ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 198A din 11

mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva sentinței civile nr. 206

din 18 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că situația de fapt a fost în mod corect stabilită de tribunal,

acest aspect nefîind criticat prin motivele de apel.

Pentru a respinge acțiunea în

revendicare, tribunalul a constatat incidența deciziei în interesul legii nr.

33/2000, reținând faptul că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a

suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că această

lege condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului

dobânditor. Cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat,

tribunalul a constatat că cererea de revendicare este nefondată.

Prin definiție, acțiunea în

revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva

posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra

bunului revendicat.

În speța de față, reclamanta I.L.

(decedată, apelanții fiind moștenitorii acesteia) a invocat drept titlu de

proprietate contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 04 decembrie

1936, din 31 iulie 1935 și din 1936, prin care autorii săi au dobândit dreptul

de proprietate asupra terenului situat în București, sector 2, unite cu

dovedirea transmisiunii dreptului de proprietate pe calea succesiunii legale,

conform certificatului de moștenitor din 15 iulie 1996.

Curtea nu a putut admite solicitarea apelanților

de a lua în considerație, în procedura de comparare a titlurilor de proprietate,

sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului

2, prin care pârâtul Consiliu Local al Municipiului Bucucrești a fost obligat să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei I.L. imobilul situat

în București, sector 2, format din teren în suprafață de 324,40 m.p. și construcție,

deoarece această hotărâre judecătorească nu are efect constitutiv sau translativ

de proprietate și nu este opozabilă intimaților-pârâți.

Astfel, în primul rând, Curtea a reținut

că singurele înscrisuri care pot fi avute în vedere drept titlu în cadrul acțiunii

în revendicare sunt contractele de vânzare-cumpărare autentice menționate mai sus,

care au efect constitutiv de proprietate, transferând dreptul de proprietate asupra

terenului situat în Bucucrești de la vânzător la cumpărători de la momentul autentificării.

Hotărârea judecătorească de care se prevalează apelanții-reclamanți are caracter

declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistenta

dreptului în patrimoniul reclamantei; însă, în cadrul operațiunii de comparare a

titlurilor de proprietate, instanța cercetează existența dreptului de proprietate

doar pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, respectiv în baza

contractelor autentice de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1935 și 1936.

În al doilea rând, Curtea a avut în vedere

și faptul că sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria

sector 2 București, nu este opozabilă intimaților-pârâți, care nu au fost atrași

în proces în niciuna din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv

nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimații-pârâți, ci cu Consiliul Local

al Municipiului București.

În ceea ce privește titlul de proprietate

al intimaților-pârâți, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 23 decembrie 1996. Valabilitatea acestui titlu de proprietate a fost analizată

de instanțele de judecată, la solicitarea autoarei apelanților-reclamanți, I.L.,

care a introdus în anul 1999 o acțiune prin care solicita să se constate nulitatea

absolută a acestui act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

între autorii intimaților-pârâți și SC F. SA. Prin decizia civilă nr. 13A din 10

ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă. Această

acțiune a fost respinsă, instanța reținând faptul că la data când a vândut apartamentul

din imobilul din sector 2, statul vânzător era proprietar și prin urmare putea transmite

dreptul de proprietate către F.I. și F.T., precum și faptul că la data încheierii

sale au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de H.G.

nr. 20/1996.

Reținând inopozabilitatea față de intimații-pârâți

a sentinței civile nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, Curtea

a reținut că această hotărâre judecătorească nu poate fi opusă intimaților-pârâți,

care sunt simpli terți față de procesul finalizat prin sentința civilă nr. 3107/1998

și față de care nu reprezintă decât un fapt juridic, care poate fi combătut prin

proba contrară. Or, proba contrară a fost făcută de către intimații-pârâți în procesul

de față, prin exhibarea titlului lor de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare

din 23 decembrie 1996, act juridic cu efect constitutiv de proprietate și a cărui

valabilitate a fost constatată de instanțele de judecată într-o procedură urmată

în contradictoriu cu autoarea apelanților-reclamanți.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite a fost aplicată

corect.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară,

era necesar ca reclamanta I.L. să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparație.

Or, pentru situația apartamentului în litigiu,

care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, legiuitorul a adoptat o lege

specială de reparație, care a reglementat modalitățile juridice de redobândire a

bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze

de prevederile acestei legi. Faptul că dreptul de proprietate al apelanților a fost

recunoscut prin sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector

2, în contradictoriu cu o autoritate a statului, nu înseamnă că reclamanta nu avea

obligația de a urma procedura Legii speciale nr. 10/2001 în ceea ce privește apartamentul

în litigiu, deoarece hotărârea judecătorească era opozabilă numai părții în contradictoriu

cu care a fost pronunțată (respectiv Consiliul Local al Municipiului București),

iar punerea sa în executare era imposibilă, deoarece bunul ce face obiectul litigiului

de față nu se afla în patrimoniul acestei părți nici la momentul introducerii acțiunii

și nici la momentul rămânerii definitive.

În considerentele deciziei în interesul

legii nr. 33/2008, obligatorii pentru instanțe, se arată că persoana îndreptățită

nu are dreptul la opțiune între procedura generală și calea legii speciale. În caz

contrar, dacă s-ar accepta că un reclamant ar putea introduce oricând o acțiune

în revendicare cu privire la un imobil ce intră in domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzuta de legea specială, ar însemna că toate

procedurile, termenele și sancțiunile prevăzute de legea specială în scopul de a

limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate

abuziv de stat, ar fi superflue. Or, dispozițiile legale imperative cuprinse în

Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar

nu de a nu produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam

utpereat).

Totodată, instanța supremă a statuat prin

aceeași decizie de interpretare în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat,

cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, motivele invocate de apelanții-reclamanți

pentru care autoarea lor I.L. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

nu reprezintă motive independente de voința părții, care să o fi împiedicat să formuleze

notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

2.1. Motivele de recurs

Reclamanții au declarat recurs prin care

au formulat următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel face o greșită

adaptare în speță a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp și contrazice

flagrant hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.

Raportat la data inițierii litigiului,

considerentele cuprinse în majoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor

Omului statuau că prevederile Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul

de acces liber la justiție, că partea vătămată în drept are posibilitatea de a alege

modul de exercitare a dreptului precum și faptul că revendicarea privește un bun

în sensul Convenției, chiar dacă acesta nu a existat sau nu există în materialitatea

sa la momentul promovării acțiunii.

Instanța face o greșită aplicare a principiilor

ce guvernează aplicarea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Situația în care se aflau reclamanții la

data apariției Legii nr. 10/2001 nu făcea obiectul reglementării acesteia, bunul

fiind restituit integral.

2.2. Excepția nulității recursului

Intimații-pârâți au invocat excepția nulității

recursului, motivat de faptul că a fost semnat în numele recurenților de către un

avocat care nu are delegație la dosar.

2.3. Analiza recursului

Excepția nulității recursului, în condițiile

art. 302

1

lit. d) C. proc. civ. nu este întemeiată.

În dosarul de apel este depusă împuternicire

avocațială prin care avocatul P.P.N. a fost mandatat de către N.M. pentru „fotocopiere

înscrisuri și lucrare Dosar nr. 39891/3/08". Dreptul recunoscut avocatului

de a „lucra" dosarul semnifică posibilitatea acestuia de a săvârși acte de

procedură în legătură cu dosarul respectiv, deci, inclusiv dreptul acestuia de a-l

asista pe mandant.

Or, în condițiile art. 69 alin. (2) C.

proc. civ., avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără

mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și

care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea

orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de

procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși.

Pe cale de consecință, recursul semnat

de către avocat în numele recurenților respectă cerințele art. 302

1

lit. d) C. proc. civ.

Cât privește fondul procesului, se constată

că decizia instanței de apel a fost pronunțată la 11 mai 2012, într-un moment în

care producea efecte hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în cauza

Atanasiu împotriva României în care s-a arătat că reclamanții pot fi considerați

titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea

revendicării, dacă dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut

calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres

restituirea bunului" (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu

a impus ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunțată

în contradictoriu cu pârâții din procesul de revendicare exercitat ulterior, în

mod firesc, pentru că, dacă ar fi fost așa, nu mai era necesară pornirea acțiunii

în revendicare, ci putea fi pus în executare titlul reprezentat de hotărârea judecătorească

respectivă.

Având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea

bunului, reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenției.

În speță, prin sentința civilă nr. 3107/1998

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 s-a constatat că autoarea reclamanților este

proprietara imobilului situat în București, , sector 2, format din teren în suprafață

de 324,40 mp și construcții. Totodată, pârâtul Consiliul Local al Municipiului București

a fost obligat să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie.

Față de aceste date ale speței, aprecierea

instanțelor de fond că acțiunea în revendicare nu este fondată întrucât reclamanții

nu au urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 este greșită, de

vreme ce, anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamanții

au promovat demersul arătat prin care au negat valabilitatea titlului statului.

Față de cele ce preced, criticile formulate

prin cererea de recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel

încât recursul va fi admis în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Se impune casarea cu trimitere spre rejudecare

la aceeași instanță de apel, pentru ca acțiunea în revendicare să fie analizată

și în raport de cele statuate prin hotărârea dată în cauza Atanasiu împotriva României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de reclamanții

N.M. și N.L. împotriva deciziei civile nr. 198A din 11 mai 2012 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.