ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1931/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 25 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. Și DDD., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței obligarea acestuia din urmă la plata unor daune morale în cuantum de câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant, ca urmare a încălcării obligațiilor legale de acordare a compensațiilor datorate pentru interzicerea pe perioadă nedeterminată a pescuitului la sturioni în Delta Dunării, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1307 din 14 noiembrie 2023, instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Comuna Sfântu Gheorghe, prin primar și de Consiliul Local Sfântu Gheorghe, precum și cererea de introducere în cauză a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Tulcea, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 199 din 27 februarie 2024, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. Și DDD..

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în apel:

Prin decizia civilă nr. 232/C din 20 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți W., CCC., RR., B., U., DDD., BB., T., AA., OO., FF., N., O., II., JJ., R., S., E., MM., Y., ZZ., I., M., YY., K., EE., NN., HH., LL., DD., A., Z., UU., D., WW., F., H., PP., J. împotriva sentinței civile nr. 199 din 27 februarie 2024, pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.R.F.P. Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea și intimații-reclamanți G., Q., GG., P., V., SS., BBB., AAA., VV., TT., CC., QQ., XX., YY., C., X., KK., L.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea; a obligat intimatul-pârât la plata către apelanții-reclamanți a daunelor morale în cuantum de câte 5.000 euro pentru fiecare dintre aceștia; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în privința reclamanților Q., GG., P., V., SS., BBB., AAA., VV., TT., CC., QQ., XX., YY., C., X., KK. și L..

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 232/C din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. și DDD., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 15 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizate computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 28 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanți îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza a II-a, coroborat cu art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanții datorează, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

Referitor la cererea de recurs formulată de pârât, a constatat că aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Recursul declarat de reclamanții W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. și DDD.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei către instanța de apel, criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat, totodată, obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a concluzionat judicios în sensul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a Statului Român, fundamentul acestei răspunderi fiind unul obiectiv, dat de ideea de garanție și de risc în legătură cu activitatea autorităților sale, așa cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 52 din Constituția României.

Au precizat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că obiectul judecății îl constituie acordarea de despăgubiri morale pentru întârzierea nejustificată în elaborarea și aprobarea procedurilor de acordare a acelor compensații materiale, aspect de natură să lezeze dreptul reclamanților - recurenți la demnitate socială, la nediscriminare economică și socială, la proprietate, la calitatea vieții și chiar la viață.

Mai mult, plecând de la caracterul obiectiv ai răspunderii, bazat pe ideea de garanție și de risc, s-a reținut în mod corect și faptul că în astfel de situații nu interesează forma de vinovăție a Statului, acesta răspunzând și pentru culpa cea mai simplă, iar în ceea ce privește prejudiciul, acesta este consecința directă a conduitei ilicite a Statului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind unul inerent.

Au considerat că, în mod judicios, instanța de apel a reținut importanța deciziei civile nr. 448/2021, pronunțate de către instanța supremă, în dosarul evocat în mod repetat, câtă vreme situația de fapt și de drept era una similară, întrucât în ambele spețe este vorba de situații în care pentru protejarea mediului în interes public s-au instituit regimuri juridice prin care s-au generat restrângeri ale dreptului de proprietate privată, mai mult in cazul limitărilor reglementate de Codul Silvic acestea generând o limitare a exercițiului dreptului de proprietate private și nu limitări ale însuși dreptului respectiv.

Cu alte cuvinte, pentru același tip de rațiuni de interes public s-au instituit limitări/restricționări ale dreptului de proprietate privată, acesta fiind și motivul pentru care prin lege legiuitorul a stabilit acordarea unor compesatii materiale, compensații care, însă, nu au mai fost puse în practică prin elaborarea procedurilor de acordare.

Același raționament juridic se aplică și în speță, unde discuția poartă asupra interzicerii totale a unui drept istoric de practică, o activitate de bază care durează din anul 2006, ultima prelungire a acestei interdicții (din anul 2021) fiind pe o perioadă nedeterminată.

Singura critică adusă deciziei atacate privește aplicarea criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale, care trebuie să aibă în vedere în mod neechivoc atât suferințele deja produse până în acest moment cât și perpetuarea pe viitor a situației socio-economice a reclamanților-recurenți, atât timp cât nu există un orizont de așteptare previzibil fie pentru acordarea în final a daunelor materiale la care face referire legea, fie pentru adoptarea altor tipuri de măsuri menite să amelioreze situația petenților.

Au susținut că trebuie luat în calcul faptul că interdicția de pescuit la sturioni durează din anul 2006, timp în care pescarilor nu li s-a acordat niciun leu cu titlu de despăgubire, iar acordarea daunelor materiale prevăzute de lege nu este previzibilă nici în viitorul apropiat, aceasta chiar și în condițiile în care procesul de față s-ar termina favorabil reclamanților, iar Statul Român ar fi pus în situația de a achita despăgubirile morale acordate de către Justiție.

Prin urmare, compensațiile morale pe care instanța ar trebui să le stabilească trebuie să le ofere reclamanților o posibilitate reală, concretă, de a-și îmbunătăți existența și nu doar o satisfacție de ordin echitabil.

Instanța de apel a reținut în cuprinsul hotărârii atacate faptul că timp de 20 de ani nu s-a realizat niciun studiu științific temeinic din care să rezulte dacă măsura de interzicere a pescuitului la sturioni începând cu anul 2006 a condus la refacerea populațiilor de pești din aceste specii în mediul lor natural sau nu, din contră banii au fost cheltuiți în mod substanțial cu diverse programe fără niciun viitor și niciun efect.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Tulcea:

II.2.1. Motive de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că prin cererea promovată, intimații au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru recuperarea prejudiciului nepatrimonial (cuantificat de fiecare reclamant la suma de 100.000 euro) pe care aceștia susțin că l-au suferit ca urmare a încălcării obligațiilor legale de acordare a compensațiilor datorate pentru interzicerea pe perioada nedeterminată a pescuitului la sturioni în Delta Dunării.

Așadar, în prezenta cauză este supusă analizei incidența prevederilor art. 1349 alin. (1) și (2) și ale art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., care stabilesc condițiile activării răspunderii civile delictuale, condiții ce trebuie cumulativ îndeplinite, și anume existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului.

Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită imputată, intimații au susținut că Statul se face vinovat de încălcarea obligațiilor sale legale de garantare a dreptului de proprietate privată, a dreptului reclamanților de a nu fi discriminați social și economic, dar și a dreptului la un trai decent și chiar a dreptului la viață.

Cu referire la acest aspect, recurentul a menționat că intimații, locuitori ai Deltei Dunării, sunt deținători de licențe și permise de pescuit, că începând cu data de 04 mai 2006 le este interzisă capturarea sturionilor (măsură dispusă prin Ordinul M.A.D.R. nr. 262/2006 pentru o perioadă de 10 ani, dar prelungită succesiv prin acte normative ulterioare), dar și că demersurile întreprinse în vederea acordării compensațiilor prevăzute art. 8 din Legea nr. 82/1993 au rămas fără rezultat.

Or, până în prezent nu a fost reglementată o procedură pentru acordarea compensațiilor la care acest text de lege face referire, însă conform explicațiilor oferite apelanților-reclamanți prin adresa nr. x/08.02.2023 emisă de M.A.D.R., această situație este rezultatul neidentificării unei surse de finanțare, cerință impusă de art. 15 și art. 21 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010 oricărei inițiative legislative cu impact bugetar.

În acest context, nu poate fi reținută vinovăția recurentului pentru lipsa unui cadrul legal în baza căruia pescarii din Delta Dunării să fie compensați urmare a interdicției de a pescui sturioni.

În plus, nu s-a dovedit în cauză existența reală a prejudiciului moral invocat de către intimați, simpla calitate a acestora de pescari și interdicția în discuție nefiind suficiente pentru a se concluziona în acest sens.

Așa fiind, observând și că decizia nr. 448/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este una cu caracter obligatoriu, dar și că intimații nu sunt într-o situație similară celor din litigiul în care această hotărâre a fost pronunțată (aceștia din urmă erau proprietarii terenurilor ce au făcut obiectul măsurilor restrictive), a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, decizia atacată fiind nelegală.

II.3. Apărările formulate în cauză:

II.3.1. Întâmpinarea:

Odată cu recursul, la data de 07 februarie 2025, prin poștă, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Tulcea, prin care au invocat caracterul formal al căii de atac promovate, față de apărarea părții adverse ce vizează neidentificarea surselor financiare pentru punerea în practică a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 și în raport cu care Statul apreciază că nu ar fi în culpă, susținând că o atare apărare nu poate fi primită.

Reclamanții au invocat nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, deși a susținut că instanța de apel nu ar fi aplicat corect legea, recurentul pârât consideră că nu a fost corect apreciată situația de fapt dedusă judecății, iar în restul cuprinsului recursului au fost redate unele considerente ale hotărârii atacate, precum și unele apărări exprimate de către Statul Român în fazele procesuale anterioare, fără să se indice normele de drept substanțial pretins încălcate și/sau aplicate greșit de către instanța de apel.

Așadar, nu se decelează nicio critică cu privire la raționamentul instanței de apel în urma căruia s-a concluzionat asupra îndeplinirii condițiilor necesare atragerii răspunderii civile a Statului Român, ca răspundere obiectiva, fundamentată pe ideea de garanție și risc pentru activitatea autorităților din subordinea sa.

Mai mult, partea adversă a recunoscut faptul că singurul motiv pentru care despăgubirile prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 nu ar fi fost acordate până în prezent a fost reprezentat de lipsa identificării surselor bugetare, aspect ce nu se poate constitui într-o critică de legalitate a hotărârii instanței de apel.

Astfel, câtă vreme partea adversă a afirmat doar că instanța de apel nu a stabilit în mod corect situația de fapt și că nu a dat eficiență lipsei de surse bugetare pentru reglementarea despăgubirilor materiale, reclamanții consideră că aceste motive nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situație în care recursul părții adverse este nul.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că pretinsa lipsă a culpei autorităților naționale izvorâtă din lipsa perpetuă de fonduri, nu poate reprezenta un motiv de natură a înlătura răspunderea Statului Român.

Așa cum a reținut instanța de apel, chiar înainte de prima reglementare a interdicției la sturioni (prin Ordinul nr. 262/2006), Statul trebuia să identifice sursele de finanțare pentru acordarea despăgubirilor materiale prevăzute de lege, continuarea acestei atitudini timp de 19 ani de zile constituie o abordare complet inacceptabilă într-un stat de drept.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Tulcea nu a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, deși cererea de recurs i-a fost comunicată la 08 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Tulcea nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți, deși aceasta i-a fost comunicată odată cu cererea de recurs, la 08 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 25 iulie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 16 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, pe excepția nulității recursurilor declarate de reclamanți și pârât, invocată din oficiu, respectiv de recurenții-reclamanți, prin întâmpinare.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

II.4.1. În contextul reperelor teoretice enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți, deși părțile s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

În esență, recurenții au formulat critici cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, apreciind că în stabilirea acestuia nu au fost valorificate toate criteriile de evaluare ce rezultă din situația particulară în care se găsesc.

Examinând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că, în evaluarea prejudiciului moral, instanța de apel a aplicat criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecințele negative suferite de reclamanți în plan psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă, totodată, criteriile particulare ale speței pe care instanța de apel le-a avut în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale, respectiv, nenumăratele demersuri întreprinse de reclamanți pentru a beneficia de dispozițiile unei legi ce le era aplicabilă, frustrarea resimțită în raport cu conduita de nesocotire a cadrului legal de către autoritățile statului, de discriminarea economico-socială și afectarea demnității sociale, dar și de faptul că, totuși, reclamanții au putut continua activitatea tradițională de pescuit a altor specii de pești pentru întreținerera familiilor și că daunele morale, în mod evident, nu pot înlocui compensațiile financiare.

Raportat la aceste împrejurări, instanța de apel, apreciind că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, a considerat că suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă și proporțională pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor acordate, recurenții reclamanți nu au dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal, susținerea potrivit căreia suma acordată de instanță ar fi rezultatul unei aplicări greșite a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral nefiind suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Recurenții invocă interpretarea subiectivă a elementelor factuale ale cauzei, or, asemenea critici nu pot forma obiect de analiză în recurs, evaluarea situației de fapt și a probelor fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudență că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea motivată a instanțelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral, nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, în absența unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanța de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Așa fiind, solicitarea de a se constata că suma de 5.000 euro ar fi nejustificat de mică, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, nu poate face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar întrucât în recurs poate fi verificat doar modul de aplicare a legii nu și modul în care au fost stabilite și apreciate chestiunile de fapt.

Înalta Curte observă că, în absența unui sistem legal de comensurare a despăgubirilor morale, în hotărârea recurată se regăsesc reperele jurisprudențiale avute în vedere în asemenea situații, astfel cum s-au degajat ele din practica instanțelor naționale și cea a instanței europene, instanța de apel apreciind asupra daunelor morale în echitate, cu păstrarea echilibrului și a proporționalității între interesele particulare și cele generale, în așa fel încât să se asigure o satisfacție părților lezate.

Prin invocarea unor circumstanțe factuale, precum caracterul imprevizibil al acordării daunelor materiale la care face referire legea ori al adoptării altor tipuri de măsuri menite să amelioreze situația acestora, recurenții tind a provoca o nouă devoluțiune a fondului, respectiv reaprecierea probatoriului administrat în cauză, situație care este, însă, incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, reținând că aspectele evidențiate în cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamanți nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, care să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publiă ce ar putea fi ridicate de către instanță din oficiu, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamanții W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. și DDD. împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

II.4.2. Și în ceea ce privește recursul declarat de pârât Înalta Curte constată că operează excepția nulității, criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nerelevând aspecte de nelegalitate a deciziei atacate susceptibile de analiză în recurs.

În esență, reiterând aspectele susținute în fața instanțelor de fond, recurentul consideră că, în condițiile în care, până în prezent, nu a fost reglementată o procedură pentru acordarea compensațiilor la care reclamanții au dreptul potrivit legii, nefiind identificată o sursă de finanțare, nu poate fi reținută vinovăția Statului pentru lipsa unui cadrul legal în baza căruia pescarii din Delta Dunării să fie compensați urmare a interdicției de a pescui sturioni.

Totodată, recurentul susține că nu s-a dovedit în cauză existența reală a prejudiciului moral invocat de către intimați, simpla calitate a acestora de pescari și interdicția în discuție nefiind suficiente pentru a justifica despăgubirea lor.

Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

În speță, soluția pronunțată în apel, de admitere în parte a acțiunii cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamanți a câte 5.000 RON cu titlu de daune morale a avut la bază constatarea împrejurării că fundamentul răspunderii statului este unul obiectiv, dat de ideea de garanție și risc în legătură cu activitatea autorităților sale, așa cum se desprinde la nivel de principiu din dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 52 din Constituție.

Instanța de apel a reținut că obiectul judecății îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a acestor proceduri, de natură să aducă atingere dreptului de creanță al reclamanților, recunoscut legal, și de natură să îi pună pe reclamanți într-o situație de dezavantaj economic și social în raport cu autoritățile statului, cu tot disconfortul psihic al demersurilor efectuate pentru concretizarea acestui drept, potrivit înscrisurilor depuse în dosarul primei instanțe și rămase fără finalitate.

Fiind vorba despre o răspundere obiectivă, aceasta poate fi angrenată pentru cea mai ușoară culpă, decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă faptul că simpla nerespectare a obligațiilor legale ale instituțiilor statului este aptă să producă reclamanților un prejudiciu, în contextul în care reclamanții și-au îndeplinit de-a lungul anilor obligația de a obține licența de pescuit în ape continentale și de a-și viza anual permisul de pescuit comercial, fără ca, la rândul lor, să poată beneficia de plata compensațiilor corespunzătoare, periclitând siguranța materială a familiilor, fiind de notoritate că zona este una cu numeroase lipsuri de natură economică, iar valorificarea sturionilor era de natură să le facă mai facil traiul.

Instanța de apel a considerat că prejudiciul de ordin moral reclamat în cauză este consecința directă a conduitei ilicite a pârâtului, astfel că raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este cert, decurgând din încălcarea, respectiv împiedicarea exercițiului efectiv al unui drept subiectiv fundamental.

Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurent în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere invocate în cauză, și anume a faptului că este vorba de o formă de răspundere obiectivă, care nu este condiționată nici de vinovăție, nici de existența caracterului ilicit al faptei imputate, antrenarea răspunderii necesitând doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre acesta și fapta săvârșită.

În aceste circumstanțe, criticile ce susțin inexistența vinovăției Statului nu pot fi analizate, fiind străine de natura cauzei.

Cât privește criticile referitoare la nedovedirea prejudiciului invocat, Înalta Curte constată că acestea nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci exprimă doar nemulțumirea recurentului cu privire la concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la acest aspect.

Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluția adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părților, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurent prin motivele de recurs, anterior prezentate, vizează exclusiv modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenntul nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deși a invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu a indicat în concret dispozițiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecații nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanța de apel ar fi încălcat prin soluția adoptată normele legale, recurentul fiind nemulțumit doar de concluzia la care a ajuns instanța devolutivă cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, mai precis, cu privire la dovedirea existenței prejudiciului invocat de reclamanți, chestiuni care, în mod evident, țin de aprecierea instanței, neputând fi verificate de instanța de recurs.

Readucând în discuție chestiuni ce țin de fondul pretențiilor deduse judecății, care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate, recurentul tinde la a obține o rejudecare a fondului cauzei, prin stabilirea unei situații de fapt distincte de cea reținută de instanța de apel și reaprecierea probatoriului pentru a se ajunge la o concluzie diametral opusă celei la care a ajuns instanța de apel, aceea a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale clamate de reclamanți.

Așadar, memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise de nelegalitate a deciziei recurate, ci prezintă unele aspecte care sunt străine de soluția și de considerentele instanței de apel, deși condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor anume imputate acesteia, în raport cu soluția pronunțată în privința cererii cu care a fost învestită, precum și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanții W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. și DDD. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.