ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1924/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la 09 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la predarea către reclamantul A. a 135 monezi de aur (galbeni) sau plata echivalentului valoric, respectiv 75.333 euro și către reclamanta B. a 13 galbeni, un pandantiv în formă de inimă de aur de dimensiuni mari, un lanț de aur și un galben tăiat pe jumătate, sau echivalentul lor, respectiv suma de 27.000 RON și 6.000 euro.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 114 din 15 februarie 2024, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.; fără cheltuieli de judecată; sumele de 2.238,40 RON, respectiv de 7.330 RON acordate reclamanților B., respectiv, D., cu titlul de ajutor public judiciar prin încheierea pronunțată în camera de consiliu din 12 septembrie 2022, au rămas în sarcina statului.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în apel:

Prin decizia civilă nr. 632 din 05 martie 2025, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 114 din 15 februarie 2024, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă; a obligat apelanții A. și B. să plătească intimatului C. suma de 2.500 RON, cu titlul cheltuieli de judecată în apel; ajutorul public judiciar în cuantum de 1.169,2 RON de care a beneficiat reclamanta B. și, respectiv, de 3.665 RON de care a beneficiat reclamantul A. prin încheierea din 15 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a rămas în sarcina statului.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 29 aprilie 2025, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza I raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant A. datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.774,52 RON, iar recurentul-reclamant A. datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.220,7 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel și a obligării intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecata recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în sensul că instanța de apel, în acord cu prima instanță, pornind de la prevederile în materia contractului de împrumut - Cap. XIII, Titlul IX, Cartea V-a din C. civ. și teoretizând cu privire la răspunderea civilă contractuală, a reținut în mod greșit faptul că recurenții nu au dovedit că monezile și bijuteriile, a căror restituire se cere în prezenta cauză, au fost predate intimatului-pârât, și nici încheierea contractului, deși nu a făcut trimitere la motivele în fapt și în drept pentru care a apreciat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, și nici la motivele pentru care nu au mai fost analizate celelalte condiții preexistente ale răspunderii civile contractuale.

Astfel, instanța de apel și-a însușit concluziile primei instanțe, însă nu a argumentat în niciun mod care au fost motivele care au determinat-o să înlăture declarația martorului audiat și să nu îi dea valoare probatorie, argumentând că nu se confirmă susținerile recurenților, întrucât martorul a făcut referire la anul 2010 și nu la anii 1998-2000, însă cu privire la anul 2010, au invocat existența unei erori, întrucât, din relatările martorului E., rezultă că în perioada vizată, recurentul A. deținea o firmă de colectare deșeuri și acest martor lucra ca șofer.

Au considerat că este greșită și interpretarea dată de instanța de apel cu privire la declarațiile martorilor din dosarul penal la care au făcut referire, de unde rezultă că în comunitatea de rromi, conform uzanței, când se dau bani împrumut, se ia în schimb o garanție în galbeni, iar recurenții au dovedit că au deținut galbeni în perioada anilor 2000, conform declarațiilor martorilor audiați în dosarul penal.

Or, din considerentele hotărârii instanței de apel, nu reiese care ar fi motivele pentru care instanța de apel a înlăturat sau nu a dat eficiență probatoriului administrat în cauză, rezumându-se doar la a reține că nu s-a dovedit în cauză răspunderea civilă contractuală.

Afirmația cu motivarea abstractă că ar fi trebuit să se facă dovada unui înscris, adică a încheierii contractului de împrumut cu garanție, nu poate fi primită odată ce chiar intimatul-pârât a recunoscut existența împrumutului. Mai mult decât atât, chiar ordonanța penală reprezintă un înscris prin care s-a făcut dovada deplină a existenței împrumutului cu bunurile solicitate a fi restituite, astfel că lipsa unei analize concrete și temeinice a situației de fapt nu poate echivala cu o motivare, conform cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., context în care au considerat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, potrivit Cap. XIII, Titlul IX, Cartea V-a din C. civ., fără a avea în vedere legea civilă care se aplică în prezenta speță.

Astfel, ținând cont de faptul că împrumutul de consumație cu garanție ce face obiectul prezentei cauze a fost acordat în anii 1998-2000, în speță sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, iar instanța de apel, similar primei instanțe, a avut în vedere dispozițiile noului C. civ. din anul 2009, sens în care hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1579 și art. 1578 vechiul C. civ.

Au mai arătat că regula prevăzută de art. 1579 alin. (1) C. civ. este aceea că se restituie aceeași calitate și cantitate de bunuri fungibile împrumutate, indiferent de suirea sau scăderea prețului lor, după cum prevede alin. (2), adică bunuri de aceeași cantitate și aceeași calitate, indiferent că a scăzut sau crescut puterea de cumpărare a banilor cu care se achiziționează aceste bunuri ori prețul bunurilor (respectiva valoare împrumutată) pentru a fi restituite. Art. 1579 se referă la contractele de împrumut și reglementează restituirea lui în aceeași natură, cum este de exemplu un împrumut făcut în monedă de aur.

Așadar, în mod greșit, instanța de apel s-a raportat în cauză la prevederile noului C. civ. și la condițiile răspunderii civile contractuale, care sunt diferite față de prevederile din C. civ. de la 1864, astfel că hotărârea pronunțată este una nelegală.

Referitor la argumentele aduse de instanța de apel asupra faptului că, în speță, nu au făcut dovada încheierii contractului de împrumut cu garanție, aspect nedovedit prin act scris și nici prin alte probe administrate în cauză, au considerat că, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanța de apel era obligată ca, pentru aflarea adevărului, să pună în discuție mai întâi calificarea cererii de chemare în judecată, în sensul răspunderii civile contractuale sau al unei îmbogățiri fără just temei, să stabilească dacă între părți a existat sau nu un contract, dacă acesta a încetat ca urmare a îndeplinirii obligațiilor părților de restituire a sumelor împrumutate și, astfel, executarea contractului nu ar mai fi posibilă.

Recurenții consideră că solicitarea de restituire a galbenilor sau a echivalentului acestora, dați cu "titlu de garanție", se circumscrie prevederilor legale privind îmbogățirea fără justă cauză, având în vedere că intimatul-pârât s-a îmbogățit cu garanția primită de la recurenți, însă instanța de apel a dat o interpretare normei legale diametral opusă voinței legiuitorului.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La 04 septembrie 2025, prin poștă, intimatul-pârât C. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală și a obligării recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În susținerea poziției sale procesuale, referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că instanța de apel a analizat motivele de apel depuse în termen, în limitele prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apreciind, în mod corect, că motivele/completările la cererea de apel au fost depuse la 29 aprilie 2024 cu depășirea termenului legal, luându-le, astfel, în considerare ca apărări de fond.

Intimatul consideră că, în cauză, nu există niciun temei care să justifice aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât motivarea hotărârii recurate cuprinde argumente punctuale, raportat la motivele de apel, și nu există nicio încălcare a regulilor de procedură care să atragă sancțiunea nulității.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că susținerile recurenților s-au raportat la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere legea civilă aplicabilă în speță, respectiv prevederile C. civ. de la 1864, situație care s-ar plia pe aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la dispozițiile art. 1579 și art. 1578 din vechiul C. civ., însă instanța anterioară nu a fost învestită cu o astfel de analiză, întrucât apelul a vizat strict aprecierea probelor de către prima instanță.

Cu toate acestea, în virtutea rolului activ în apel, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanții nu au indicat temeiul de drept al acțiunii pe care și-au întemeiat pretențiile, însă față de motivele invocate, dar și de considerentele sentinței penale nr. 93/04.10.2017, a apreciat că aceștia au invocat existența unei convenții încheiate cu pârâtul, reclamanții împrumutând de la pârât, anumite sume de bani, garantat de reclamanți cu obiectele menționate în acțiune, aceste rețineri ale instanței de fond nefiind contestate.

La 11 noiembrie 2025, prin poștă electronică, recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise prin care au reiterat solicitarea privind admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru o analiză completă și corectă a probelor și normelor aplicabile, făcând trimitere pe larg la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și argumentele ce le susțin, în reluarea celor inițiale, evocate în memoriul de recurs.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 09 iunie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 25 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare pe fondul recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța de apel, însușindu-și concluziile primei instanțe, a reținut în mod greșit faptul că nu s-a dovedit predarea către pârât a bunurilor a căror restituire se solicită și nici încheierea unui contract, fără a arăta motivele de fapt și de drept pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și nici motivele pentru care a înlăturat declarația martorului audiat, interpretând în mod eronat celelalte probe și ignorând ordonanța penală care, în opinia lor, reprezintă un înscris prin care s-a făcut dovada deplină a existenței împrumutului cu bunurile solicitate a fi restituite.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții au invocat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu, în realitate, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se susține că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția adoptată, respectiv, motivele pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și cele pentru care au fost înlăturate sau nu s-a dat eficiență anunitor probe administrate în cauză, recurenții solicitând în mod explicit să se constate că, în aceste circumstanțe, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele menționate, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind evident că invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este doar formală în condițiile în care prin criticile formulate nu a fost relevată nicio neregularitate procedurală care să-i fie imputată instanței de apel, susceptibilă de analiză prin pșrisma acestui din urmă motiv de casare.

Din circumstanțele factuale ale cauzei reiese că, prin acțiunea dedusă judecății, invocând existența unei convenții încheiate cu pârâtul, în baza căreia reclamanții au împrumutat de la acesta din urmă anumite sume de bani, garantate de cei dintâi cu obiectele menționate în cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor respective sau a contravalorii lor, dat fiind faptul că, deși au restituit sumele de bani împrumutate, pârâtul refuză să le înapoieze bunurile pe care aceștia i le-ar fi predat în garantare.

Reclamanții nu au indicat temeiul de drept al acțiunii, însă, având în vedere motivele invocate, respectiv, faptul că aceștia s-au prevalat de existența unei convenții încheiate cu pârâtul, instanța de fond a analizat pretențiilor deduse judecății din perspectiva instituției răspunderii civile contractuale.

Respingând acțiunea, Tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut dovada existenței convenției în formă scrisă și nici dovada imposibilității materiale sau morale de a fi întocmit înscrisul doveditor al convenției, neexistând nici măcar începutul de dovadă scrisă, după cum nu au făcut nici măcar dovada predării bunurilor către pârât.

În cadrul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții nu au contestat calificarea juridică a cauzei cererii de chemare în judecată, anume, o acțiune în răspundere contractuală, ci doar modul de interpretare a probelor și înlăturarea nejustificată a unora dintre acestea, reproșând, totodată, instanței de fond administrarea unui probatoriu sumar și insuficient.

Prin decizia recurată, instanța de apel a menținut soluția adoptată la fond, reținând, pe de o parte, că reclamanții nu au indicat în concret probele pe care le-ar fi propus iar instanța le-ar fi respins în mod nejustificat și că aceștia nu pot invoca omisiunea primei instanțe de a ordona din oficiu probe pe care ei înșiși nu le-au propus în condițiile legii deși aveau această posibilitate, iar, pe de altă parte, că sunt întemeiate concluziile Tribunalului cu privire la netemenicia pretențiilor deduse judecății în condițiile în care prin nicio probă administrată în cauză, reclamanții nu au făcut dovada remiterii către pârât a niciunui bun dintre cele a căror restituire se solicită, în vederea garantării împrumutului pe care l-au luat de la acesta.

Astfel, analizând ea însăși probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că filele din agenda aparținând reclamantului A. cuprind simple însemnări ale acestuia care nu pot avea valoare probatorie câtă vreme nu poartă semnătura pârâtului, nefiind îndeplinite, astfel, condițiile prevăzute de art. 276 pentru a fi socotite ca început de dovadă scrisă, că în niciuna dintre declarațiile martorilor audiați în cadrul dosarelor penale x/2018 și y/2023 nu se menționează că reclamantul A. ar fi predat pârâtului 135 monezi de aur (galbeni) sau că reclamanta B. ar fi predat 13 galbeni, un pandantiv în formă de inimă de aur de dimensiuni mari, un lanț de aur și un galben tăiat pe jumătate, în vederea garantării unor împrumuturi și că nici martorul E. audiat în apel nu a confirmat susținerile reclamanților, acesta făcând referire la anul 2010 și nu la anii 1998-2000 când pârâtul recunoaște încheierea unui contract de împrumut, precum și la faptul că l-a văzut pe reclamantul A. înmânând unui bărbat o mână de galbeni, fără a ști cum se numește acel bărbat.

De asemenea, instanța de apel a constatat că bunurile solicitate prin cererea de chemare în judecată nu coincid cu cele ridicate prin ordonanța de sechestru din 13.11.2012 și că este lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanții au dovedit că dețineau aur înainte și după anul 1990, respectiv că ar fi deținut bunurile solicitate prin acțiune, câtă vreme nu pot dovedi că au remis efectiv pârâtului bunurile respective.

Rezultă cu prisosință din considerntele deciziei atacate mai sus prezentate că instanța de apel a realizat un examen propriu, complet și adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecății, prin raportare la întregul material probator administrat, analizând fiecare dintre probele propuse de reclamanți și prezentând motivele pentru care a apreciat că ele nu dovedesc pretențiile formulate, soluția de respingere a acțiunii fiind menținută în urma unei analize judicioase și amănunțite a tuturor aspectele de fapt ale cauzei, prin raportare la normele de drept aplicabile raporturilor dintre părți, susținerile în sens contrar formulate de recurenți fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, recurenții își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurenții apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor legale pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei și de probele administrate, nu s-a dovedit remiterea către pârât a bunurilor pe care reclamanții le pretind, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări adecvate a deciziei atacate, în concret, recurenții nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile susțineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele și concluzia la care ar fi trebuit, în opinia lor, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidența incidența cazului de casare mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În concret, prin maniera în care au înțeles să formuleze criticile referitoare la nemotivarea hotărârii din perspectiva neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale și a înlăturării probatoriului administrat în cauză, cu trimitere punctuală atât la declarația martorului audiat în apel, cât și la declarațiile martorilor audiați în dosarul penal, dar și la situația de fapt în legătură cu care susțin că a fost în mod eronat reținută, recurenții-reclamanți tinde în realitate, la o cenzurare a relevanței date probelor de către instanța de apel în circumstanțele speței și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Aceasta întrucât, în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce direct sau implicit la soluționarea procesului, în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornit prin art. 22 C. proc. civ.. Plenitudinea de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, rămâne în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Împrejurarea că recurenții sunt în mod cert nemulțumiți de soluția la care a ajuns instanța de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia lor, este o soluție greșită, nu îi îndreptățește să susțină că hotărârea nu este motivată în sensul urmărit de părți.

Prin urmare, criticile recurenților prin care se tinde la reaprecierea probelor nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanța devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviințarea și analiza probelor.

Instanța de apel a prezentat pe larg motivele în raport cu care a înlăturat probele administrate la solicitarea reclamanților, invalidând, astfel, pretențiile deduse judecății, context în care nu se poate aprecia că deciziei instanței de apel îi lipsește fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Or, în condițiile în care instanța de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune menținerea soluției adoptate la fond, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reține nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În ceea ce privește criticile de ordin substanțial, care susțin greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, acestea sunt, de asemenea, lipsite de temei.

În esență, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin că, în mod nelegal, instanța de apel, ca și cea de fond, de altfel, au soluționat cauza prin raportare la dispozițiile C. civ. din anul 2009 câtă vreme, în raport cu data la care a avut loc îmrpumutul de consumație cu garanție, în cauză erau aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, respectiv dispozițiile art. 1578 și ale art. 1579 C. civ., decizia recurată fiind pronunțată, deci, cu încălcarea acestor norme de drept material. Totodată, susțin că, în condițiile în care instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada încheierii contractului de împrumut, aceasta era obligată ca, pentru aflarea adevărului, să pună în discuție mai întâi calificarea cererii de chemare în judecată în sensul de a stabili dacă aceasta reprezintă o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală sau pe îmbogățirea fără justă cauză.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocând pentru prima dată în recurs chestiuni legate de calificarea juridică a cauzei pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care, nici la fond, nici în apel nu au contestat analizarea cererii de chemare în judecată din perspectiva condițiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, așa cum s-a arătat deja, prin motivele de apel, reclamanții au contestat exclusiv modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță, nu și incidența dispozițiilor legale ce regelementează răspunderea contractuală, reținute de instanțele de fond în contextul motivelor invocate de aceștia în susținerea acțiunii, anume cele referitoare la existența unei convenții încheiate între părți, în temeiul căreia au obținut de la pârât, cu titlu de împrumut, anumite sume de bani, garantate cu obiectele menționate în acțiune, dar și a considerentelor sentinței penale nr. 93 din 04 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2013, în absența indicării vreunui temei de drept al acțiunii pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate și în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiții, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la aplicarea eronată a normelor de drept material în evaluarea condițiilor răspunderii civile contractuale și la calificarea cererii de chemare în judecată de către prima instanță, recurenții nu pot învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluției pronunțate de prima instanță sub acest aspect, așa încât, motivul de recurs întemeiat pe chestiuni invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanța de control judiciar.

Această interdicție rezultă, așa cum s-a arătat deja, din dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care motivele de casare prevăzute de alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Rezultă din aceste dispoziții legale că partea care vrea să și conserve în recurs dreptul de a critica judecata și soluția dată de instanța de fond trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, provocând, deci, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs. Nu este, însă, permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanță, pentru ca apoi acestea să fie invocate direct în recurs, întrucât o astfel de atitudine ar fi contrară dispozițiilor art. 459 C. proc. civ. care reglementează ordinea de exercitare a căilor de atac precum și dispozițiilor de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citate.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel.

Nici susținerile ce vizează incidența dispozițiilor legale referitoare la îmbogățirea fără justă cauză nu pot fi primite, acestea fiind, de asemenea, formulate pentru prima dată în recurs. Cât privește recalificarea din oficiu a cauzei acțiunii (din acțiune în răspundere contractuală în acțiune în îmbogățire fără justă cauză) și obligația pe care instanța de apel ar fi avut-o în acest sens, Înalta Curte constată că, deși, de principiu, în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ., instanța de apel este obligată să dea acțiunii cu care a fost învestită calificarea juridică corespunzătoare, în speță, acest lucru nu era necesar câtă vreme, raportat la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, pretențiile reclamanților au fost corect analizate prin raportare la normele de drept material referitoare la răspunderea contractuală.

Neîndeplinirea condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtului nu a fost reținută, în mod necesar, în raport cu împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada existenței contractului de împrumut, ci, în principal, pentru că nu s-a dovedit remiterea către pârât a bunurilor a căror restituire se solicită. Având în vedere că pârâtul a recunoscut existența împrumutului, nu și a garanției, instanța a apreciat că ceea ce se impunea a fi dovedit cu prioritate era operațiunea de predare a bunurilor, or, câtă vreme din nicio probă administrată nu a rezultat că monezile și bijuteriile a căror restituire se solicită au fost predate pârâtului ca garanție a unor împrumuturi contractate de reclamanți și că, astfel, reclamanților li s-ar fi cauzat un prejudiciu, instanța de apel a concluzionat în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, menținând soluția Tribunalului.

Îmbogățirea fără justă cauză presupune îndeplinirea unor condiții speciale care, în cauză, nu se verifică astfel că, dincolo de aspectele procedurale pe care recurenții le-au invocat, este evident că, oricum, această instituție nu era incidentă, pretențiile formulate de reclamanți neputând fi analizate în raport cu aceasta.

În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea că, față de data la care a avut loc împrumutul, relațiile dintre părți ar fi trebuit analizate prin raportare la dispozițiile vechiul C. civ., Înalta Curte constată că neexistând diferențe esențiale între normele ce reglementează instituția răspunderii contractuale cuprinse în vechiul C. civ. și cele actuale, cel puțin sub aspectul condițiilor ce se cer a fi întrunite pentru angajarea acestei forme de răspundere, ce interesează în cauză, criticile recurenților apar ca fiind, mai degrabă, pur formale, cu atât mai mult cu cât aceștia nici nu au indicat, în concret, eventualele aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, din această perspectivă, susceptibile de a conduce către o soluție de casare a acesteia.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând că, în speță, nu se verifică incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

În raport de această soluție, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței seria x nr. x din 04 septembrie 2025 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.