ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 198A din 11 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva sentinței civile nr. 206 din 18 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt a fost în mod corect stabilită de tribunal, acest aspect nefîind criticat prin motivele de apel.

Pentru a respinge acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat incidența deciziei în interesul legii nr. 33/2000, reținând faptul că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că această lege condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor. Cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, tribunalul a constatat că cererea de revendicare este nefondată. Prin definiție, acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat.

În speța de față, reclamanta I.L. (decedată, apelanții fiind moștenitorii acesteia) a invocat drept titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 04 decembrie 1936, din 31 iulie 1935 și din 1936, prin care autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, sector 2, unite cu dovedirea transmisiunii dreptului de proprietate pe calea succesiunii legale, conform certificatului de moștenitor din 15 iulie 1996. Curtea nu a putut admite solicitarea apelanților de a lua în considerație, în procedura de comparare a titlurilor de proprietate, sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, prin care pârâtul Consiliu Local al Municipiului Bucucrești a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei I.L.

imobilul situat în București, sector 2, format din teren în suprafață de 324,40 m.p. și construcție, deoarece această hotărâre judecătorească nu are efect constitutiv sau translativ de proprietate și nu este opozabilă intimaților-pârâți. Astfel, în primul rând, Curtea a reținut că singurele înscrisuri care pot fi avute în vedere drept titlu în cadrul acțiunii în revendicare sunt contractele de vânzare-cumpărare autentice menționate mai sus, care au efect constitutiv de proprietate, transferând dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucucrești de la vânzător la cumpărători de la momentul autentificării.

Hotărârea judecătorească de care se prevalează apelanții-reclamanți are caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistenta dreptului în patrimoniul reclamantei; însă, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, instanța cercetează existența dreptului de proprietate doar pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, respectiv în baza contractelor autentice de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1935 și 1936. În al doilea rând, Curtea a avut în vedere și faptul că sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, nu este opozabilă intimaților-pârâți, care nu au fost atrași în proces în niciuna din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimații-pârâți, ci cu Consiliul Local al Municipiului București.

În ceea ce privește titlul de proprietate al intimaților-pârâți, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996. Valabilitatea acestui titlu de proprietate a fost analizată de instanțele de judecată, la solicitarea autoarei apelanților-reclamanți, I.L., care a introdus în anul 1999 o acțiune prin care solicita să se constate nulitatea absolută a acestui act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între autorii intimaților-pârâți și SC F. SA. Prin decizia civilă nr. 13A din 10 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă. Această acțiune a fost respinsă, instanța reținând faptul că la data când a vândut apartamentul din imobilul din sector 2, statul vânzător era proprietar și prin urmare putea transmite dreptul de proprietate către F.I.

și F.T., precum și faptul că la data încheierii sale au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de H.G. nr. 20/1996. Reținând inopozabilitatea față de intimații-pârâți a sentinței civile nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, Curtea a reținut că această hotărâre judecătorească nu poate fi opusă intimaților-pârâți, care sunt simpli terți față de procesul finalizat prin sentința civilă nr. 3107/1998 și față de care nu reprezintă decât un fapt juridic, care poate fi combătut prin proba contrară. Or, proba contrară a fost făcută de către intimații-pârâți în procesul de față, prin exhibarea titlului lor de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, act juridic cu efect constitutiv de proprietate și a cărui valabilitate a fost constatată de instanțele de judecată într-o procedură urmată în contradictoriu cu autoarea apelanților-reclamanți.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite a fost aplicată corect. Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta I.L. să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, pentru situația apartamentului în litigiu, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care a reglementat modalitățile juridice de redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze de prevederile acestei legi.

Faptul că dreptul de proprietate al apelanților a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, în contradictoriu cu o autoritate a statului, nu înseamnă că reclamanta nu avea obligația de a urma procedura Legii speciale nr. 10/2001 în ceea ce privește apartamentul în litigiu, deoarece hotărârea judecătorească era opozabilă numai părții în contradictoriu cu care a fost pronunțată (respectiv Consiliul Local al Municipiului București), iar punerea sa în executare era imposibilă, deoarece bunul ce face obiectul litigiului de față nu se afla în patrimoniul acestei părți nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul rămânerii definitive.

În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, obligatorii pentru instanțe, se arată că persoana îndreptățită nu are dreptul la opțiune între procedura generală și calea legii speciale. În caz contrar, dacă s-ar accepta că un reclamant ar putea introduce oricând o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră in domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzuta de legea specială, ar însemna că toate procedurile, termenele și sancțiunile prevăzute de legea specială în scopul de a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat, ar fi superflue. Or, dispozițiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam utpereat).

Totodată, instanța supremă a statuat prin aceeași decizie de interpretare în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. Or, motivele invocate de apelanții-reclamanți pentru care autoarea lor I.L. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă motive independente de voința părții, care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

2. Recursul 2.1. Motivele de recurs Reclamanții au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel face o greșită adaptare în speță a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp și contrazice flagrant hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportat la data inițierii litigiului, considerentele cuprinse în majoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului statuau că prevederile Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces liber la justiție, că partea vătămată în drept are posibilitatea de a alege modul de exercitare a dreptului precum și faptul că revendicarea privește un bun în sensul Convenției, chiar dacă acesta nu a existat sau nu există în materialitatea sa la momentul promovării acțiunii.

Instanța face o greșită aplicare a principiilor ce guvernează aplicarea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești. Situația în care se aflau reclamanții la data apariției Legii nr. 10/2001 nu făcea obiectul reglementării acesteia, bunul fiind restituit integral. 2.2. Excepția nulității recursului Intimații-pârâți au invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că a fost semnat în numele recurenților de către un avocat care nu are delegație la dosar. 2.3. Analiza recursului Excepția nulității recursului, în condițiile art. 302 1 lit. d) C. proc. civ. nu este întemeiată. În dosarul de apel este depusă împuternicire avocațială prin care avocatul P.P.N. a fost mandatat de către N.M.

pentru „fotocopiere înscrisuri și lucrare Dosar nr. 39891/3/08". Dreptul recunoscut avocatului de a „lucra" dosarul semnifică posibilitatea acestuia de a săvârși acte de procedură în legătură cu dosarul respectiv, deci, inclusiv dreptul acestuia de a-l asista pe mandant. Or, în condițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși. Pe cale de consecință, recursul semnat de către avocat în numele recurenților respectă cerințele art. 302 1 lit. d) C. proc.

civ. Cât privește fondul procesului, se constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată la 11 mai 2012, într-un moment în care producea efecte hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în cauza Atanasiu împotriva României în care s-a arătat că reclamanții pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, dacă dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a impus ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din procesul de revendicare exercitat ulterior, în mod firesc, pentru că, dacă ar fi fost așa, nu mai era necesară pornirea acțiunii în revendicare, ci putea fi pus în executare titlul reprezentat de hotărârea judecătorească respectivă. Având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenției. În speță, prin sentința civilă nr. 3107/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 s-a constatat că autoarea reclamanților este proprietara imobilului situat în București, , sector 2, format din teren în suprafață de 324,40 mp și construcții.

Totodată, pârâtul Consiliul Local al Municipiului București a fost obligat să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie. Față de aceste date ale speței, aprecierea instanțelor de fond că acțiunea în revendicare nu este fondată întrucât reclamanții nu au urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 este greșită, de vreme ce, anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamanții au promovat demersul arătat prin care au negat valabilitatea titlului statului. Față de cele ce preced, criticile formulate prin cererea de recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi admis în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca acțiunea în revendicare să fie analizată și în raport de cele statuate prin hotărârea dată în cauza Atanasiu împotriva României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva deciziei civile nr. 198A din 11 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.