarea și montarea lor.

Cum din probele administrate în cauză a rezultat că apelanta-pârâtă nu a achitat prețul ușilor, în privința faptei ilicite, aceasta constă în încălcarea obligației contractuale de plată a prețului convenit.

Faptul că intimata-reclamantă nu a livrat și montat apelantei-pârâte toate ușile nu este de natură să conducă la concluzia inexistenței faptei ilicite săvârșite de aceasta din urmă, deoarece nelivrarea și nemontarea nu este decât consecința faptului că societatea pârâtă nu edificase construcția până în etapa necesară montării ușilor, nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea și montarea lor, precum și locația exactă.

Așadar, instanța de apel a constatat că apelanta-pârâtă a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să își îndeplinească propriile obligații, apreciind că sunt pe deplin aplicabile, sub acest aspect, prevederile art. 1.517 din C. civ., conform cărora "O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune".

Față de aceste considerente și, având în vedere că intimata-reclamantă a oferit executarea obligațiilor sale, Curtea de Apel București a ajuns la concluzia că apelanta-pârâtă nu are posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), prevăzută de dispozițiile art. 1.556 din C. civ., pentru a nu-și executa propria obligație de plată a prețului.

Instanța de apel nu a dat relevanța juridică, solicitată de apelanta-pârâtă, notificării nr. x/10.12.2020, întrucât partea nu a depus niciun înscris din care să rezulte că aceasta a ajuns în posesia intimatei-reclamante. Pe de altă parte, a reținut că apelanta-pârâtă are dispoziție căile legale [precum, inter alia, formularea unei acțiuni în condițiile art. 1.516 alin. (1) și (2) pct. 1 din C. civ.) pentru a intra în posesia ușilor nelivrate de intimata-reclamantă.

Potrivit dispozițiilor art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1549 alin. (1) din C. civ., creditorul obligației contractuale neexecutate are un drept de opțiune, putând să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Textul de lege anterior evocat reglementează, așadar, dreptul de opțiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desființarea contractului cu daune-interese, alegerea creditorului între executare silită și rezoluțiune depinzând în principal de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului, precum și de felul obligației, dacă acestea implică sau nu faptul personal al debitorului.

Înalta Curte reține că nu se pune nici problema aplicării greșite a normelor de drept material care reglementează excepția de neexecutare a contractului, respectiv a prevederilor art. 1.556 din C. civ.

Excepția de neexecutare a contractului reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părțile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligației asumate, fără ca partea care pretinde această executate să-și execute propria obligație.

În primul rând, se observă că susținerile recurentei-pârâte apar puternic atașate situației de fapt reținute de instanța de apel, care a statuat, în sensul că nelivrarea și nemontarea nu este decât consecința faptului că apelanta-pârâtă nu edificase construcția până în etapa necesară montării ușilor, nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea și montarea lor și nici locația exactă.

Or, constatările factuale asupra chestiunilor litigioase care vizează reaua sau buna-credință, impusă ca principiu tuturor subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, sunt demonstrate ori infirmate judiciar pe baza probelor și susținerilor părților, având aptitudinea de a fi disputate numai în fața instanțelor devolutive, astfel încât nu pot fi cenzurate în recurs.

În al doilea rând, decizia pronunțată în apel nu cuprinde o interpretare și aplicare a prevederilor art. 1.556 alin. (1) din C. civ., instanța de prim control judiciar arătând în mod expres și explicit faptul că excepția de neexecutare nu este incidentă în speță. Astfel, raportat la starea de fapt, Curtea de Apel București a reținut că excepția de neexecutare nu poate fi invocată, înlăturând incidența acesteia, fără a proceda la o analiză pe fond.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 8.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.