ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 83/2026

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2026

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. și C. S.A. la plata sumei de 85.000 RON, compusă din 80.000 RON cu titlu de daune morale, 5000 RON cu titlu de daune materiale reprezentând onorariu avocat aferent urmăririi penale și acțiunilor judiciare pe timpul urmăririi penale și obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 677/2001, cele ale art. 1349, art. 1355, art. 1357-1359, art. 1370, art. 1373 alin. (1), art. 1382, art. 1383, art. 1385-1382, art. 1387, art. 1391 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 352/2024 din 23 ianuarie 2024, Judecătoria Târgu-Jiu a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta C. S.A.. prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și cererea sa de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata către pârâta C. S.A.. a sumei de 1322,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, a declarat apel reclamantul, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023.

La data de 16.05.2024, în cadrul dosarului nr. x/2023, apelantul-reclamant A. a depus la dosarul cauzei o cerere privind aducerea la cunoștința a unui caz de incompatibilitate a unuia dintre membrii completului de judecată, respectiv a domnului judecător D., președintele completului de judecată COM.A.10., iar prin precizările din ședința publică din data de 21.05.2024, acesta a arătat că înțelege să formuleze o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2023

Prin încheierea nr. 6/2024 din data de 30 mai 2024, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins cererea de recuzare formulată.

Împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova - secția a II-a Civilă, sub nr. x/2025.

Prin cererea formulată la data de 6 martie 2025, în cadrul dosarului nr. x/2025, recurentul-reclamant a înțeles să recuze completul C3R, invocând dispozițiile art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 13 și art. 47 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 5 din data de 13 martie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2025, Curtea de Apel Craiova - secția a II-a Civilă a admis excepția nulității, invocată din oficiu, și a anulat cererea de recuzare.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a invocat cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, sub nr. x, care prin decizia nr. 1557 din 22 octombrie 2025, a anulat recursul declarat și a respins cererea intimatei C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 1557 din 22 octombrie 2025, a formulat contestație în anulare recurentul A., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și cele ale art. 503 alin. (1) din C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat, sub un prim aspect, că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind solicitarea de recalificare a căii de atac, dată fiind mențiunea inexactă a căii de atac susceptibile a fi formulată în cauză. În opinia sa, încheierea prin care a fost anulată cererea de recuzare nu poate fi atacată cu recurs.

Precizează că motivarea instanței de recurs a ignorat complet solicitarea de recalificare a căii de atac formulate, dând dovadă de un formalism excesiv, fără a valorifica dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., sens în care face trimitere și la decizia nr. 19/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Susține că a solicitat instanței supreme recalificarea căii de atac formulate, având în vedere mențiunea inexactă din dispozitivul încheierii atacate, iar omisiunea instanței de a analiza acest motiv de nelegalitate procedurală i-a vătămat dreptul la o soluție legală și eficientă.

În subsidiar, consideră că este incident și motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care arată că instanța de recurs a invocat și a pus în discuție excepția nulității recursului la același termen, deși recurentul nu era prezent. În opinia sa, în vederea respectării principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., și a dreptului său la apărare, se impunea amânarea judecării cauzei și citarea sa.

Consideră că, în acest mod, au fost nesocotite și dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 ianuarie 2026, intimata C. S.A. a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21 noiembrie 2025, sub nr. x/2025, iar, prin rezoluția din 24 noiembrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 27 ianuarie 2026.

Examinând contestația în anulare, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare vizează decizia instanței de recurs, prin care a fost anulat recursul declarat de recurentul A..

Din examinarea memoriului demersului judiciar, rezultă că au fost aduse în discuție motivele contestației în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3, respectiv alin. (1) din C. proc. civ., pe de o parte, susținându-se că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre care este rezultatul unei erori materiale, respectiv că nu s-a răspuns unui motiv de recurs invocat în termen, iar, pe de altă parte, că citarea recurentului cu ocazia soluționării recursului nu a fost realizată cu respectarea prevederilor legale.

Primul motiv invocat în susținerea contestației, subsumat de parte dispozițiilor art. 502 alin. (2) din C. proc. civ., se întemeiază pe ideea că instanța de recurs a omis să cerceteze solicitarea de stabilire a căii de atac susceptibilă a fi formulată în cauză, invocând menționarea greșită a căii de atac a recursului.

Această critică nu poate fi primită, instanța supremă reținând că, în realitate, contestatorul a invocat chestiuni care pun în discuție legalitatea deciziei și care nu se circumscriu noțiunii de eroare materială, în sensul dispozițiilor art. 502 alin. (2) din C. proc. civ.

Se observă că prin criticile aduse contestatorul tinde să susțină ideea unei greșeli de judecată, respectiv de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, iar nu a unei veritabile erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului și care au determinat soluția pronunțată.

Deși contestatorul susține că hotărârea atacată chiar de el este nesusceptibilă de recurs separat, modalitatea în care instanța de recurs a interpretat dispozițiile legale incidente în cauză nu pot constitui motiv de formulare a unei contestații în anulare. Indiferent de interpretarea dată, aceasta nu se poate subsuma noțiunii de greșeală materială, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Instanța supremă are în vedere că mijlocul procedural al contestației în anulare poate fi introdus doar pentru motivele limitativ enumerate de lege, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege și fără a repune în discuție problemele ce au fost soluționate de instanță în cadrul analizei motivelor de casare.

Nici motivul dezvoltat de contestator referitor la omisiunea instanței de recurs de a analiza solicitarea de recalificare a căii de atac formulate în cauză nu poate fi primit.

În drept, această critică se circumscrie cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Observă instanța supremă că acest motiv de contestație este incident în situația în care instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate în termen. Ipoteza avută în vedere de legiuitor presupune o analiză pe fond a recursului, numai într-un asemenea caz putând să fie omisă cercetarea unui motiv de casare de la analiză, deci nu în cazul în care recursul a fost anulat în temeiul unei excepții procesuale, cum este cazul în speță.

În legătură cu motivul subsidiar al contestației în anulare formulate, constată instanța supremă că nu a fost invocată nelegala citare pentru termenul de judecată din data de 22 octombrie 2025, ci contestatorul este nemulțumit de împrejurarea că instanța de recurs a invocat excepția nulității recursului și a reținut cauza în pronunțare asupra acestei excepții la același termen de judecată, fără a dispune amânarea cauzei.

Or, împrejurarea că recurentul nu a fost citat cu mențiunea de a pune concluzii cu privire la excepția nulității recursului, invocată din oficiu, nu poate face obiectul unei contestații în anulare, întrucât această cale extraordinară de atac de retractare nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. sancționează judecarea unei cauze cu încălcarea dispozițiilor imperative vizând citarea părților, instituită prin art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Această normă, cum de altfel recunoaște expres și contestatorul, a fost respectată de instanța de recurs în cadrul dosarului nr. x/2025, fiind, astfel, asigurată atât respectarea principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare.

Pe de altă parte, de vreme ce recurentul a fost înștiințat cu privire la termenul de judecată fixat, dar acesta a ales să nu se prezinte, rezultă că și-a asumat în deplină cunoștință de cauză posibilitatea ca în cadrul ședinței publice să fie invocate din oficiu eventuale excepții de ordine publică ori chiar motive de recurs de ordine publică.

Prin urmare, opțiunea exercitată de recurent, care a ales să nu se prezinte în ședința publică din data de 22 octombrie 2025, deși a fost legal citat pentru respectivul termen, nu poate da naștere în sarcina instanței de judecată a obligației de a acorda un nou termen de judecată pentru ca acesta să fie citat cu mențiunea de a pune concluzii cu privire la excepția nulității recursului.

În consecință, se constată că nu este fondat nici motivul contestației în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1557 din 22 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2025.

În ceea ce privește solicitarea contestatorului privind restituirea taxei judiciare de timbru, se constată următoarele:

Contestatorul a invocat dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: a) când taxa plătită nu era datorată.

Se observă însă că taxa de timbru plătită a fost stabilită de instanța de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, iar contestatorul a formulat cerere de reexaminare împotriva modalității de stabilire a taxei de timbru, în condițiile prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013. Prin încheierea pronunțată de Înalta Curte la data de 10 decembrie 2025, în dosarul asociat nr. x/2025, având ca obiect reexaminare a taxei judiciare de timbru, s-a reținut, în mod definitiv, în sarcina contestatorului obligația achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 de RON, în vederea soluționării contestației în anulare ce formează obiectul dosarului nr. x/2025

Așadar, nu se poate susține că taxa de timbru plătită nu este datorată, iar apărările contestatorului legate de faptul că cererea sa ar fi fost scutită de plata taxei de timbru au fost analizate pe calea cererii de reexaminare formulate, astfel încât dezlegările date anterior în cauză cu privire la chestiunea timbrajului se impun cu autoritate de lucru judecat.

Față de cele ce precedă, Înalta Curte va respinge cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, formulată de contestatorul A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1557 din 22 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2025.

Respinge cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de contestatorul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2026.