Decizia nr. 2853/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secția a II-a Civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal la data de 28 martie 2016, reclamanții Comuna A, prin primar B și Consiliul Local al Comunei A au chemat în judecată pe pârâtul C, solicitând: obligarea pârâtului la plata sumei de 978.808,36 lei, la care să se adauge dobânda legală, până la data recuperării efective a acestei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs bugetului local al Comunei A, din județul Vâlcea, care se compune din: 333.479,00 lei, reprezentând contravaloarea asigurării obiectivului „(...)”, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 1982/16.11.2010 pronunțată în dosarul nr. x/90/2008 al Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă, 83.219,85 lei, reprezentând suma achitată în plus către constructorul S.C. D S.A. Râmnicu Vâlcea, așa cum rezultă din sentința nr. 349/CAF/03.03.2009 pronunțată în dosarul nr. x/90/2007 al Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă și 562.109,51 lei, reprezentând dobânda bancară achitată în plus către Banca E Vâlcea, în baza contractului de credit nr. 135/03.03.2004; cu plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 - 999 vechiul C. civ., art. 194 C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 355/F-CC din 9.09.2016 pronunțată în dosarul nr. x/46/2016, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a Civilă, de Contencios administrativ și Fiscal a stabilit în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secția I Civilă competența de soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamanți. Ulterior, prin Sentința civilă nr. 50 din 25 mai 2017 pronunțată în dosarul nr. y/46/2017, Curtea de Apel Pitești, Secția I Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea completului specializat în materie civilă din cadrul Secției I Civile a Tribunalului Vâlcea. Urmare a regulatorului de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secția I civilă, sub numărul x/90/2016***.

Sentința Tribunalului Vâlcea Prin sentința civilă nr. 1034 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al comunei A și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de către pârâtul C; a respins acțiunea formulată de reclamanții Comuna A - prin Primar și Consiliul Local al Comunei A, în contradictoriu cu pârâtul C, având ca obiect-acțiune în răspundere delictuală.

Decizia pronunțată de către Curtea de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 2368 din 24 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/90/2016***, Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă a admis apelul declarat de reclamanți și a anulat sentința nr. 1034 din 20 octombrie 2020, cu reținerea cauzei spre rejudecare. Prin decizia nr. 1725 din 21 martie 2023, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Comuna A - prin primar și Consiliul Local al Comunei A, în contradictoriu cu pârâtul C, după admiterea apelului, anularea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare; a obligat pe reclamanți să plătească pârâtului 15.000 lei cheltuieli de judecată, după reducerea cuantumului onorariului avocatului. 4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1725 din 21 martie 2023 au declarat recurs reclamanții Comuna A - prin primar și Consiliul Local al Comunei A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți învederează că instanța a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Invocând prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. recurenții arată că obiectul cererii de chemare în judecată privește răspunderea civilă delictuală, instituție reglementată de art. 998 - 999 vechiul C. civ. Astfel, recurenții pretind că a fost reținută eronat incidența dispozițiilor art. 278 alin. (2), art. 254 și art. 256 C. muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului față de angajator, având în vedere că Decizia RIL nr. 16/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/09.02.2017, astfel că nu este aplicabilă în cauză întrucât acțiunea a fost înregistrată la 28.03.2016. Pe cale de consecință, instanța de apel a golit de conținut și dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Decizia nr. 16/2016 nu este aplicabilă în prezenta cauză inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ., art. 24, art. 25 și art. 27 C. proc. civ., încălcate, de asemenea, de către instanța de apel. Arată recurenții că prin recalificarea dată de către instanța de apel, a fost suprimată o cale de atac întrucât deciziile pronunțate în conflictele de muncă sunt supuse doar apelului. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dispoziții care obligă la respectarea principiului neretroactivității. Invocând prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (2) din Constituția României, recurenții arată că, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că hotărârile judecătorești susceptibile de a fi atacate, deci nedefinitive, pot fi considerate speranțe legitime. Prin aplicarea retroactivă a unei decizii RIL, evident că a avut loc o ingerință în dreptul reclamanților la un proces echitabil, fiind lipsiți de speranța legitimă. În susținerea argumentelor, recurenții fac trimitere la Decizia nr. 215/R/04.04.2006 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș și arată că prin ignorarea principiului neretroactivității și aplicarea deciziilor RIL în toate cauzele aflate în curs de soluționare, indiferent de gradul de jurisdicție în care acestea se află, s-ar ajunge la încălcarea art. 6 CEDO, deși Convenția ar trebui aplicată cu prioritate. Întrucât dosarul nr. x/90/2016*** s-a aflat în apel, în al treilea ciclu, în rejudecare, recurenții apreciază neconstituțională aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 16/2016, ce a fost publicată abia în data de 09.02.2017, după pronunțarea mai multor hotărâri în cauză. Arată recurenții că instanța nu a exercitat un rol activ și a golit de conținut și prevederile art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., sens în care hotărârea atacată se bazează doar pe susținerile intimatului-pârât, fiind ignorate apărările recurenților, temeiurile de drept și probatoriul administrat în cauză, astfel că soluția din dispozitiv este pur formală și nesusținută, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și legislația în domeniu. Totodată, recurenții pretind că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept materiale, respectiv a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 273/2006. Recurenții fac trimitere la concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de către expertul contabil F, depus la termenul din 23.05.2022 și la precizările depuse în data de 10.02.2023 de către expertul contabil judiciar G. Cu toate că avea posibilitatea să utilizeze fondurile încasate de la Agenția H pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale față de Banca E S.A., întrucât aceste sume de bani au fost la dispoziția unității administrativ-teritoriale, intimatul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, a ales să reeșaloneze în mod succesiv creditul, ajungând, astfel, ca pe lângă suma de 103.600 lei, pe care ar fi trebuit să o achite cu titlu de dobândă contractuală, să plătească în plus peste 580.716.31 lei. Având în vedere calitatea intimatului-pârât de ordonator de credite, evident că acesta este singurul responsabil de achitarea în plus a dobânzilor. Arată recurenții că instanța de apel a golit de conținut și principiul forței obligatorii a contractelor, reglementat de dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., sens în care fac trimitere la art. 37.1 lit. b) din contractul de lucrări numărul C 21 1 10 4 40 00022 din 22.12.2003, precum și la dispozițiile art. XLIII din contract, potrivit cărora plata se face doar după prezentarea actelor doveditoare. Așadar, intimatul-pârât C, în calitate de responsabil proiect, avea cunoștință de lucrările efectuate și de materialele folosite, fiind obligat prin contract să țină un registru de lucrări, motiv pentru care plata în plus a unei sume de bani este nejustificată și îi este imputabilă, iar pârâtul a și recunoscut prin interogatoriul ce i-a fost administrat faptul că a plătit constructorului o sumă în plus de bani. Invocând prevederile art. 14.5 din Contract, recurenții pretind că obligația de plată a garanției era în sarcina constructorului S.C. D S.A. Rm. Vâlcea și nu în sarcina UAT Comuna A, neexistând un temei pentru efectuarea plății de către intimatul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, motiv pentru care plata garanției în locul constructorului reprezintă o faptă ilicită care a condus la prejudicierea bugetului local, iar vinovăția intimatului-pârât nu poate fi pusă la îndoială, acesta cunoscând că obligația de plată a garanției îi incumbă constructorului. Susțin recurenții că prin hotărârea pronunțată, au fost încălcate dispozițiile art. 998 - 999 vechiul C. civ., dar și dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., în contextul în care prin ordonanța nr. x/11/2/2016 din data de 10.02.2016 (filele 39-40 dosar) a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgășani s-a reținut că intimatul-pârât se face vinovat de săvârșirea mai multor fapte ilicite, respectiv: (i) achitarea în plus a sumei de 83.219,85 lei către constructorul S.C. D S.A., (ii) neachitarea la termenul scadent a creditului în suma de 740.000 lei, contractat de la Banca E S.A. conform contractului nr. 135/03.03.2004, generând, astfel, dobânzi suplimentare de achitat în plus în cuantum de 580.716,31 lei, potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, (iii) omisiunea de a solicita prelungirea valabilității scrisorilor de garanție, fiind, astfel, pierdut accesul la garanția de bună execuție din cauza intimatului-pârât, în calitate de responsabil proiect, ordonator de credite și reprezentant al beneficiarului.

Apărările formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În raport cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., recurentul invocă excepția nulității recursului întrucât criticile vizează decizia nr. 2368/2021 –prin care s-a stabilit că raporturile juridice dintre părți sunt raporturi de muncă, cauza fiind analizată din perspectiva prevederilor art. 254 și art. 256 C. muncii- împotriva căreia nu s-a declarat recurs. Invocând decizia nr. 33/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatul arată că limitele analizei în recurs au fost determinate în mod definitiv, fiind fixat obiectul obiectul controlului de legalitate în recurs numai în ceea ce privește decizia finală, respectiv Decizia nr. 1725/21.03.2023. Relativ la excepția inadmisibilității recursului, intimatul arată că potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului conflictele de muncă și asigurări sociale. Cu privire la motivul de recurs ce vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, intimatul susține că argumentele invocate în memoriul de recurs nu sunt subsumate unor critici de nelegalitate, ci privesc reaprecierea probelor și situația de fapt, stabilite de instanța de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului. Susține intimatul că recurenții nu au indicat, în concret, în ce mod a încălcat instanța de apel prevederile Legii nr. 273/2006 referitoare la atribuțiile primarului. Intimatul a expus scurte considerații privind situația de fapt și a arătat că în dosarele penale s-a reținut că a gestionat în mod corect sursele financiare nerambursabile, primite de la Uniunea Europeană și, în consecință, nu avea posibilitatea, în calitate de ordonator de credite, să plătească din fondurile alocate de UE împrumutul contractat cu Banca E S.A. (din acest împrumut a fost achitat, spre exemplu, comisionul la Fondul Național de Garantare a investițiilor-cheltuială neeligibilă). De altfel, sunt imperative dispozițiile art. 53 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale privind fondurile externe nerambursabile. Cu privire la împrumutul de 740.000 lei, intimatul arată că în primul an a fost achitat creditul, ulterior fiind reactivat, în contextul calamităților naturale din anul 2005 și din anul 2006 care au afectat investiția, au modificat termenele de executare a Contractul nr. C 2.111044000022, fiind necesare fonduri suplimentare. Creditul reactivat a fost lichidat la 31.12.2010, iar intimatul a fost primar până în anul 2008, or cererea de chemare în judecată privește obligarea acestuia la plata dobânzilor bancare din perioada iunie 2008-decembrie 2010, cu toate că în acea perioadă intimatul nu a fost ordonator de credite. Referitor la plata sumei de 83.219,85 lei reprezentând suma achitată în plus către constructorul S.C. D S.A. Rm. Vâlcea, intimatul arată că la data pronunțării deciziei nr. 349/CAF/03.03.2009 nu mai era primar, iar debitoarea S.C. D S.A. a intrat în insolvență la 29.10.2010, astfel că actualul primar a avut la dispoziție mai mult de un an și jumătate pentru a pune în executare hotărârea. Arată intimatul că suma de 333.497 lei nu reprezintă numai asigurare, ci suma de 6.613,12 lei reprezintă asigurare, suma de 216.716,21 lei reprezintă dobânzi plătite în plus la credit și 116.780,96 lei reprezintă penalități de întârziere datorită întârzierii lucrării. Susține intimatul că nu sunt întrunite cerințele referitoare la antrenarea răspunderii salariatului, nu există faptă ilicită, prejudiciul nu este cert, nu există raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și nu există vinovăție. Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor intimatului și admiterea recursului. Recurenții invocă prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă (decizia nr. 533 din 7.03.2019) și arată că decizia nr. 2368/2021 este o hotărâre cu caracter intermediar, astfel că hotărârea pronunțată după rejudecare este susceptibilă de recurs, motiv pentru care solicită respingerea excepției nulității căii de atac. Totodată, recurenții solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., iar hotărârile pronunțate în această materie sunt susceptibile de recurs. Cu privire la fondul cauzei, recurenții solicită respingerea apărărilor intimatului.

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că recursul este admisibil și este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel: (i) criticile privind calificarea raportului dedus judecății și încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.; (ii) recurenții au invocat formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care au fost indicate texte de lege pretins încălcate, fără a se aduce argumente în motivarea punctuală a acestora; (iii) recurenții nu expun o argumentare juridică aptă de cenzură de legalitate nici atunci când invocă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susținând doar generic și formal că n-ar fi fost analizate „în mod pertinent argumentele noastre și probatoriul administrat în cauză”, ci doar apărările pârâtului, neindicând greșelile anume imputate instanței; (iv) criticile vizând starea de fapt și reaprecierea probatoriului nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 septembrie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 11 decembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu prioritate, verificând apărările intimatului privind nulitatea recursului întrucât ,,prin motivele de recurs de la punctul I, toate criticile privesc Decizia nr. 2368 din 24 mai 2021, dar împotriva acestei decizii nu s-a formulat recurs”, Înalta Curte constată că, deși invocă sancțiunea reglementată de prevederile art. 486 pct. 3 coroborate cu dispozițiile art. 486 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., partea pârâtă a identificat corect aspectele contestate de reclamanți prin memoriul de recurs, respectiv calificarea raporturilor juridice de către instanța de apel. Se reține că decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, este o hotărâre cu caracter premergător, având menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei. Față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe fără a se evoca fondul, cu reținerea cauzei spre judecare, nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că, atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii de atac a apelului, prin pronunțarea hotărârii asupra fondului pricinii, o atare cale de atac -recurs- nu se poate exercita distinct, asupra hotărârii anterioare, care a declanșat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond. În cuprinsul cererii a fost indicată, cu certitudine, dispoziția luată de instanța de apel și contestată de recurenți (cu referire la decizia nr. 2368 din 24 mai 2021), indicii ce permit raportarea atât a instanței de control judiciar, cât și a intimatului la hotărârea intermediară, cu toate că recurenții au indicat în memoriul de recurs doar decizia nr. 1725 din 21 martie 2023. De altfel, prin considerentele deciziei nr. 1725 din 21 martie 2023, instanța de apel a reluat analiza raporturilor juridice dintre părți și incidența Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așadar dezlegările date prin decizia nr. 2368 din 24 mai 2021. În acest context, Înalta Curte reține că intimatul a fost în măsură să elaboreze o apărare corespunzătoare în combaterea criticilor din recurs, fiind exclusă vreo vătămare procesuală prin lipsa indicării exprese a numărului și datei deciziei intermediare (decizia nr. 2368 din 24 mai 2021). Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenții-reclamanți au susținut că, învestind instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, judecata trebuia să se limiteze la acest obiect al învestirii și să verifice îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. Ca atare, stabilirea incidenței Deciziei nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii și calificarea, pe acest temei, a raporturilor juridice deduse judecății ca fiind raporturi de muncă, s-a realizat cu încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil. În drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamanți. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți privește obligarea pârâtului C, la plata sumei de 978.808,36 lei și a dobânzii legale aferente, până la data recuperării efective a acestei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului pretins a fi produs bugetului local al Comunei A, în legătură cu realizarea obiectivului „(...)”. În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au invocat prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864. În raport cu hotărârile pronunțate în regulator de competență privind litigiul pendinte (Sentința civilă nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016 și Sentința civilă nr. 50 din 25 mai 2017), cauza a fost soluționată de Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă, sens în care, prin Sentința nr. 1034/20.10.2020, instanța de fond a respins excepțiile invocate de pârât și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți. În ceea ce privește calificarea juridică dată acțiunii, prima instanță a reținut că reclamanții au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, analiza vizând măsura în care sunt îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 998 - 999 C. civ. În speță, partea care a declanșat controlul judiciar – reclamanții- este cea care a creat premisa pentru anularea sau schimbarea sentinței apelate, însă doar în limitele criticilor formulate de parte. Prin cererea de apel, reclamanții explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând incidența prevederilor art. 999 C. civ. de la 1864. Dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Așa fiind, când instanța de apel schimbă cauza cererii de chemare în judecată, adică fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenția dedusă judecății (care se identifică cu cauza obligației puse în discuție), contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunțată este supusă casării. Prin decizia nr. 2368/24.05.2021, curtea de apel a calificat raporturile juridice deduse judecății ca fiind raporturi de muncă, sui generis, supuse dispozițiilor Codului Muncii -statuând în sensul că trebuiau analizate condițiile răspunderii civile contractuale prin prisma dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 16/2016-, a admis apelul reclamanților, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare. Prin decizia nr. 1725/21.03.2023, instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, pe care i-a obligat la plata către pârât a sumei de 15.000 lei cheltuieli de judecată, după reducerea cuantumului onorariului avocatului. Cu privire la natura raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel a reiterat dezlegările Deciziei nr. 16/2016 și a analizat cauza prin prisma răspunderii patrimoniale prevăzute de dispozițiile art. 254 C. muncii și nu pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Rezultă că, definind în acești termeni raportul juridic dedus judecății, instanța de apel, pe de o parte, a ignorat temeiul de drept al acțiunii indicat de reclamanți și avut în vedere la judecata în primă instanță (art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864) și, pe de altă parte, a pronunțat hotărârea cu încălcarea caracterului definitiv al deciziilor prin care au fost soluționate conflictele de competență și care au stabilit natura civilă a raportului juridic litigios supus temeiului juridic al răspunderii civile delictuale. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că recurenții aduc în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În cauză, concluzionând contrar limitelor stabilite de reclamanți, prin analiza răspunderii patrimoniale a intimatului, în sensul celei prevăzute de textul art. 253 C. muncii, instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamanților, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil. În acest context, Înalta Curte constată și că regulatorul de competență – reținut în cuprinsul Deciziei nr. 2368/24.04.2021, dar omis din analiza curții de apel- împiedica instanța de apel să pună în discuția părților recalificarea raportului juridic dintre părți. În alți termeni, instanța de apel nu mai putea atribui în cadrul raționamentului juridic dedicat obiectului cauzei, un alt temei al raportului juridic dintre părți, respectiv răspunderea civilă contractuală, întrucât se opuneau cele două hotărâri definitive pronunțate anterior în regulator de competență, care analizaseră temeiul juridic indicat de parte și stabiliseră competența instanței civile de soluționare a litigiului prin raportare la obiectul său și temeiul juridic al pretențiilor. Anume, în soluționarea conflictului de competentă prin decizia nr. 50/25.05.2017 a fost analizată atât autoritatea de lucru judecat a primei decizii, nr. 355/F-CC din 9.09.2016 (prin care s-a statuat că litigiul este unul de natură civilă), cât și lipsa efectelor, în prezenta cauză, a Deciziei nr. 16/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că în stabilirea instanței competente a soluționa cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel Pitești, prin sentința nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016, a analizat și temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, reținând că acțiunea reprezintă o cerere în răspundere patrimonială a unei persoane ce exercită o funcție de demnitate publică, astfel că se aplică prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 pentru acțiunea în răspunderea civilă delictuală de drept comun. Prin cea de-a doua hotărâre pronunțată în regulator de competență s-a reținut că cele două instanțe aflate în conflict (cele două complete specializate) s-au raportat la Decizia nr. 16 pronunțată la data de 26.09.2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă pronunțarea deciziei în interesul legii nu are efect asupra sentinței nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016, față de prevederile art. 517 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ. Prin urmare, statuându-se în regulatorul de competență asupra lipsei incidenței Deciziei nr. 16/2016, a fost tranșat în mod definitiv și în termeni neechivoci temeiul cererii de chemare în judecată ca reprezentând răspundere civilă delictuală. În acest cadru procesual, ignorând consecințele juridice ale regulatorului de competență și dreptul de dispoziție al reclamanților, instanța de apel a reținut incidența Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că raportul juridic născut din exercitarea mandatului de primar este un raport juridic reglementat de normele de dreptul muncii, astfel că a analizat condițiile răspunderii patrimoniale a salariatului, prevăzute de art. 254 C. muncii. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, aspect de natură să producă recurenților-reclamanți o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. De asemenea, recalificând raportul litigios ca fiind unul supus regulilor de drept din Codul Muncii, instanța de apel a soluționat cauza prin aplicarea dispozițiilor acestuia, pronunțând însă o hotărâre care, potrivit regulilor specifice acestei materii, este definitivă, privând astfel părțile de calea de atac a recursului deschisă judecăților realizate în materie civilă. În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita calificare de către instanța de apel a raportului juridic dintre părți, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamanților, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel urmează a dispune asupra motivelor de apel și apărărilor formulate în cauză, cu luarea în considerare a calificării corecte a raportului dedus judecății ca fiind acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 476 și următoarele C. proc. civ. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate și dovedite de către părți la termenul la care au avut loc dezbaterile, având în vedere soluția ce se va da, respectiv aceea de admitere a recursului și trimitere a cauzei spre rejudecare, soluție în raport de care instanța de recurs nu dezleagă chestiuni legate de fondul recursului, acestea urmează a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării dispuse prin prezenta decizie.