ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 419/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, urmare a declinării competenței de către Judecătoria Sibiu, reclamanții A. și B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților C. și D. la încheierea unui act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Sibiu, județul Sibiu, iar în caz de refuz, sentința să țină loc de contract; să se dispună întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la respectivul imobil.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 350/2020 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., prin curator special E.. Împotriva sentinței civile nr. 350/2020 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu au declarat apel reclamanții A. și B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B..

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe a fondului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurenți ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceștia au arătat că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a respins calea de atac, reținând că actul ce a constituit promisiunea de vânzare nu poate fi validat, deoarece doar unul dintre soți s-a obligat la transmisiunea proprietății. Sub acest aspect, au apreciat că motivarea instanței de apel a fost preluată din hotărârea instanței de fond, fără să se facă referire la motivele invocate în cererea de apel, prin care au arătat că actul prezentat instanței pentru validare nu reprezenta un act de dispoziție, ci doar o obligație de a face. Au arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu ambii proprietari, tocmai pentru a se îndeplini aceasta obligație legală reprezentată de consimțământul ambilor soți. Totodată, au susținut că este evident că la întocmirea promisiunii pârâtul C. a avut acordul tacit al soției, ceea ce rezultă din împrejurarea că, timp de 40 de ani, pârâta nu a întreprins nici un demers pentru a reintra in posesia terenului. De asemenea, au susținut că, în motivarea deciziei, instanța de apel a invocat și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/2005, pronunțată în recurs în interesul legii, însă susține că această decizie nu e incidență în speță, situația de fapt fiind diferită, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu ambii proprietari și nu doar cu promitentul care a semnat înscrisul. În continuare, au considerat că prezența curatorului numit, care în cadrul procesului a administrat probe pentru pârâți și care nu s-a opus admiterii acțiunii, a complinit consimțământul, astfel că reținerea potrivit căreia prezența curatorului nu putea complini consimțământul valabil al pârâtei D. este o apreciere subiectivă și în afara cadrului legal. Totodată, au susținut că instanța a apreciat, fără a indica nici un temei legal, " că nici celelalte clauze ale promisiunii nu au fost respectate, în sensul că înstrăinarea se poate face doar după obținerea autorizației de la autoritățile desemnate". Cu privire la acest aspect, au arătat că motivarea instanței nu se referă la motivele invocate în apel și nici nu face trimitere la dispoziții legale, putând fi considerată ca fiind nemotivată. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurenți în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au reclamat o încălcare sau o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 58 și art. 168 C. proc. civ., a art. 22, art. 23 și art. 24 din Decretul Lege nr. 115/1938 și a art. 1176 și 1177 C. civ. Sub un prim aspect, recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale privind reprezentarea părților prin curator (art. 58 din C. proc. civ.) și citarea părților prin afișare la ușa instanței (art. 168 C. proc. civ.). Astfel, au arătat că în fața instanței de fond, din oficiu s-a pus în discuție numirea unui curator special, în condițiile art. 58 alin. (3) din C. proc. civ., fiind desemnat prin tragere la sorți un avocat din cadrul Baroului Sibiu. Numirea curatorului s-a făcut însă fără efectuarea unor verificări în baza de date privind actualul domiciliu al pârâților. Doar în situația în care nu s-ar fi aflat domiciliul pârâților, instanța trebuia să fi numit un curator. Or, din documentele existente la dosarul cauzei a rezultat fără nici un dubiu că ultimul domiciliu cunoscut al pârâților a fost cel indicat de reclamanți. S-au făcut verificări în baza de date și s-a confirmat acest domiciliu, însă instanța de apel nu a procedat la citarea și la acest ultim domiciliu cunoscut și nici nu a făcut verificări pentru a stabili actualul domiciliu. Sub un al doilea aspect, recurenții susțin că, față de momentul semnării tranzacției, aplicabile în cauză sunt dispozițiile Decretului Lege nr. 115/1938, respectiv dispozițiile art. 22, 23 si 24. Astfel, învederează că, întrucât pârâții nu au predat înscrisurile necesare pentru încheierea actului în formă autentică și nu s-au mai prezentat la notar, reclamanții au fost obligați să solicite instanței obligarea acestora la înscrierea dreptului, prin formularea unei acțiuni în prestație tabulară. Totodată, au susținut că, pentru a fi valabil, în scopul de a constitui temeiul unui proces de prestație tabulară, prevăzut de art. 24 din Decretul Lege nr. 115/1938, antecontractul trebuie să îndeplinească condițiile esențiale prevăzute de art. 948 din C. civ. din anul 1864, iar, din acest punct de vedere, înscrisul în cauză îndeplinește aceste condiții, cât și condițiile prevăzute de art. 948 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii actului. Și, fiind vorba despre o promisiune de vânzare și nu despre o înstrăinare deplină, se presupune că semnatarul actului a avut și acordul celuilalt soț. Concluzionând, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe a fondului.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1975/2021 din data de 16 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă în dosarul nr. x/2016. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 28 septembrie 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă. Circumscris cazului de casare reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții apreciază că hotărârea instanței de apel nu a fost motivată întrucât nu se răspunde criticilor formulate cu privire la sentința primei instanțe, ci sunt preluate doar considerentele acesteia. Acest motiv de recurs este nefondat. a)Astfel, prin declarația de apel, s-a susținut că actul prezentat instanței pentru validare este doar o promisiune de vânzare astfel că nu a produs efectul translativ de proprietate, ci a dat naștere exclusiv unei obligații de a face, în sarcina promitenților-vânzători. Or, nefiind un act de dispoziție, acest act juridic putea fi întocmit, în mod valabil, de unul dintre soți, cu privire la bunurile comune, în raport cu art. 35 din Codul familiei, care instituie prezumția legală a mandatului tacit reciproc între soți. Contrar celor afirmate de recurenți, instanța de apel a răspuns acestor critici, confirmând raționamentul primei instanțe. Se arată, explicit, în considerentele hotărârii(p.7, par. 2, 3, 4 și 5), că art. 35 Codul familiei instituie prezumția mandatului tacit reciproc între soți și stabilește limitele clare ale aplicabilității acestui mandat, excluzând incidența prezumției legale în cazul actelor juridice de înstrăinare sau de grevare a terenurilor sau a construcțiilor supuse regimului bunurilor comune. Totodată, instanța de apel reține, în acord cu cele afirmate de apelanți, că "o promisiune de vânzare cumpărare nu reprezintă, prin ea însăși, un act de dispoziție, întrucât nu transferă dreptul de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, ci generează doar o obligație de a face, aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică." Prin urmare, arată instanța de apel, o promisiune de vânzare cu privire la un imobil supus regimului comunității de bunuri, de natura celei deduse judecății, poate fi valabil încheiată de unul din soți, însă, în momentul în care se uzează de mecanismul juridic al pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare, operațiune prin care se concretizează transferul efectiv al dreptului de proprietate, instanța este ținută să verifice existența consimțământului valabil exprimat al ambilor soți, neputând aplica prezumția de mandat tacit. Regula se impune, așadar, a fi respectată în ipoteza în care transferul efectiv al dreptului de proprietate urmează a se face printr-o hotărâre judecătorească care ține loc de act autentic de înstrăinare. b)Totodată, recurenții au arătat că atâta timp cât au solicitat validarea antecontractului de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu ambii proprietari, nu doar cu soțul semnatar al promisiunii de vânzare-cumpărare, nu se mai poate reține o lipsă a consimțământului acestuia la înstrăinare. Mai mult, este evident că, la întocmirea promisiunii, pârâtul C. a avut acordul tacit al soției, ceea ce rezultă din împrejurarea că, timp de 40 de ani, pârâta nu a întreprins nici un demers pentru a reintra in posesia terenului. De asemenea, au susținut că, în motivarea deciziei, instanța de apel a invocat și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2005, pronunțată în recurs în interesul legii, însă această decizie nu este incidență în speță, situația de fapt fiind diferită. În continuare, au considerat că prezența curatorului numit, care nu s-a opus admiterii acțiunii, a complinit consimțământul pârâtei D., considerentele instanței de apel sub acest aspect, exprimate în sens contrar, având valoarea unor aprecieri subiective și în afara cadrului legal. Instanța de apel a răspuns tuturor acestor critici, formulate prin declarația de apel, apreciind a fi nefondate argumentele apelanților (pp. 7-8, par. 7-10). Se arată, cu suficientă claritate, că modalitatea prin care se probează existența voinței juridice manifestate la încheierea unui act juridic este semnarea actului respectiv de către persoana în cauză. Or, în prezenta cauză, promisiunea de vânzare-cumpărare nu este semnată de coproprietarul D., iar prezumția de mandat tacit între soți nu poate opera, astfel încât să se considere că C. a semnat și în numele soției sale. Lipsa consimțământului la încheierea actului juridic nu poate fi suplinită nici prin presupunerea unui acord tacit, dedus din atitudinea pasivă manifestată în cursul procesului prin care se urmărește pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. În aprecierea instanței de apel, concluzia se impune cu atât mai mult în circumstanțele particulare ale cauzei, domiciliul pârâtei D. nefiind cunoscut și asigurându-se doar citarea acesteia prin publicitate. Evocând considerentele Deciziei nr. 12/2015 pronunțată de ICCJ, instanța de apel motivează în sensul în care, dacă s-ar considera că este suficient să fie incluși în cadrul procesual și proprietarii care nu au semnat promisiunea de vânzare-cumpărare, s-ar ajunge ca acestora să le fie creată o situație mai grea prin pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic decât atunci când s-ar fi încheiat contractul de vânzare fără concursul instanței de judecată, contrar normelor și principiilor care guvernează regimul proprietății comune. Într-o astfel de situație, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească este obligatorie pentru părțile litigante, cei care nu au consimțit la încheierea actului, dar au făcut parte din cadrul procesual pasiv, vor fi nevoiți să respecte realitatea juridică statuată prin hotărârea judecătorească, nemaiputând invoca ulterior viciile acelui act juridic. Cu referire la argumentul referitor la consimțământul curatorului, care ar putea fi valorizat ca un acord valabil exprimat al celuilalt soț, pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de apel răspunde acestuia relevând rolul curatorului în procesul civil, în raport cu art. 167 alin. (3) din C. proc. civ., acela de a reprezenta partea citată prin publicitate în cursul judecății, asigurându-se astfel respectarea drepturilor procesuale ale acestei părți și garantându-se astfel respectarea dreptului la un proces echitabil. Acest curator litis, arată corect instanța de apel, nu poate interveni în niciun fel în raporturile de drept material dintre părți și nu poate suplini consimțământul pârâtei D. pentru validarea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului. Un asemenea acord nu ar putea fi dat decât de titularul dreptului de proprietate cu atât mai mult cu cât printr-o asemenea manifestare de voință se concretizează un act de dispoziție. c) Din perspectiva aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat, fără a indica nici un temei legal, că nici celelalte clauze ale promisiunii de vânzare nu au fost respectate, în sensul că înstrăinarea se poate face numai după obținerea autorizației de la autoritățile competente. Înalta Curte constată că cele reținute în considerentele hotărârii supuse controlului de legalitate nu corespund susținerilor recurenților. Instanța de apel a precizat că neîndeplinirea obligației asumate de promitentul-vânzător, aceea de a obține autorizația de înstrăinare prevăzută de art. 11 din Decretul nr. 144/1958, este fără relevanță juridică, "în condițiile în care Decretul nr. 144/1958 a fost abrogat prin Legea 50/1991, iar necesitatea obținerii unei asemenea autorizații nu mai există în prezent." Prin urmare, acest aspect nu a determinat, sub nicio formă, soluția dată litigiului, considerentul decisiv fiind în legătură cu absența consimțământului unuia din soți la înstrăinarea bunului imobil comun, supus regimului legal al comunității matrimoniale. În concluzie, considerentele hotărârii care face obiectul prezentului recurs respectă atât exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiile jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, instanța de apel precizând, în mod concret, clar și pertinent, care este este raționamentul de ordin factual și juridic care a determinat adoptarea soluției pronunțate. Sunt nefondate susținerile recurențior exprimate în sensul că nu s-a răspuns tuturor motivelor de apel formulate, în condițiile în care, astfel cum a fost demonstrat, instanța de apel a dezvoltat motivele pe care le-a avut în vedere la dezlegarea litigiului, a oferit un răspuns detaliat și aplicat fiecărui argument invocat de apelanți, astfel că se poate aprecia că hotărârea este suficient motivată, într-o manieră care înlătură arbitrariul și permite exercitarea controlului de legalitate. Nu se poate invoca cu succes nemotivarea, atâta timp cât ceea ce critică, în realitate, recurenții este rezultatul la care a ajuns instanța de apel în privința problemelor de fapt și de drept deduse judecății. Prin urmare, acest motiv de recurs se va respinge, ca nefondat. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale privind: reprezentarea părților prin curator (art. 58 din C. proc. civ.) și citarea pârâților prin publicitate (art. 167 C. proc. civ.). În esență, se arată că atât prima instanță cât și instanța de apel au numit un curator, în condițiile art. 58 alin. (3) C. proc. civ., fără ca, prealabil unei astfel de numiri, să fi efectuat verificări cu privire la actualul domiciliu al pârâților. Mai mult, nu au fost citați pârâții la ultimul domiciliu cunoscut, acela indicat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. Întrucât sunt invocate, în concret, neregularități de ordin procedural, controlul de legalitate specific instanței de recurs este posibil în temeiul art. 488 alin. 1pct 5 C. proc. civ., iar nu în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșit invocat de recurenți. Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, se afirmă existența unor neregularități în procedura de numire a curatorului "la instanța de fond". Or, astfel de critici nu au fost formulate prin apelul declarat de aceleași părți împotriva hotărârii primei instanțe a fondului, fiind articulate direct în recurs, cu nesocotirea principiului non omisso medio. În principiu, reclamanții puteau să își conserve dreptul de critică, inclusiv în recurs, asupra judecății efectuate în primă instanță, numai dacă formulau aceleași critici și în apel și acest demers ar fi rămas fără succes. Astfel de critici nu au fost formulate, însă, cu prilejul controlului judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție, declanșat prin exercitarea dreptului la apel. Pe cale de consecință, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura, ca inadmisibile în recurs, toate acele critici de nelegalitate sub aspect procedural, care au ca obiect hotărârea primei instanțe a fondului. Cu referire la aplicarea art. 167 C. proc. civ., Înalta Curte relevă caracterul excepțional al citării prin publicitate, ea urmând a fi apreciată de instanță ca ultimă modalitate posibilă de comunicare, care operează atunci când reclamantul afirmă că nu cunoaște domiciliul actual al pârâtului și, totodată, învederează împrejurări concrete din care să rezulte că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit să afle domiciliul acestuia, confirmându-și eventual susținerile prin probe corespunzătoare. Așadar, citarea prin publicitate poate fi dispusă de instanță la solicitarea reclamantului, iar nu din oficiu, acesta fiind obligat să efectueze toate verificările posibile pentru a afla domiciliul actual al pârâtului. Eșecul unor astfel de verificări este cel care justifică încuviințarea citării în această modalitate excepțională, prin publicitate, operațiune care se realizează, în mod obligatoriu, prin afișarea citației la ușa instanței și la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat; dacă se consideră necesar, instanța va putea dispune și publicarea citației în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire. Totodată, încuviințând citarea prin publicitate, instanța are obligația de a numi un curator pentru reprezentarea intereselor pârâtului, acest curator având, potrivit art. 58 alin. (3) rap. la art. 57 alin. (1) C. proc. civ., drepturile și obligațiile reprezentantului legal în proces, reprezentarea vizând exercițiul drepturilor procedurale. Așa fiind, diligența maximă în aflarea domiciliului actual al pârâtului, prudență și buna-credință în citarea prin publicitate sunt exigențe legale care se verifică în persoana reclamantului, la solicitarea căruia instanța a încuviințat această modalitate de citare a pârâtului chemat în judecată. În prezentul proces, Înalta Curte observă faptul că atât în fața primei instanțe a fondului, cât și în fața instanței de apel, reclamanții au susținut că nu cunosc actualul domiciliu al pârâților, întrucât imediat după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare, în anul 1982, aceștia au părăsit țara, stabilindu-se în Germania. Sub aspectul împrejurărilor de fapt, reține instanța de apel că atât reclamanții, cât și prima instanță au efectuat verificările posibile pentru a afla domiciliul pârâților, însă el rămâne necunoscut și, în aceste condiții, a fost încuviințată cererea reclamanților de citare prin publicitate, în cele două grade de jurisdicție. În aceste circumstanțe de fapt și de drept, reclamanții invocă, pentru prima dată în recurs, nulitatea procedurii de citare prin publicitate, cu motivarea că instanțele fondului nu au făcut verificări pentru a stabili actualul domiciliu al pârâților și nu s-a dispus citarea inclusiv la ultimul domiciliu cunoscut al acestora. Înalta Curte reamintește prevederile art. 178 alin. (2) și alin. (3) lit. b) C. proc. civ. incidente în cauză, conform cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea și înainte de a se pune concluzii pe fond. În cauza prezentă, dispoziția procedurală pretins a fi fost încălcată asigură protecție pârâților în proces, iar nu reclamanților. Prin urmare, nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea citării pârâților prin publicitate putea fi invocată de pârâți, prin reprezentatul legal, întrucât vătămarea îi viza pe aceștia și justificau calitatea de parte interesată, în sensul legii; o parte din proces nu poate invoca nulitatea unui act de procedură care privește o altă parte din proces. Mai mult decât atât, autorul actului viciat nu poate invoca nulitatea relativă a actului de procedură, chiar dacă i-ar fi produs lui însuți o vătămare. Or, citarea prin publicitate a pârâților s-a făcut la cererea reclamanților, care au afirmat că nu cunosc domiciliul pârâților, iar obligația de a efectua verificări pentru a afla domiciliul real al pârâților stă în sarcina reclamanților, iar nu a instanței de judecată. În concluzie, nulitatea care operează pentru ipoteza procedurii de citare prin publicitate a pârâților este una relativă, reclamanții nu pot justifica interesul în invocarea unei astfel de nulități și, mai mult decât atât, reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a invoca o astfel de nulitate, prin motivele de recurs. Orice posibilă nulitate, sub aspectul invocat, s-a acoperit, pentru că partea nu a invocat-o până la termenul procesual prevăzut de art. 178 C. proc. civ., anterior evocat. Totdeauna, nulitatea trebuie invocată înainte de a se formula apărări în fond și, a fortiori, de a se pune concluzii în fond. În ceea ce privește numirea curatorului, aceasta a fost determinată de încuviințarea citării pârâților prin publicitate, la cererea reclamanților, fiind exclusă incidența art. 58 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., care reglementează curatele specială dispusă pentru alte ipoteze decât aceea care se verifică în prezenta cauză. Prin urmare, referirile recurenților la dovada lipsei capacității de exercițiu a pârâților sunt străine cauzei. Recurenții invocă, în realitate, o nulitate derivată, nerespectarea condițiilor care reglementează citarea prin publicitate a pârâților conducând, în aprecierea recurenților, și la nulitatea procedurii de numire a curatorului pentru reprezentarea acestora în proces. În alte cuvinte, instanța nu putea numi un curator care să reprezinte interesele pârâților în proces, atâta timp cât aceștia au fost în mod greșit citați prin publicitate. Or, neinvocarea nulității procedurii de citare de către partea interesată și până la momentul procesual prevăzut de lege a condus la confirmarea acesteia, excluzând și posibilitatea invocării unei nulități derivate. Citarea prin publicitate s-a realizat la solicitarea recurenților, iar în condițiile în care instanța a incuviințat o astfel de cerere, în mod corect a făcut aplicarea art. 167 alin. (3) C. proc. civ., numind un curator în favoarea pârâților. În consecință, acest motiv de recurs se va respinge, ca nefondat. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții evocă normele de drept material incidente, fără să argumenteze cu privire la pretinsa aplicare greșită a acestora, într-o manieră care să permită instanței de recurs efectuarea controlului de legalitate. Inalta Curte constată că prin hotărârea care face obiectul prezentului recurs actul juridic dedus judecății a fost corect calificat ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, fiind identificate natura juridică, precum și efectele unei astfel de convenții. Totodată, calificarea juridică dată acțiunii promovate de reclamanți este una corectă, instanța de apel relevând, cu suficientă claritate, distincția necesară între acțiunea în prestație tabulară și acțiunea în executarea silită a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în ipoteza celei dintâi, fiind necesar să existe un act juridic translativ de proprietate valabil încheiat, acesta fiind invocat drept temei pentru executarea obligației de către pârât. Reținându-se că acțiunea reclamanților este una în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu privire la un bun imobil aflat în proprietatea comună a soților, instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe, concluzionând în sensul că la momentul pronunțării unei astfel de hotărâri pare absolut necesar să existe consimțământul valabil exprimat al ambilor soți. Or, atâta timp cât promisiunea de vânzare a fost semnată exclusiv de unul din soți și până la momentul pronunțării hotărârii reclamanții nu au făcut dovada consimțământului celuilalt soț coproprietar, o astfel de acțiune nu poate fi admisă. Instanța de apel a argumentat în sensul că nu operează prezumția de mandat tacit intre soți, în cazul actelor juridice de înstrăinare, precum vânzarea bunului imobil comun, iar consimțământul curatorului numit în condițiile art. 167 alin. (3) C. proc. civ., pentru respectarea drepturilor procesuale ale pârâților citați prin publicitate, nu poate avea valoarea unui acord valabil exprimat la vânzare, un astfel de acord aparținând în exclusivitate titularului dreptului de proprietate, cu privire la un act de dispoziție. Față de toate cele ce preced, în absența unor motive de nulitate de ordine publică, Inalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul reclamanților ca nefondat.