ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3011/2013

Deliberând, în condițiile art 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 2092 din 21 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 3041/110/2010 al Tribunalului Bacău, în fond după casare, a fost admisă, în parte, acțiunea în pretenții formulată de reclamantele I.M. și I.L.S. în Dosarul nr. 6568/110/2008. A fost obligată pârâta SC P.M. SA să plătească reclamantei suma de 70.122 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință. A fost respinsă ca nefondată acțiunea în pretenții formulată în Dosarul nr. 3041/110/2010, astfel cum a fost modificată (dosar nr. 35/110/2004), de către SC P.M. SA în contradictoriu cu I.M. și I.L.S. În motivarea sentinței instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002, s-a disjuns cererea reconventională formulată de pârâta SC P.M.

SA în contradictoriu cu reclamantele I.M. și I.L.S., în sensul solicitării unui drept de retenție în patrimoniul acesteia cu privire la imobilul Vila „A" până la achitarea de către eventualii creditori ai dreptului de restituire a contravalorii îmbunătățirilor stabilite în urma expertizelor de evaluare construcții. Cererea disjunsă a fost înregistrată sub nr. 8563/2004 (nr. nou. 35/110/2004) și soluționată prin sentința civilă nr. 1168 din 17 decembrie 2008, prin respingerea acesteia ca fiind lipsită de interes. În același dosar nr. 35/110/2004 reclamantele I.M. și I.L.S. au formulat cerere reconventională la reconventională formulată de pârâta SC P.M. SA, solicitând a fi obligată SC P.M. SA la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului Vila „A" pentru perioada 25 iunie 2005-29 august 2009, în cuantum de 1.000.000 RON.

Au arătat reclamantele-pârâte că sentința civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002 a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 și că a au fost puse în posesie la data 29 august 2007, imobilul fiind exploatat de SC P.M. SA. Această cerere reconventională a fost disjunsă de cealaltă cerere reconventională la data de 08 octombrie 2008, formându-se un nou Dosar nr. 6568/110/2008. Împotriva sentinței civile nr. 1168 din 17 decembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 35/110/2004 s-au declarat căile de atac prevăzute de lege, în recursul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 673/2010, fiind casată decizia pronunțată în apel, desființată sentința tribunalului și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

Dosarul nr. 35/110/2004 a fost reînregistrat pe rolul tribunalului sub nr. 3041/110/2010, cererea reconventională la reconventională ce a format obiectul Dosarului nr. 6568/110/2008, fiind conexată la Dosarul pendinte nr. 3041/110/2010. Tribunalul a reținut că în Dosarul nr. 35/110/2004, pârâta reconventională SC P.M. SA a formulat precizări la cererea reconventională, în sensul solicitării ca pârâtele-reclamante I.M. și I.L.S. să fie obligate să plătească diferența dintre valoarea Vilei „A", între data restituirii în natură și data preluării abuzive. Această diferență cuprinde atât contravaloarea îmbunătățirilor aduse de către stat în perioada 1952-1998, cât și cele aduse de noul proprietar în urma privatizării între anii 1998-2001.

Invocă principiul îmbogățirii fără justă cauză. În concluzie, SC P.M. SA a renunțat la cererea privind instituirea dreptului de retenție, astfel că instanța prin sentința menționată s-a pronunțat pe cele două acțiuni în despăgubiri formulate de ambele părți. Din examinarea probatoriului tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002 au fost obligate SC S.G. SA și SC P.M. SA la restituirea în natură a Vilei „A" și a terenului aferent, a suprafeței de 382,82 m.p. și prin echivalent a suprafeței de 57,44 m.p.. Prin decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție această sentință a rămas irevocabilă.

Reclamantele I.M. și I.L.S. au fost puse în posesie efectiv la data de 29 august 2007, astfel că solicită contravaloarea lipsei de folosință în limitele prescripției dreptului la acțiune raportat la data formulării cererii. În speță, lipsa de folosință concretizată în fructele civile cuvenite proprietarului în temeiul art. 483 C. civ. este reprezentată de valoarea de exploatare a imobilului retrocedat care, în perioada analizată a fost folosit de pârâta SC P.M. SA în scop turistic. Drept consecință, instanța a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea formulată de reclamante, urmând să admită cererea și să constate lipsa de folosință a imobilului, așa cum a fost determinată de expertiza efectuată în cauză, prin metoda analizei costurilor, și care este în cuantum de 71.122 RON.

În ce privește acțiunea formulată de SC P.M. SA, astfel cum a fost modificată la Dosar nr. 35/110/2004, tribunalul a constatat că reclamanta a vândut în anul 1998 imobilul în litigiu către SC P.M.I. SA prin contractul de vânzare cumpărare din 18 noiembrie 1999, act juridic care a fost constatat nul prin decizia nr. 1102/2003, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, astfel că între anii 2003-2007 imobilul s-a aflat în patrimoniul SC P.M. SA. Este indubitabil că de la data preluării de către stat s-au efectuat mai multe lucrări, atât de consolidare cât și de modernizare, dat fiind că la data preluării vila era neterminată, fiind în stadiul „la roșu". Cum în perioada 1952 (data preluării) - 1999 (data vânzării către SC P.M.I.

SA) statul este cel care a efectuat lucrările de consolidare și îmbunătățire, iar construcția a fost preluată de reclamantă de la stat în cadrul procesului de privatizare, nu se poate considera că aceasta este îndreptățită la restituirea contravalorii lucrărilor efectuate. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor necesare și utile în ce privește construcția nici pentru perioada menționată, dar nici ulterior, după reintrarea în patrimoniul sau a vilei în litigiu. Pe de altă parte, prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 impun ca restituirea imobilelor să se facă în starea în care se află acestea la momentul actual și libere de orice sarcini. Instanța a apreciat că pârâta reconvențională SC P.M.

SA nu a dovedit pretențiile solicitate, motiv pentru care s-a respins acțiunea acesteia ca nefondată. Prin decizia nr. 1859 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția I c ivilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.M. SA împotriva sentinței civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3041/110/2010. În temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, republicată, s-a dispus restituirea către recurentă a sumei de 5.572 RON reprezentând taxă judiciară de timbru plătită, nedatorată. A fost respinsă cererea intimaților de restituire a taxei de timbru achitată la fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Referitor la motivul de recurs privind neacordarea sporului de valoare adus imobilului în perioada cuprinsă între data exproprierii (1952) și data restituirii în natură către intimatele-pârâte (2007), spor cu care s-a diminuat patrimoniul recurentei, instanța a apreciat că acesta este nefondat. Prin cererea astfel cum a fost precizată de recurenta-reclamantă s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata sporului de valoare pentru perioada cuprinsă între data preluării abuzive a imobilului de către stat (1952) - data privatizării integrale (1999-2001) și data restituirii în natură a imobilului (2007), conform expertizei ultime de evaluare întocmită de expertul U.C.

(dosar fond după rejudecare). Este de esență faptul că, în principal, sporul de valoare dobândit de un imobil (astfel cum se solicită în speță) reprezintă consecința directă a activității, respectiv a costurilor necesare și utile, suportate de cel care îl pretinde, acesta fiind și titular al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, invocată ca temei juridic al pretenției deduse cauzei de față. În speță, se constată că, imobilul în litigiu (compus din construcție și teren aferent) a fost preluat abuziv de către stat, în anul 1953 de la autorul pârâtelor reclamante, în baza procesului verbal încheiat la data de 05 martie 1953 de predare (dosar fond), construcția fiind nefinalizată și având o valoare, la data preluării, conform expertizei U.C.

efectuată după rejudecare, de 338.256 RON. De la data preluării și până la privatizarea intervenită în anul 1999 (când societatea a devenit societate cu capital integral privat), lucrările de finalizare, consolidare și amenajare a imobilului, au fost efectuate de către stat și au avut ca scop tocmai exploatarea acestuia în folosul statului. Ulterior privatizării integrale a societății SC P.M. SA în anul 1999, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni (cu efecte din 16 noiembrie 1999), imobilul a fost înstrăinat unei alte societăți, respectiv SC P.M.I. SA, la data de 18 noiembrie 1999, pentru prețul de 258.000.000 ROL (încasat de recurentă).

Costul lucrărilor de renovare a imobilului a fost suportat de către societatea cumpărătoare, împrejurare atestată de autorizația de construire, cererea de emitere a autorizației, autorizații de reparații capitale și modernizare, emise pe numele acesteia (Dosar nr. 35/110/2004 Tribunalul Bacău), precum și de sentința civilă nr. 6245 din 21 noiembrie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 7052/2001 al Judecătoriei Onești, județul Bacău, irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea de sistare lucrări promovată de intimatele-pârâte de față, formulată în contradictoriu cu SC P.M.I. SA (dosar anterior menționat).

Pe cale de consecință, pentru perioada efectuării lucrărilor de îmbunătățire, astfel cum sunt relevate prin facturile depuse la dosar și anexele de detaliere, problema suportării costurilor (care, de altfel, nu au fost confirmate de acte de plată de către recurentă) ținea eventual, de derularea relațiilor contractuale dintre cele două societăți asemănătoare ca denumire (SC P.M. SA, respectiv SC P.M.I. SA) și desocotirea între acestea a c/valorii lucrărilor de îmbunătățire a imobilului, cu atât mai mult cu cât, prin sentința civilă nr. 6245 din 21 februarie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 7032/2001 al Judecătoriei Onești, județul Bacău (Dosar nr. 35/110/2004 al Tribunalului Bacău), s-a dispus în contradictoriu cu SC P.M.I.

SA sistarea lucrărilor începute de aceasta la Vila „L." (redenumită ulterior „A"). În ce privește eventualele lucrări de îmbunătățire sau alte activități ale recurentei de natură să conducă la câștigul unui spor de valoare a imobilului pentru perioada ulterioară anului 2004 când, prin hotărârea irevocabilă, (decizia civilă nr. 1102 din 27 noiembrie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 3426/2003 al Curții de Apel Bacău), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între recurentă și SC P.M.I. SA, cu consecința revenirii imobilului în patrimoniul recurentei) și 2007 (când s-a restituit imobilul în natură către intimate), s-a reținut că acestea nu au fost dovedite în cauză.

Totodată, s-a reținut, pe de o parte, că eventualele lucrări (ce pot fi recunoscute doar în limita celor necesare și utile) efectuate de recurentă în perioada noiembrie 2003, 2004-2007, s-au făcut pentru exploatarea curentă a imobilului de a cărui folosință aceasta a beneficiat, iar pe de altă parte, că, aceste lucrări s-au plasat în intervalul de timp cât părțile s-au aflat într-o situație litigioasă, context în care, riscul costurilor suplimentare revine exclusiv recurentei. Nefondată este și critica hotărârii asupra modului de soluționare a cererii reconvenționale, prin invocarea bunei-credințe ce a subzistat până în 2007, când hotărârea de restituire în natură a devenit irevocabilă (decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție).

Astfel, prin sentința civilă nr. 845/D/2004, pronunțată în Dosarul nr. 10.315/2002 al Tribunalului Bacău (Dosar nr. 35/110/2004), recurenta și SC S.G. SA (continuatoarea SC P.M.I. SA) au fost obligate la restituirea în natură a imobilului (construcție și teren) către intimatele-pârâte, punerea în posesie fiind efectuată pe calea executării silite cu procesul-verbal de punere în posesie - executor judecătoresc. Buna-credință, în accepțiunea juridică înseamnă credința celui care posedă un bun că îl posedă în temeiul unui titlu valabil, posesorul ignorând nevalabilitatea titlului sau aflându-se în eroare, iar această eroare reprezentând fundamentul convingerii sale. În materia culegerii fructelor, buna-credință încetează de îndată ce posesorul a luat cunoștință de viciile titlului său.

Ori, de la data chemării în judecată (2002) a recurentei pentru restituirea în natură a imobilului (sentința civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 a Tribunalului Bacău) a încetat starea de eroare a recurentei-reclamante, aceasta luând cunoștință de posibila nevalabilitate a titlului pe care îl posedă, asumându-și riscul deposedării de bunul în litigiu, precum și riscul restituirii fructelor civile percepute. În speță, perioada pentru care intimatele au solicitat fructele civile este 25 iunie 2005-29 august 2007 (cuantumul fiind stabilit prin expertiza U.C.), este nu numai ulterioară cererii de chemare în judecată, în care apare ca parte solicitată a fi obligată la restituirea imobilului, ci și pronunțării sentinței civile nr. 845 din 20 noiembrie 2004 a Tribunalului Bacău (prin care este obligată alături de celelalte pârâte la retrocedare), context în care, cu atât mai mult buna-credință nu se mai putea prezuma.

În raport de argumentația recursului, temeiurile juridice invocate și ansamblul probator, analizate prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., apreciind că, în cauză, motivele invocate nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., instanța a respins ca nefondat recursul. Recurentul a achitat taxa de timbru de 5.572 RON, însă instanța a apreciat că în raport de cele reținute prin încheierea din 17 septembrie 2012, taxa achitată nu era datorată, situație în care, în raport de cererea recurentului, conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit a) din Legea nr. 146/1997, instanța a dispus restituirea acesteia. În ce privește cererea intimatelor de restituire a taxei de timbru achitată la fond, aceasta a fost respinsă în considerarea dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, republicată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.M.I. SA. Prin motivele de recurs se invocă incidența art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv, când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Se susține, în acest sens, că împotriva sentinței civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. 3041/110/2010, recurenta a formulat apel având în vedere că cererea principală, astfel cum a fost modificată, este o acțiune în pretenții bazată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Instanța Curții de Apel Bacău a calificat greșit calea de atac ca fiind recurs în lumina dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010 și, în consecință, a judecat cauza în complet de trei judecători.

Critica formultă are în vedere că, în speță, obiectul acțiunii are o valoare de peste 100.000 RON, neîncadrându-se la excepțiile prevăzute de art. 282 C. proc. civ., astfel încât calea de atac prevăzută de lege este apelul, iar instanța trebuia alcătuită din doi judecători. În ceea ce privește admisibilitatea prezentului recurs, exercitarea cailor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Legalitatea căilor de atac este totodată și o regulă cu valoare de principiu constituțional, consacrat în art. 129 din Legea fundamentală, conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Legalitatea cailor de atac implică, totodată, și consecința că mențiunea greșită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpește părții calea de atac pe care legea i-a conferit-o. În acest sens, calificarea greșită de către instanță a cererii introductive ori a căii de atac exercitate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menționate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege.

Prin urmare, partea nu poate fi sancționată pentru eroarea făcută de instanța de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost învestită. De altfel, este evident că decizia pronunțată de către Curtea de Apel Bacău în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanței. În caz contrar, soluția inadmisibilității recursului nu întrunește exigențele impuse de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la garanțiile unui proces echitabil. Pe fondul recursului, intimatele au formulat în anul 2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001, urmată de o contestație împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila A din loc.

S.M., jud. Bacău. În cadrul acestui dosar, societatea recurentă a formulat o cerere de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate de-a lungul timpului la acest imobil. Cererea reconvențională a fost disjunsă de instanța de judecată și suspendată până la soluționarea irevocabilă a cererii de restituire în natură a imobilului. După ce Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus irevocabil restituirea în natură, SC P.M. SA a solicitat repunerea pe rol a cererii reconvenționale și a modificat cererea în sensul obligării intimatelor la plata diferenței dintre valoarea imobilului la data restituirii în natură în anul 2007 și valoarea acestuia de la data preluării abuzive de către stat în anul 1953, respectiv la suma de 533.273 RON conform expertizei tehnice efectuate în cauză.

Această acțiune este o acțiune în pretenții de drept comun și nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta nemaiavând un caracter accesoriu contestației formulate de intimate și soluționate irevocabil prin altă hotărâre. Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bacău. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este inadmisibil Referitor la critica potrivit căreia, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce determină incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Recurenta pârâtă reconvențională susține că instanța a calificat greșit calea de atac exercitată, drept recurs în loc de apel, și a pronunțat astfel, o hotărâre în complet format din trei judecători, în loc de doi, încălcând normele legale imperative privind compunerea instanței. Înalta Curte constată că, în speță, chiar dacă pârâta reconvențională SC P.M. SA și-a intitulat calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3041/110/2010 ca fiind „apel", Curtea de Apel avea obligația să-i dea calificarea juridică exactă, conform art. 84 C. proc. civ. În acest sens, la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012, prin încheierea pronunțată, Curtea de apel văzând dispozițiile art. 17 din C. proc.

civ., dat fiind faptul că prezenta cauză a fost disjunsă din Dosarul nr. 35/110/2004 al Tribunalului Bacău - având ca obiect Legea nr. 10/2001 - restituire imobil Vila „A", precum și dispozițiile art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010, referitoare la faptul că împotriva hotărârilor tribunalului pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001 se exercită recurs, a constatat, cu majoritate, că în speță, calea de atac exercitată este recursul. Calificarea juridică dată cererii prin care s-a exercitat calea de atac este exactă și, drept consecință, s-a judecat recursul în completul stabilit de lege pentru această cale de atac. Pe scurt, în cazul de speță, intimatele reclamante și I.L.S. au formulat în anul 2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001, urmată de o contestație împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila „A" situată în loc.

S.M., jud. Bacău. În cadrul acestui dosar, societatea pârâtă SC P.M. SA a formulat o cerere reconvențională de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate de-a lungul timpului la acest imobil, pe care ulterior a precizat-o. Cererea reconvențională a fost disjunsă de instanța de judecată, fiind înregistrată sub nr. 35/110/2004 și suspendată până la soluționarea irevocabilă a cererii de restituire în natură a imobilului. După ce Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus irevocabil restituirea în natură a imobilului, SC P.M. SA a solicitat repunerea pe rol a cererii reconvenționale și a modificat obiectul acesteia în sensul obligării intimatelor la plata diferenței dintre valoarea imobilului Vila „A", la data restituirii în natură în anul 2007 și valoarea acestuia de la data preluării abuzive de către stat în anul 1953, respectiv suma de 533.273 RON conform expertizei tehnice efectuate în cauză.

În același Dosar nr. 35/110/2004, reclamantele I.M. și I.L.S. au formulat cerere reconventională la reconventională formulată de pârâta SC P.M. SA, solicitând a fi obligată SC P.M. SA la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului Vila „A" pentru perioada 25 iunie 2005-29 august 2009, în cuantum de 1.000.000 RON (cererea a fost disjunsă și s-a format Dosarul nr. 6568/110/2008). Dosarul nr. 35/110/2004 a fost reînregistrat pe rolul tribunalului sub nr. 3041/110/2010, cererea reconventională la reconventională ce a format obiectul Dosarului nr. 6568/110/2008, fiind conexată la acest dosar și, în consecință, instanța s-a pronunțat pe cele două acțiuni în despăgubiri formulate de ambele părți.

Prin urmare, litigiul pendinte are ca obiect soluționarea celor două cereri reconvenționale disjunse din dosarul având ca obiect contestația împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila „A" situată în loc. S.M., jud. Bacău, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, republicată. Art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii și incidentale (deci și cererile reconvenționale) sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, definește regimul juridic aplicabil acestor cereri. În speță, cererile reconvenționale conexe, ca cereri accesorii, indiferent de valoarea lor, sunt de competența instanței investite cu cererea principală, deoarece prin natura obiectului lor, aparțin aceleiași materii-civilă, decurgând dintr-un litigiu pornit în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, soluționarea cererilor reconvenționale conexe a urmat regimul acestei legi speciale de reparație în privința instanței competente material, în privința timbrajului și a căilor de atac exercitate. Art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelărarea soluționării proceselor, care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, fiind de imediată aplicare, reglementează faptul că împotriva hotărârilor tribunalului pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001 se exercită recurs, astfel încât, în speță, calea de atac exercitată este recursul și nu apelul. Așadar, acțiunile conexe deduse judecății nu sunt acțiuni în pretenții de drept comun, așa cum în mod eronat susține recurenta în cauză, ci le sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, având un caracter accesoriu contestației formulate de intimatele reclamnate și soluționată irevocabil prin altă hotărâre.

Exercitând recursul de față împotriva deciziei curții de apel pronunțate în recurs, acesta nu este procedural posibil. Dreptul de recurs există numai în ceea ce privește hotărârile prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., neexistând posibilitatea să se declare recurs și împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de instanța de recurs. În speță, decizia pronunțată de Curtea de Apel în recurs este irevocabilă, în sensul dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât, recursul la recurs este inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC P.M. SA împotriva deciziei civile nr. 1859 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.