ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1930/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2023, la 28 februarie 2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Medico Legal Timișoara, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro daune morale menite să-i acopere suferința morală suportată și degradarea umană pe care o trăiește, începând de la data devenirii irevocabile a sentinței de condamnare și probabil până la sfârșitul vieții, ca urmare a cazierului și a lipsei de venituri și alte numeroase beneficii, începând din iunie 2012 și până la sfârșitul vieții, generate de lipsirea sa de libertate și de pecetea de criminal.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 859/PI din 13 iunie 2024, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Medico-Legal Timișoara.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 9 din 16 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 859/PI din 13 iunie 2024, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-pârât Institutul Medico Legal Timișoara.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 02 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 10 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a arătat că hotărârea atacată este vădit netemeinică și nelegală, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat explicit asupra motivelor de apel prin care a invocat răspunderea civilă delictuală a Institutului Medico-Legal Timișoara pentru lipsa unui un răspuns cert asupra cauzei morții victimei, respectiv, a efectelor generate de o lovitură unică cu un corp dur ce i s-a aplicat asupra boltei craniene, producând o singură fisură, ce a avut drept consecință hematoame extra și subdurale pe toată lungimea fisurii, potrivit constatării imagistice a computerului tomograf, în urma examinării fectuate de secția Neurologie a Spitalului Județean Deva.

A menționat că nu a invocat vinovăția Institutului Medico-Legal Timișoara sub aspectul întocmirii unui raport medico-legal cu încălcarea normelor de medicină legală reglementate de O.G. nr. 1/2000 ori sub aspectul indicării eronate a cauzelor care au generat moartea victimei, culpabilitatea profesională a medicilor legiști constând, în principal, în exprimarea lor falsă, denaturată în raport cu conținutul RML, din concluziile finale, anume leziunile de violență în loc de leziunea de violență.

Recurentul consideră că, sub aspect probatoriu, în cadrul cercetării penale și al celei judecătorești era vital să se stabilească numărul de lovituri cauzatoare de moarte pentru ca procurorul să identifice autorul infracțiunii sau, în cazul imposibilității obiective de identificare, să-i poată inculpa pe toți cei care sub orice formă au lovit capul victimei cu un corp dur.

Or, neglijența medicilor legiști a generat neputința profesională a judecătorilor în toate cele trei faze jurisdicționale, dar și a apărătorilor recurentului, care nu au sesizat că trebuia inculpat, judecat și condamnat un autor care a pledat în fața instanței ca unic vinovat.

Numai o atentă analiză a acestor motive și înlăturarea lor, cu argumente indubitabile, ar fi putut convinge instanțele de fond și apel că pârâtul Institutul Medico-Legal Timișoara, prin medicii care au întocmit raportul medico-legal, nu a avut niciun fel de vinovăție, sub aspectul concluziilor eronate ale magistraților conform cărora trei din cei cinci inculpați i-au aplicat victimei multiple lovituri care, prin efectul lor cumulat, au condus la necesitatea unei intervenții neurochirurgicale și, apoi, la decesul victimei.

Or, din conținutul raportului medico-legal, procurorul și judecătorul fondului nu au sesizat că pe restul corpului victimei nu apare vreo urmă de lovitură cu un corp dur, iar lovitura craniană a fost una unică, aspecte ce agravează neglijența profesională a pârâtului Institutul Medico-Legal Timișoara sub aspectul stabilirii concrete a numărului de loviri cu un corp dur pe care l-a primit victima și care i-a generat, apoi, moartea.

Recurentul a arătat că astfel a ajuns să fie condamnat pentru uciderea victimei cu multiple lovituri de bâtă de baseball, iar B. a fost condamnată pentru uciderea victimei cu lovituri de picioare, fără ca judecătorul să menționeze locul unde s-au constatat medico-legal aceste lovituri pe corpul victimei.

Eroarea de exprimare a medicilor legiști în cadrul concluziilor raportului medico-legal a fost identificată extrajudiciar de către profesorul doctor C., expert independent în domeniul medicinei legale, care a corectat exprimarea de leziuni de violență cu cea de unică lovire violentă.

În consecință, recurentul-reclamant susține consideră că este vădit netemeinică și nelegală reținerea instanței de apel potrivit căreia chestiunea litigioasă dedusă instanței spre rejudecare ar fi aceea dacă fapta intimatului-pârât de a întocmi raportul medico-legal x/20.09.2007, în dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Deva, se constituie într-o faptă ilicită în accepțiunea C. civ., întrucât, ceea ce a considerat ca fiind un aspect denaturat față de vătămarea cauzatoare a morții victimei nu este conținutul raportului medico-legal, ci discordanța de exprimare a medicilor legiști din concluziile finale ale acestuia prin care s-a stabilit că victima a suportat o unică lovire ce i-a cauzat decesul, exclusiv asupra bolții craniene.

Exprimarea medico-legală corectă, leziunea de violență în loc de leziunile de violență, nu are legătură cu dispozițiile O.G. nr. 1/2000, care nu impun medicilor legiști o anume modalitate de exprimare în concluziile rapoartelor medico-legale întocmite.

Ca atare, recurentul a precizat că el nu s-a declarat nemulțumit de faptul că a fost condamnat ca urmare a concluziilor RML asupra cauzei decesului victimei ci de faptul că prin modalitatea lor de exprimare medicii legiști au creat o gravă confuzie pentru procurori, judecători și avocați care, în grava lor neglijență și superficialitate profesională nu au sesizat esența raportului medico-legal care atesta că victima a suportat o unică lovitură ce i-a cauzat decesul, adică o unică leziune.

În consecință, apreciază că este vădit netemeinică și nelegală înlăturarea răspunderii civile a pârâtului în raport cu prevederile art. 1357-1358 C. civ., câtă vreme situația evocată a avut drept consecință o gravă eroare judiciară a sistemului judiciar în materie penală.

Recurentul-reclamant a mai arătat că raportul medico-legal nr. 489/A/20.09.2007 întocmit de către pârât nu este un fals, ci doar fals interpretat de sistemul judiciar din cauza exprimării false a medicului care l-a întocmit iar faptul că avocații săi nu au avut capacitatea de a sesiza această eroare de exprimare pentru a o pune în discuția instanțelor nu poate înlătura răspunderea pârâtului.

Recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere că pârâtul, în niciuna dintre întâmpinările formulate în fața instanțelor de fond, nu a adus nicio justificare de natură profesională care să motiveze fapta de natură ilicită a medicilor care au realizat raportul medico-legal, prin folosirea expresiei leziunile de violență în loc de leziunea de violență.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 mai 2025, în termen legal, intimatul-pârât Institutul de Medicină Legală Timișoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca temeinică și legală.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat, față de obiecțiunile formulate de reclamant cu privire la modul în care a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală nr. x, că în cadrul acestei instituții constatările și expertizele medico-legale se efectuează după o metodologie unitară stabilită de Consiliul Superior de Medicină Legală și Ministerul Sănătății, iar activitatea de medicină legală se desfășoară într-un cadru legislativ riguros și bine definit, în conformitate cu O.G. nr. 1/2000, cu dispozițiile Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 și ale Ordinului nr. 1134/C/255/2000 pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, cu modificările și completările ulterioare.

A precizat că în atribuțiile institutelor de medicină legală nu este inclusă clarificarea, la solicitarea persoanelor fizice, a unor acte medicale emise, eventualele nemulțumiri sau obiecții cu privire la modul în care a fost întocmit un act medico-legal fiind de competența organelor judiciare competente, care îi pot solicita lămuriri în cauză, printr-o încheiere.

În concluzie a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât în cauză nu se justifică o faptă culpabilă în sarcina intimatului-pârât.

I.2.2. Răspuns la întâmpinare:

Prin concluziile scrise depuse la 01 septembrie 2025, prin poștă, recurentul-reclamant a arătat că nu se prevalează de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare, în schimb, văzând modalitatea în care partea adversă a înțeles să formuleze apărări, care nu diferă substanțial de cele prezentate în etapele procesuale anterioare, a considerat că este necesar să supună atenției instanței anumite aspecte ce se impun a fi avute în vedere la adoptarea deciziei asupra recursului.

În acest sens, a susținut că trimiterile părții adverse la anumite acte normative care reglementează funcționarea acestei instituții nu prezintă importanță, relevanță având doar conținutul și concluziile raportului medico-legal referitoare la folosirea noțiunii de "leziunile de violență" în loc de "leziunea de violență craniană", nuanțând pe acest aspect circumstanțele și consecințele săvârșirii faptei asupra victimei, ceea ce a dus la activarea neprofesionalismului procurorilor și judecătorilor în interpretarea cauzei decesului și la condamnarea recurentului la 20 de ani închisoare, expuse pe larg în motivele de recurs inițiale.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 28 februarie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 23 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, pe excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor teoretice enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurentul reclamant, dincolo de împrejurarea că nu indică niciun temei de drept, motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată, măcar din oficiu, în unul din cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul de legalitate asupra deciziei atacate.

Nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă (fie legea procesuală, fie legea substanțială), iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate, or, în cauză, recurentul reclamant nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la situația de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a normelor de drept material sau de drept procesual, în sensul art. 488 C. proc. civ.

În concret, reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin întocmirea defectuoasă a Raportului medico-legal nr. x/20.09.2007 ce a stat la baza condamnării sale în dosarul penal nr. x/2007, instanța de apel a constatat că problema ce se impune a fi rezolvată cu precădere constă în a stabili, în baza probatoriului administrat, dacă fapta reclamată se constituie într-o faptă ilicită în accepția C. civ.

În acest sens, pornind de la definiția faptei ilicite ca fiind o acțiune sau inacțiune contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale altor persoane, instanța de apel, în acord cu prima instanță, a apreciat că, atât timp cât raportul medico-legal contestat a fost întocmit de pârâtul-intimat în virtutea prerogativelor sale legale, după o metodologie unitară stabilită de Consiliul Superior de Medicină Legală și Ministerul Sănătății și în conformitate cu Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 774/2000 și Ordinul nr. 1134/C/255/2000, nu se poate vorbi de o faptă ilicită în accepția legii civile, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile constatărilor experților din cuprinsul raportului nefiind de natură a conduce la o concluzie contrară.

Instanța a mai constatat că, în realitate, apelantul-reclamant este nemulțumit de modul de interpretare a probatoriului administrat în procesul penal, or, este inadmisibil a se pune în discuție, într-un litigiu ulterior (fie el și civil), concluziile instanțelor penale întemeiate pe interpretarea probelor din dosarul penal în care a fost condamnat inculpatul, reclamant în speța de față, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în materie penală, conform art. 28 din C. proc. pen.

Instanța de apel a mai subliniat că raportul medico-legal putea fi combătut doar în dosarul penal, prin formularea de obiecțiuni sau solicitarea de a se efectua o nouă expertiză ori de a se administra alte probatorii și că, în eventualitatea în care expertiza sau un alt înscris determinant în pronunțarea soluției din dosarul penal ar fi fost declarat fals, reclamantul avea la dispoziție o cale extraordinară de atac împotriva hotărârii de condamnare.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că aprecierea instanței de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale ar fi netemeinică și nelegală, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei și a probelor administrate și de modul în care acestea au fost valorificate în soluționarea pretențiilor deduse judecății, recurentul considerând, în esență, că, atât timp cât moartea victimei a fost generată de o unică lovitură aplicată asupra capului iar în raportul de expertiză a fost folosită expresia leziuni de violență, este evidentă lipsa de profesionalism a celor care au întocmit raportul, eroarea comisă de aceștia având drept consecință pronunțarea unei hotărâri penale de condamnare ce constituie o eroare judiciară gravă.

Însă, faptul că motivarea soluției criticate nu coincide cu aprecierile și susținerile formulate de reclamant pe parcursul procesului nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., simpla afirmație în sensul că hotărârea este nelegală, neînsoțită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că în cauză ar fi incidentă una dintre ipotezele normative la care acest text legal se referă, nefiind suficientă pentru a justifica admiterea recursului și casarea deciziei atacate. Încălcarea sau aplicarea greșită a legii presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurentul nu doar că nu a demonstrat dar nici nu a invocat în concret niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la modul în care, în aprecierea sa, instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza, opunând argumentelor reținute de aceasta propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului.

Așa cum rezultă cu evidență din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a apreciat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că în sarcina intimatului-pârât nu se poate reține că întocmirea raportului medico-legal în discuție, valorificat în procesul penal ce a avut ca finalitate condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate, constituie o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., date fiind prerogativele conferite acestei instituții prin dispozițiile O.G. nr. 1/2000 și Regulamentul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 și Ordinul nr. 1134/C/255/2000.

Faptul că recurentul este nemulțumit de concluziile raportului de expertiză, aducând drept argument existența unei opinii extrajudiciare, aparținând altui expert, cu privire la eroarea de exprimare a experților, nu este de natură să atribuie caracter ilicit faptei reclamate din perspectiva normelor O.G. nr. 1/2000 pretins a fi fost în mod greșit aplicate, partea contestând, în realitate, modul de evaluare a materialului probator prin raportare la alte chestiuni de fapt decât cele reținute de instanța de apel și care excedează analizei pe care o impune invocarea răspunderii civile delictuale. Însă, o atare chestiune nu privește legalitatea deciziei atacate, ci vizează doar aspecte de temeinicie care nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât stabilirea faptelor deduse judecății reprezintă prerogativa exclusivă a instanțelor de fond, revenind instanței de recurs doar rolul de a verifica dacă dispozițiile legale de drept material pretins încălcate au fost corect identificate și aplicate în cauză, raportat la starea de fapt definitiv reținută de curtea de apel, fără a mai avea posibilitatea de a o mai reevalua sau de a o modifica, fie și pe cale de interpretare.

Cu atât mai puțin relevantă este susținerea recurentului legată de interpretarea eronată a raportului medico-legal de către procurorii și judecătorii care au soluționat cauza penală, generată de exprimarea falsă a medicului care l-a întocmit, întrucât, dincolo de împrejurarea că și această afirmație este legată de evaluarea unor chestiuni de fapt, ea depășește cadrul legal al acțiunii de față în care nu pot fi puse în discuție chestiuni ce țin de modul în care a avut loc judecata în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă de condamnare.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecații nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanța de apel ar fi încălcat prin soluția adoptată normele legale, recurentul fiind nemulțumită doar de modul în care instanța a interpretat situația de fapt și de concluzia la care a ajuns cu privire la pretențiile formulate, chestiuni care, în mod evident, țin de aprecierea instanței, neputând fi verificate de instanța de recurs întrucât constituie aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a soluției atacate.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că reclamantul nu a făcut nimic altceva decât să reitereze susținerile formulate și în fața curții de apel cu privire la hotărârea pronunțată în fond, deci critici formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, fără a arăta în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii.

Or, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor părții făcute în fața instanței de prim control judiciar devolutiv, cu privire la situația de fapt, susțineri care deja au fost analizate și soluționate prin decizia atacată, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

În speță, recurentul, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, a nesocotit, practic, existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Simpla afirmare a împrejurării că raționamentul instanței de apel este eronat, urmată de solicitarea de a se reanaliza situația de fapt și de prezentarea pe larg a acesteia, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece, așa cum s-a arătat deja, nelegalitatea trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt.

Cum succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al acestui text legal, iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.