Decizia nr. 711/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 839/2023 a Tribunalului Sibiu

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă, la data de 30 martie 2023 sub nr. dosar x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în principal, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a unui mijloc de transport, încheiat la data de 07.10.2021, care are ca obiect înstrăinarea de către reclamantă, în favoarea pârâtului, a autoturismului, pentru neplata prețului convenit; repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului să predea reclamantei în cel mai scurt timp autoturismul în litigiu, precum și actele acestuia, cartea de identitate și talonul; cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă Prin sentința nr. 839 din 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă Prin încheierea din 22 mai 2024, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a a respins, ca nefiind utilă soluționării cauzei, proba cu interogatoriul intimatului și ca inadmisibilă, proba cu martori, solicitate de apelanta-reclamantă. Prin decizia nr. 2659 din 11 iulie 2024, pronunțată de aceeași instanță, a fost respinsă cererea de suspendare a soluționării apelului, formulată de apelanta A.; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 839 din 24 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă; a fost obligată apelanta să plătească intimatului B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 22 mai 2024 și a deciziei nr. 2659 din 11 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1270, ale art. 1549 și ale art. 1724 C. civ. În acest sens, arată că instanța de apel a dat eficiență prevederilor alin. (1) ale art. 1270 C. civ. și a apreciat că formularul tipizat al contractului de vânzare-cumpărare vizând autoturismul în litigiu are putere de lege între părți și nu poate fi combătut, motiv pentru care a respins toate probele solicitate de apelantă, inclusiv cele cu care intimatul, prin avocat, a fost de acord, respectiv interogatoriul. Susține că au fost ignorate de instanța de apel prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora contractul poate să înceteze din cauze autorizate de lege, una dintre aceste cauze fiind rezoluțiunea contractului în cazul neplății prețului, prevăzută de art. 1549 și art. 1724 C. civ. Învederează că, prin respingerea tuturor probelor solicitate de apelantă, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 309 C. proc. civ., recurenta susținând că proba testimonială a fost cerută pentru dovedirea neplății prețului, nu a existenței actului. Învederează încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea cererii formulate de apelantă, în sensul obligării intimatului să depună la dosar înscrisurile de care s-a prevalat în susținerea faptului că a efectuat plata. Arată că în motivarea deciziei atacate nu se face referire la aceste copii ale înscrisurilor depuse la dosar de intimat, însă intimatul și-a fundamentat apărarea pe aceste înscrisuri, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit să dea posibilitatea apelantei să combată apărarea intimatului. Recurenta afirmă că, prin decizia atacată, a fost menținută eronat soluția primei instanțe de respingere, ca tardivă, a cererii de înscriere în fals. În acest sens, precizează că, potrivit mențiunii exprese din procesul-verbal de înmânare din data de 18 mai 2023, reclamantei i-a fost comunicată doar citația pentru termenul din 13 iunie 2023, în legătură cu dosarul nr. x/2023, nu și întâmpinarea formulată de pârât la 11 mai 2023, împreună cu înscrisurile anexate. Arată că acesta este considerentul pentru care reclamanta, prin avocat, a susținut că a luat cunoștință de înscrisurile depuse de pârât odată cu întâmpinarea doar în urma consultării încheierii din data de 13 iunie 2025 (nefiind prezent la acest termen), încheiere potrivit căreia instanța a încuviințat înscrisurile depuse de părți odată cu cererea de chemare în judecată și întâmpinarea. Apreciază că denunțarea, ca fiind false, a înscrisurilor la data de 19 septembrie 2023, s-a făcut cu respectarea termenului și procedurii impuse de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia atacată au fost încălcate și prevederile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel apreciind eronat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile acestui text de lege, deși a reținut că în dosarul penal nr. x/2023, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, urmare a plângerii formulate de reclamantă, cu privire la chitanțele depuse de pârât la dosarul instanței de fond în copie certificată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul învederează că, în mod corect, instanțele de fond au reținut că termenul până la care recurenta-reclamantă se putea înscrie în fals este cel din 13 iunie 2023, învederând, totodată, că respectivele înscrisuri nu au fost avute în vedere de instanțe la pronunțarea soluției. Susține că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1270, ale art. 1549 și ale art. 1724 C. civ. și a apreciat că înțelegerea părților, materializată în contractul din 7 octombrie 2021, are putere de lege între părți. Totodată, instanța de apel a reținut corect că, fiind în prezența unui act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 RON, nu poate fi încuviințată proba cu martori împotriva cuprinsului acestui act.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), recurenta a susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 C. civ., instanța de apel apreciind că formularul tipizat al contractului de vânzare-cumpărare vizând autoturismul în litigiu are putere de lege între părți și nu poate fi combătut, motiv pentru care a respins toate probele solicitate de apelantă, inclusiv cele cu care intimatul, prin avocat, a fost de acord, respectiv interogatoriul. Conform dispozițiilor art. 1270 C. civ., "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege". Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) C. civ., se înțelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege, cu alte cuvinte, contractul fiind legea părților, care sunt ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului pacta sunt servanda. În cauză, verificând raporturile juridice dintre părți, instanța de prim control judiciar a constatat că între reclamantă și pârât s-a încheiat un contract, materializat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă și necontestat, care prevede la pct. 5 că reclamanta vânzătoare a predat autoturismul obiect al contractului, iar prețul agreat de părți a fost achitat de către pârâtul cumpărător. Această clauză contractuală din care reiese că actul a fost executat la data semnării sale reprezintă voința părților și a fost luată în considerare ca atare de instanța de apel, fiind o manifestare a principiului prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ. Deși este real că forța obligatorie a contractului nu înseamnă că acesta nu-și poate înceta efectele, fapt evident în urma lecturii dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., în speță, nu se verifică, însă, susținerile recurentei-reclamante, în sensul în care instanța de apel a ignorat aceste prevederi sub aspectul încetării contractului din cauze autorizate de lege, una dintre aceste cauze fiind rezoluțiunea în cazul neplății prețului. Contrar acestor alegații, Înalta Curte reține că prin decizia recurată s-a analizat cererea de rezoluțiune solicitată de reclamantă și a fost înlăturată susținerea acesteia privind neîndeplinirea culpabilă a obligației de plată a prețului de către intimatul cumpărător (situație premisă pentru rezoluțiunea contractului), instanța de apel constatând, în mod legal, astfel cum rezultă din analiza efectuată anterior, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1270 C. civ., prin raportare la obligațiile asumate de părțile contractante. Nelegalitatea deciziei a fost susținută și pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), având în vedere că argumentele de nelegalitate se raportează la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 292 alin. (2), art. 304 alin. (1), art. 309 și de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Sub un prim aspect, instanța de recurs constată că soluția instanței de apel de respingere a probei cu martori, ca inadmisibilă, nu încalcă normele legale incidente. Potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", iar alin. (5) al aceluiași articol statuează că "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4)". Astfel, din interpretarea acestor prevederi, care reglementează modalitatea de dovedire a unui act juridic și a clauzelor acestuia de către părțile contractante, reiese că nu se poate dovedi prin declarațiile martorilor împotriva sau peste mențiunile din contractul încheiat între părți. Cum proba testimonială a fost solicitată, în contra mențiunilor din contractul încheiat între părți, pentru dovedirea neplății prețului, aspect confirmat și prin susținerile recurentei din cadrul motivelor de recurs, iar această ipoteză se circumscrie dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., critica privind încălcarea acestor prevederi este nefondată. Nu poate fi reținută în cauză nici încălcarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris", întrucât instanța de judecată poate aprecia asupra utilității înscrisurilor doveditoare invocate, constatând astfel dacă, față de contestarea formulată de partea interesată, se impune prezentarea sau nu a originalului înscrisului de care cealaltă parte procesuală se folosește în procesul civil. Or, în speță, astfel cum susține și recurenta prin motivele de recurs, instanța de judecată nu și-a întemeiat soluția pe înscrisurile ale căror originale au fost solicitate, elementul determinant care a fundamentat soluția de respingere a cererii în rezoluțiune fiind însăși existența contractului încheiat între părți, din care rezultă executarea obligațiilor părților, înscrisurile (chitanțe) depuse în copie la dosar de intimatul-pârât nereprezentând un element justificator al soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Relativ la critica vizând menținerea greșită a soluției primei instanțe de respingere, ca tardivă, a cererii de înscriere în fals formulată de reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta a pretins încălcarea, din perspectiva sa, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "Dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină." Instanța de recurs reține că, în speță, reclamanta a formulat cererea de înscriere în fals prin notele scrise depuse de reprezentantul său convențional la 19 septembrie 2023, în condițiile în care înscrisurile defăimate au fost comunicate acesteia odată cu întâmpinarea depusă la 11 mai 2023, anterior primului termen de judecată acordat în cauză, 13 iunie 2023. Nu pot fi primite susținerile recurentei vizând viciul comunicării întâmpinării și a înscrisurilor anexate acestui act procedural pentru termenul din 13 iunie 2023, întrucât, sub aspectul regimului juridic aplicabil, art. 178 alin. (2)-(3) C. proc. civ. dispune că nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, iar, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: a) pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată; b) pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond. Cu titlu particular, în materie de citare, art. 160 alin. (2) C. proc. civ. statuează, în mod concordant, că orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care partea vătămată nu a invocat-o la termenul următor producerii ei. Astfel, era necesar ca recurenta-reclamantă, după cum în mod judicios a reținut instanța de apel, să invoce neregularitatea alegată cu respectarea termenului procedural stabilit de art. 178 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la termenul la care s-a săvârșit sau, dacă partea nu a fost prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond în primă instanță. Or, reclamanta a invocat pentru prima oară viciul de comunicare a înscrisurilor atașate întâmpinării în calea de atac a apelului, iar nerespectarea termenelor procedurale se sancționează cu decăderea, potrivit art. 185 C. proc. civ. ale cărui dispoziții stipulează, în mod explicit și imperativ, că atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate. Prin urmare, se constată că, în mod legal, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe care a reținut că cererea de înscriere în fals a fost formulată de reclamantă cu depășirea termenului prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva soluției de respingere a cererii de suspendare, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susținând că, în mod greșit, s-a reținut neîntrunirea condițiilor prevăzute de textul de lege, având în vedere că plângerea penală ce formează obiectul dosarului penal până la soluționarea căruia s-a solicitat suspendarea în prezenta cauză vizează același contract și aceeași apărare a lipsei semnăturii reclamantei de pe chitanțele de care pârâtul se prevalează și în dosarul de față. În acest context, instanța de recurs observă că art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecății. Pornind chiar de la conținutul textului de lege invocat de recurenta-reclamantă ca temei al temporizării judecății, instanța de recurs reține că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul conferă instanței atribuția de a aprecia motivat asupra necesității suspendării amintite. Așadar, reiese că instanța poate dispune această măsură atunci când apreciază că soluționarea dosarului depinde, în mod hotărâtor, de modul în care organele de cercetare penală soluționează plângerea penală cu privire la o anumită infracțiune ce se pretinde a influența situația litigioasă dedusă judecății. În cauză, suspendarea solicitată vizează aspecte legate de înscrisuri (chitanțe) care nu au fost folosite în probațiune, astfel încât, analizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel a reținut, în mod legal, neîntrunirea condițiilor textului de lege evocat de apelantă, având în vedere și caracterul facultativ al măsurii suspendării. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 22 mai 2024 și a deciziei nr. 2659 din 11 iulie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe acesta la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat.