ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Mureș, secția civilă sub nr. x/2021 la data de 17.03.2021, reclamanții A. și B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. S.A. D., E. S.R.L., F. S.R.L., G., H., I., J., K. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestora la plata, către reclamantul A., a unor despăgubiri în sumă de 1.955.786,4 RON și la plata, către reclamanta B. S.R.L., a unor despăgubiri în sumă de 201,946,97 RON, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La 29.04.2021 și 05.05.2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâții I., J. și K. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, în considerarea faptului că cererea dedusă judecății are un caracter specializat, care îmbină elemente de litigiu societar cu elemente din procedura insolvenței. Or, toate acestea sunt aspecte de stricta competență a Tribunalului Specializat.

La 10.05.2021, pârâții G. și H. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, după caz, ca neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâta D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Mureș, și a cerut stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Specializat Mureș. A mai invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește aspectele statuate cu privire la legalitatea procedurii de majorare a capitalului social și respingerea acțiunii.

La 11.05.2021, pârâta F. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a secției civile a Tribunalului Mureș în soluționare acțiunii, excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește legalitatea procedurii de majorare a capitalului sociale, excepția lipsei interesului legitim al reclamanților, precum și excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către reclamanți.

La 11.05.2021, pârâta E. S.R.L. a depus întâmpinare, cu un conținut similar întâmpinării depuse de F. S.R.L., invocând același excepții și expunând același argumente privitoare la fondul cauzei, relativ la condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin sentința nr. 1166/22.07.2021, Tribunalul Mureș, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Prin sentința nr. 131/02.12.202, Tribunalul Specializat Mureș a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta C. S.A.; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. S.A., G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes invocată de pârâtele E. S.R.L. și F. S.R.L.; a respins acțiunea; a obligat pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată dovedite de pârâți.

Prin decizia nr. 79/A/05.04.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul reclamanților împotriva sentinței; a anulat sentința și încheierea din data de 13.09.2021, ambele pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureș, secția civilă; a respins apelul declarat de pârâta F. S.R.L..

Prin sentința nr. 1241/24.10.2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statului Român și C. S.A.; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâții D., E. S.R.L. și F. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes invocată de pârâtele E. S.R.L. și F. S.R.L.; a respins acțiunea; a obligat reclamanții să plătească, în cotă de 1/2 fiecare, suma de 11.900 RON în favoarea pârâtei F. S.R.L., suma de 7.140 RON în favoarea pârâtei E. S.R.L., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtei I., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtei J., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtului K., de 4.000 RON în favoarea pârâtei C. S.A. și suma de 3.000 RON în favoarea pârâților G. și H..

Prin decizia nr. 781/A/13.12.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul reclamanților împotriva sentinței; a admis apelul incident declarat de pârâta E. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința; a obligat reclamanții A. și B. S.R.L. să plătească, în favoarea pârâtei E. S.R.L., suma de 5.950 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; a obligat reclamanții A. și B. S.R.L. să plătească, în cotă de 1/2 parte fiecare, următoarele cheltuieli de judecată din apel: pentru pârâta F. S.R.L. suma 5.950 RON; pentru pârâta E. S.R.L. suma de 5.950 RON; pentru pârâta C. S.A. suma de 6.000 RON; pentru pârâții G. și H. suma de 4.000 RON; pentru pârâtul I. suma de 3.500 RON; pentru pârâtul K. suma de 3.500 RON; pentru pârâta J. suma de 3.500 de RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. S.R.L..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții arată că este greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia au invocat pentru prima oară în apel incidența prevederilor art. 219-221 C. civ. relative la răspunderea civilă a persoanei juridice pentru faptele licite sau ilicite comise de către organele acesteia.

Astfel, la prima instanță, în cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Mureș sub nr. dosar x/2021, la pct. 5.4.4., reclamanții în mod expres se referă la art. 221 C. civ., cu trimiterea la art. 219 C. civ.. De asemenea, la pct. 6.1. din răspunsul la întâmpinare - înaintea primei zile de înfățișare la Tribunalul Mureș - reclamanții au reiterat incidența art. 221 C. civ., cu trimitere la art. 219 C. civ.

Recurenții arată că în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureș a existat un singur termen de judecată la care s-au dezbătut aspectele legate de competența materială a instanței sesizate.

Nu în ultimul rând, legala sesizare a primei instanțe și cu problematica art. 221 cu trimitere la art. 219 C. civ. a fost reținută și în considerentele sentinței de declinare a competenței (pg. 18).

Prin urmare, instanța de judecată era legal investită în primul ciclu procesual, înaintea primului termen de judecată, cu problematica art. 219-221 C. civ., aspect care nu a fost contestat niciun moment.

Referitor la aserțiunea instanței de apel, relativă la limitele de judecată ale apelului, stabilite de art. 477- 478 C. proc. civ., se omite a se observa, faptul că potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în apel părțile pot să expliciteze pretențiile cuprinse în cererile adresate primei instanțe.

Instanța de apel reține că reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a mai modifica motivele de drept și de fapt invocate în acțiune, așa cum prevede art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Or, o astfel de decădere instituțională nu există nici în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureș și nici în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Mureș.

Instanța de apel arată reține că "...prin apelul lor, reclamanții nu au criticat soluția instanței de fond pentru că nu a analizat temeinicia acțiunii și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 219-221 C. civ....", ceea ce nu este adevărat, deoarece prin cererea de apel s-a criticat soluția primei instanțe pentru neanalizarea dispozițiilor art. 219-221 C. civ., mai mult acest aspect a fost reiterat în precizările solicitate de către instanța de apel.

În concluzie, în măsura în care prima instanță, deși a fost sesizată cu privire la incidența art. 219-221 C. civ., nu a analizat și nici nu a pus în discuție incidența acestor prevederi legale prin prisma naturii juridice a acțiunii, atunci cu atât mai mult, instanța de apel, prin efectul devolutiv al apelului, avea obligația, prin punerea în discuția părților, să clarifice natura juridică a acțiunii și din perspectiva prevederilor art. 219-221 C. civ. și, neprocedând astfel, instanța a încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză motivată a susținerilor acestora în ce privește aplicarea art. 219-221 C. civ. în dosar nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Mureș, în condițiile în care la primul termen de judecată, au învederat că își susțin argumentele invocate în răspunsul la întâmpinare din primul dosar.

La al doilea termen de judecată, cu ocazia acordării cuvântului în fond, reprezentantul reclamanților a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și și-a rezervat dreptul la concluzii finale în care va detalia toate aspectele cererii, ceea ce s-a și făcut.

Din succesiunea actelor procedurale înfăptuite în cele două dosare antemenționate, rezultă că prima instanță a fost legal sesizată și cu problematica art. 219-221 C. civ., pe care a omis să o analizeze.

Astfel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cuprinzând inclusiv motive contradictorii.

Cu privire la criticile relative la declanșarea procedurii insolvenței ca reacție la solicitarea reclamanților de evaluare a patrimoniului, instanța de apel reia raționamentul instanței de fond menționând că "inițierea procedurii insolvenței nu reprezintă o faptă ilicită", fără a exista absolut nicio motivare proprie a curții de apel sau de a indica punctual cel puțin o probă din dosar care să justifice achiesarea la hotărârea tribunalului.

De altfel instanța de apel nu a răspuns cu privire la sesizarea evidentă a disproporției dintre capitalul social și patrimoniul societății indicată de către reclamanți punctual și concret cu referire valorică și cu indicarea probatoriului administrat în dosar, cuantificându-se astfel foarte clar prejudiciul acestora.

De asemenea instanța de apel nu a motivat de ce prima instanță, în hotărârea atacată, a menționat faptul că Directiva nr. 2012/30/UE nu era în vigoare la 30.10.2018, data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, aceasta fiind abrogată prin Directiva nr. 2017/1132, prin care se arată foarte clar la punctul 81 că "Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în dreptul intern și de aplicare a directivelor menționate în anexa III, partea B", înscriindu-se aici și Directiva nr. 2012/30/UE invocată în prezenta cauză. Termenul de transpunere al acestei directive a expirat în data de 07.07.2014. Or, art. 166 din Directiva nr. 2017/1132 stabilește fără echivoc faptul că Directivele nr. 82/891/CEE, 89/666/CEE, 2005/56/CE, 2009/101/CE, 2011/35/UE și 2012/30/UE, astfel cum au fost modificate prin directivele menționate în anexa III partea A, se abrogă fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în dreptul intern și datele de aplicare a directivelor menționate în anexa III partea B.

Astfel, instanța de apel nu a motivat sub acest aspect hotărârea adoptată, menționând faptul că există Regulamentul nr. 2015/848 și netranspunerea Directivei nu are efecte asupra situației recurenților, însă motivarea inițială a tribunalului a fost aceea că Directiva nr. 2012/30/UE a fost abrogată și nu cum greșit a preluat instanța de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de fond nu a analizat conținutul art. 216 din Legea nr. 31/1990, aplicându-1 greșit prin coroborare cu art. 133 alin. (5) lit. I) și J) din Legea nr. 85/2014, afirmând doar că în procedura reorganizării judiciare nu se cere acordul acționarilor la modificarea actului constitutiv, ori dreptul de preferință este acordat de lege și nicidecum de voința societară.

Dreptul de preferință al acționarilor la achiziția de noi acțiuni se impune a fi respectat sub sancțiunea nulității absolute. Mai mult, ridicarea acestui drept de preferință este posibilă în cazurile limitativ prevăzute de lege, cu cvorumul și majoritatea reglementate în mod expres de dispozițiile art. 217 din Legea nr. 31/1990. Astfel, în condițiile în care nu întruneau condițiile de cvorum, s-a introdus în mod artificial cererea de deschidere a procedurii insolvenței în scopul eludării dispozițiilor imperative ale legii și cunoscând faptul că apelanții nu puteau formula apărări în dosarul de insolvență.

Demersul recurenților are rolul de a analiza această simulație din perspectiva protejării drepturilor acționarilor, aspect pe care judecătorul sindic nu îl putea avea în vedere și asupra căruia nu s-a pronunțat, neexistând temei legal în acest sens în Legea nr. 85/2014.

Conform art. 216 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere, în primul rând acționarilor existenți, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă. Alin. 3 al aceluiași articol prevede că orice majorare a capitalului social efectuată cu încălcarea prezentului articol este anulabilă. Totodată, potrivit art. 133 alin. (5) lit. I) din Legea nr. 85/2014, planul de reorganizare va specifica măsurile adecvate, cum ar fi și modificarea actului constitutiv al debitorului, în condițiile legii. De asemenea, potrivit art. 133 alin. (5) lit. J) din Legea nr. 85/2014, emiterea de titluri de valoare de către debitor se face "în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

În cauză, s-a realizat modificarea actului constitutiv al debitorului prin majorare de capital social și emisiune de noi acțiuni prin subscriere, operațiune reglementată de dispozițiile art. 204-221 din Legea nr. 31/1990.

Singura derogare în ceea ce privește aplicarea prevederilor Titlului IV din Legea nr. 31/1990, este cea reglementată de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, conform căruia planul de reorganizare propus de creditori sau administrator judiciar poate prevedea modificarea actului constitutiv fără acordul statutar al membrilor sau asociaților/acționarilor debitorului.

Așadar, în privința procedurii modificării actului constitutiv, există o singură derogare și numai în cazul majorării capitalului social, referindu-se la manifestarea acordului de voință de către creditorii votanți al planului de reorganizare, situație în care toate celelalte prevederi ale art. 210-220 din Legea nr. 31/1990 se impuneau a fi respectate.

Din economia dispozițiilor legale sus menționate rezultă că și în cazul majorării capitalului social în baza unui plan de reorganizare aprobat în cadrul procedurii insolvenței, prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990, privind dreptul de preferință, se aplică sub sancțiunea anulării, dacă majorarea capitalului social nu a fost hotărâtă de adunarea generală a acționarilor, ci de către creditorii votanți al planului de reorganizare.

Dreptul de preferință se naște în patrimoniul acționarului la momentul majorării capitalului social și operează de drept, fără a exista posibilitatea suprimării prin acte constitutive sau statute, în condițiile în care izvorul dreptului de preferință este legea și nu înțelegerea părților materializată în speță prin actul constitutiv actualizat, respectiv majorarea capitalului social.

Întrucât în cadrul procedurii majorării capitalului social nu s-a respectat dreptul de preferință al acționarilor, rezultând un act constitutiv actualizat deformat care nu respectă dispozițiile legale în materie, pentru considerentele prezentate mai sus, atât procedura majorării capitalului, cât și modificarea actului constitutiv sunt afectate de grave nelegalități.

Cu privire la încălcarea dreptului de preferință al acționarilor, acțiunea introductivă are rolul de a remedia prejudiciul creat prin încălcarea acestor norme, fiind singura posibilitate și cale legală de a remedia încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de Legea nr. 31/1990, în condițiile în care în procedura insolvenței apelanții reclamanți nu pot avea o calitate procesuală activă care să le permită își valorifice astfel drepturile încălcate.

Astfel, instanța de fond era obligată să analizeze probatoriul depus la dosarul cauzei și să stabilească existența sau inexistența unui prejudiciu, aspecte asupra cărora nu a înțeles să se pronunțe. În mod evident s-au eludat dispozițiile Legii nr. 31/1990 printr-o simulare a stării de insolvență, aspecte pe care apelanții nu au avut posibilitatea să le invoce motivat de lipsa calității procesuale, neavând calitate de creditori, ci de acționari.

Atât intimații-pârâți C. S.A. Târgu Mureș, G. și H., cât și intimații-pârâți I., J. și K. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția nulității căii de atac, intimații au arătat, în esență, că motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, în contextul în care în cuprinsul memoriului de recurs nu s-a indicat concret niciun act de procedură care să fi fost efectuat de instanța de apel în mod nelegal. De asemenea, recurenții nu au justificat existența motivelor contradictorii sau lipsa motivelor în cuprinsul deciziei recurate, iar în ce privește greșita aplicare a legii, reclamanții reiau susținerile din fața primei instanțe și a instanței de apel, fără a indica, în concret, cum a fost încălcată norma juridică sau de ce aplicarea acesteia a fost făcută în mod greșit.

Cu privire la motivele de casare, intimații au detaliat argumente care sunt comune cu multe dintre cele care se regăsesc în cuprinsul întâmpinărilor formulate de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, de intimata-pârâtă D., precum și de intimatele-pârâte E. S.R.L. și F. S.R.L., situație față de care toate apărările din întâmpinările depuse la dosar vor fi sintetizate în cele ce urmează.

În ceea ce privește argumentele subsumate de recurenți motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimații fac trimitere la succesiunea cererilor formulate de reclamanți (cerere de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare, note de ședință, precizări) și arată că reclamanții nu au învestit prima instanță cu prevederile art. 219 C. civ., pe care aceasta ar fi omis să le analizeze, ci s-au prevalat de dispozițiile art. 221 C. civ., astfel că, sub acest aspect, constatările instanței de apel sunt corecte și în concordanță cu prevederile art. 477- 478 C. proc. civ.

Referitor la criticile invocate în susținerea motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimații arată că instanța de apel a analizat, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., toate criticile invocate prin memoriul de apel și precizările ulterioare și a dezvoltat motivele pentru care a înlăturat susținerile reclamanților, făcând trimitere fie la argumente din cuprinsul actelor de procedură, fie la diferitele cauze care au fost soluționate de alte instanțe judecătorești, privind aspecte ce au fost invocate în prezenta cauză, astfel că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimații arată că dispozițiile legale invocate de recurenți care reglementează dreptul de preemțiune nu își găsesc aplicabilitatea în cadrul majorării capitalului social realizat prin conversia creanțelor creditorilor în acțiuni ale debitoarei în cadrul procedurii insolvenței.

În esență, intimații susțin că în cadrul procedurii de insolvență, operațiunea de modificare a actului constitutiv prin majorarea capitalului social se realizează, prioritar, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 și nu conform prevederilor Legii nr. 31/1990.

În susținerea argumentelor, intimatele E. S.R.L. și F. S.R.L. fac trimitere la Decizia nr. 2513/30.06.2010 și Decizia nr. 3388/1.11.2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu referire la Minuta întâlnirii reprezentanților CSM cu președinții secțiilor specializate ale ICCJ și a curților de apel din 5-6 noiembrie 2015, intimatele arată că soluția adoptată privește în mod exclusiv societățile cu răspundere limitată, societatea C. fiind o societate pe acțiuni.

Suplimentar față de argumentele invocate și de ceilalți pârâți, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor pretinde că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, sens în care face trimitere la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 -arătând că în prezent sunt abrogate, dar sunt preluate în cuprinsul Legii nr. 287/2009, respectiv art. 223 alin. (1), art. 224 alin. (1) C. civ.-, art. 21, 44, 52, 53 și 125 alin. (5) din Constituția României, Legea nr. 554/2004. Susține intimatul că Ministerul Finanțelor nu poate răspunde în calitate de reprezentant al Statului Român având în vedere că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare (potrivit dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. și art. 96 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 303/2004).

Prin întâmpinări, intimații-pârâți C. S.A. Târgu Mureș, G., H., I., J., K. și D., precum și intimatele-pârâte E. S.R.L. și F. S.R.L. au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, iar intimatul Statul Român, a cerut respingerea solicitării recurenților de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanții pretind că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 476 și art. 22 alin. (2) din același cod, în considerarea omisiunii instanței de apel de a pune în discuția părților și a clarifica natura juridică a acțiunii civile deduse judecății.

Reclamanții indică actele de procedură prin care pretind că au învestit prima instanță cu judecarea acțiunii în despăgubire pe temeiul a două tipuri de răspundere civilă, răspunderea pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 alin. (1) și răspunderea persoanei juridice pentru fapte licite sau ilicite săvârșite de către organele sale de conducere în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, prevăzută de art. 219-221, precum și mențiunile din cererea de apel prin care pretind că au criticat sentința pentru greșeala săvârșită de prima instanță, aceea de a fi analizat doar primului temei juridic.

În considerarea succesiunii actelor de procedură indicate, reclamanții susțin că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului statuat prin art. 476 C. proc. civ., reținând eronat, pe de o parte, că nu a fost învestită prin apel cu o critică privind greșeala săvârșită de către prima instanță mai sus arătată, și, pe de altă parte, că lucrările dosarului nu relevă faptul învestirii primei instanțe cu judecarea acțiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ. cu respectarea regulilor procedurale, omițând că părțile litigante, potrivit art. 478 alin. (4) din cod, pot să expliciteze în apel pretențiile cuprinse implicit în cererile și apărările formulate în primă instanță.

Susținerile reclamanților sunt nefondate.

Statuând că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc, cu valoare de principiu, efectul devolutiv al acestei căi de atac.

Devoluțiunea totală nu este, însă, o regulă cu caracter imperativ, astfel că instanța de apel are a ține seama la stabilirea limitelor învestirii de principiul disponibilității, precum și de prevederile alin. (2) ale art. 476, după caz, de prevederile art. 477-478 C. proc. civ.

Aceste din urmă dispoziții, pretins a fi fost încălcate în cauza pendinte, prevăd reguli restrictive privind limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac determinate, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat și, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Or, potrivit sentinței tribunalului, ceea ce s-a supus judecății la prima instanță a fost o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Anume, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii delictuale a persoanelor fizice și juridice pârâte pentru săvârșirea de fapte ilicite, descrise în secțiunea a III-a din cererea de chemare în judecată, ce constau, în modalitatea de inițiere a procedurii de insolvență a pârâtei C. S.A., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Mureș, prin prezentarea de evidențe subevaluate relative la patrimoniu și la valoarea acțiunilor, respectiv, prin includerea în planul de reorganizare a unor măsuri a căror implementare a condus la majorarea capitalului social, modificarea structurii acționariatului și, astfel, a actului constitutiv.

Caracterul ilicit al faptelor a fost justificat prin aceea că declanșarea procedurii menționate s-a realizat în condiții factuale ce relevă reaua-credință a pârâților și intenția de prejudiciere a acționarilor societății, respectiv, prin aceea că măsurile incluse planul de reorganizare judiciară au fost dispuse cu încălcarea dispozițiilor art. 210 și art. 215 și 216 din Legea nr. 31/1990, art. 88 din Legea nr. 24/2017 și Directivei 2012/30/UE, care obligă în toate situațiile, inclusiv în procedura insolvenței, la respectarea dreptului de preferință al acționarilor de a subscrie noile acțiuni în caz de majorare a capitalului social prin emitere de acțiuni și la obținerea acordului unanim al acționarilor pentru modificarea actului constitutiv al societății.

Referitor la chemarea în proces a pârâtului Statul român, tribunalul a reținut că, prin argumentele expuse, reclamanții nu pun în discuție angajarea răspunderii pentru nerespectarea dreptului Uniunii Europene, ci susțin, invocând art. 224 alin. (1), art. 221 C. civ., art. 126 alin. (1) Constituție și decizia CCR nr. 263/2015, că legislația în materie de societăți este deficitară, deoarece nu reglementează posibilitatea acționariatului care nu este creditor în procedura insolvenței de a-și valorifica drepturile prin demersuri judiciare eficiente, respectiv, că modalitatea de reglementare prin dispozițiile Legii nr. 85/2014 a procedurii de reorganizare judiciară este menită să favorizeze doar creditorii societății debitoare, nu și acționarii, judecătorul sindic fiind, în cele mai multe situații, un simplu participant la procedură.

În respectarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a dispus prin chiar dispozitivul sentinței în sensul că respinge acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanții A. și B. S.R.L..

Potrivit deciziei recurate, ceea ce s-a apelat a fost modul în care prima instanță a analizat condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., fără a se învedera neanalizarea acțiunii și pe temeiul răspunderii prevăzute de art. 219-221 C. civ.

În considerarea acestor circumstanțe, instanța de apel a statuat că are a respecta cadrul procesual configurat la judecata în primă instanță și că rejudecarea cauzei în apel se va realiza în limitele stabilite de către reclamanți prin cererile de apel.

Rezultă că motivul principal pentru care instanța de apel nu a analizat solicitarea de examinare a acțiunii în despăgubire și pe temeiul art. 219-221 C. civ. este reprezentat de constrângerea statuată în sarcina sa prin dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Prin recurs, reclamanții susțin contrariul, anume că au invocat prin cererile de apel greșeala săvârșită de către prima instanță, susțineri nefondate, în considerarea celor ce succed.

Potrivit lucrărilor dosarului, printr-o primă cerere de apel, reclamanții au indicat la fila x, subpunctul "II. Cu privire la fapta ilicită", următoarele: Greșit a apreciat instanța faptul că nu am avea de a face cu o faptă ilicită, răspunderea putând fi angajată și pentru o faptă licită, producătoare de prejudicii, raportat la dispozițiile art. 219-221 C. civ., iar printr-o altă cerere, la punctul 3.3 intitulat "Cu privire la fapta ilicită", subpunctul 3.3.8, următoarele: De remarcat este că - astfel cum am subliniat - chiar dacă instanța ar aprecia că nu am avea de a face cu o faptă ilicită (sau mai multe fapte ilicite), răspunderea putea fi angajată și pentru o faptă licită, producătoare de prejudicii, raportat la dispozițiile art. 219-221 C. civ.

Aceste mențiuni expun, în termeni generali, posibilitatea examinării acțiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ., în cazul reținerii caracterului licit al faptele pe care le-au imputat pârâților ca fiind ilicite.

Relevând o altă modalitate ce ar permite, în opinia reclamanților, atingerea aceluiași scop, obligarea pârâților la despăgubiri, nu o greșeală săvârșită de prima instanță cât privește aplicarea/neaplicarea art. 219-221 C. civ., mențiunile redate, prin chiar conținut, nu erau apte să învestească instanța de apel cu verificarea cadrului procesual stabilit în primă instanță.

Pentru a învesti instanța de control judiciar motivele de apel trebuie să se sprijine pe conținutul hotărârii primei instanțe care constituie obiectul apelului potrivit art. 466 alin. (1) C. proc. civ. și, totodată, trebuie să fie clar și precis formulate, nefiind suficientă trimiterea, în treacăt, în contextul expunerii altei critici, la norme juridice ce ar putea fundamenta, în opinia părții, temeinicia acțiunii, independent de conținutul temeiului juridic asupra căruia au purtat dezbaterile în primă instanță.

Prin urmare, în mod just instanța de apel, în respectarea regulii prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a statuat că are a rejudeca cauza în limitele motivelor de apel precis invocate de reclamanți și a respecta cadrul procesual stabilit în primă instanțe, motiv suficient pentru a justifica neanalizarea în apel a acțiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ.

În respectarea regulii prescrise de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a verificat, în subsidiar, și dacă acțiunea în primă instanță a fost întemeiată, astfel cum s-a afirmat, atât pe dispozițiile art. 1357 alin. (1), cât pe dispozițiile art. 219-221 C. civ. și, pentru argumentele de ordin procedural expuse, a constatat netemeinicia afirmației reclamanților.

Motivarea subsidiară prezintă relevanță doar în situația în care motivul principal pe care se întemeiază dezlegarea unei chestiuni de drept este greșit, ceea ce, în speță, nu s-a constatat, așa că, atâta timp cât corectitudinea ori incorectitudinea argumentelor expuse în motivarea subsidiară nu produce niciun efect, verificarea de către instanța de recurs nu se justifică.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanții susțin că erau îndreptățiți, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., să expliciteze în apel pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe și să obțină soluționarea acțiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ.

Explicitarea la care face trimitere norma de procedură indicată urmărește lămurirea unor formulări ambigue ori neclare folosite de părți în redactarea actelor de procedură pentru a face mai clar demersul judiciar instanței de apel, care are a asigura plenitudinea devoluțiunii, fără însă a încălca limitele acesteia.

Prin urmare, noțiunii menționate nu îi poate fi subsumată solicitarea de soluționare în apel a cererii de chemare în judecată pe un alt temei juridic (cauză juridică nouă), subsecvent pronunțării hotărârii primei instanțe pe alt temei juridic, întrucât solicitarea aduce în discuție, nepermis procedural, modificarea unui element esențial al cererii.

Lămuritoare sub acest aspect sunt dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale aceluiași articol care interzic schimbarea în apel a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe ori a calității părților, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

Nici dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce permit judecătorului să ceară părților să prezinte explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, nu pot fundamenta susținerile reclamanților potrivit cărora instanța de apel putea judeca acțiunea în baza dispozițiilor art. 219-221 C. civ. chiar dacă acest temei juridic nu a făcut obiectul dezbaterilor în primă instanță, întrucât hotărârea judecătorească pronunțată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului este supusă casării.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse, ca nefondate, argumentele dezvoltate de către reclamanți în susținerea motivului de recurs bazat pe încălcarea formelor de procedură.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții pretind că hotărârea recurată nu furnizează dovada examinării de către instanța de apel a acțiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ., respectiv, că hotărârea nu expune motive noi, proprii judecății instanței de apel, diferite de cele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției de respingere a acțiunii pe temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ.

Și aceste critici sunt nefondate.

Lipsa din conținutul hotărârii recurate a unor considerente din care să rezulte examinarea pe fond a răspunderii pârâților pe temeiul art. 219- 221 C. civ. este justificată, întrucât, așa cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, instanța de apel nu s-a învestit cu soluționarea acțiunii pe acest temei juridic.

În această privință sunt lămuritoare, nu contradictorii, cum se susține prin recurs, considerentele expuse la pct. I în hotărârea recurată, prin care instanța de apel a reținut, pentru argumentele de ordin procedural expuse, (subsumate primului motiv de recurs și analizate în precedent), că are a respecta cadrul procesual configurat în primă instanță și că rejudecarea cauzei se va face "doar în limitele stabilite de Tribunalul Mureș și de cele două apeluri exercitate de părți."

Pe de altă parte, considerentele expuse în hotărâre la pct. II, subpunctele 1-4, oferă reclamanților dovada examinării punctuale a motivelor de apel prin care au susținut netemeinicia sentinței, argumentând că la judecata în primă instanță au probat îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

De altminteri, afirmând motivarea insuficientă ori nemotivarea hotărârii recurate, reclamanții dezvoltă prin recurs argumente contradictorii.

Pe de o parte, susțin că hotărârea recurată nu conține motive noi care să expună un raționament judiciar propriu instanței de apel, care ar fi preluat în hotărârea pronunțată, într-o manieră necritică, doar motivele formulate de tribunal prin sentința pronunțată, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a substituit motive noi în privința unor chestiuni litigioase, fără a ține seama de motivele greșite expuse în sentința apelată.

Or, când chestiunile supuse analizei de către apelanți sunt aceleași, instanței de apel îi este permis să-și însușească motivele reținute de prima instanță, iar acest fapt, contrar susținerilor reclamanților, nu echivalează cu nemotivarea, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altminteri, rezultă că atunci când și-a însușit motive formulate prin sentința primei instanțe, instanța de apel a precizat și a justificat acest fapt (spre exemplu, pentru că reclamanții nu au adus argumente noi față de cele prezentate în primă instanță, pentru că are în vedere aceleași soluții date de către instanțele specializate asupra cererilor formulate în procedura de insolvență a S.C. C. S.A. etc.).

Totodată, instanței de apel îi este permisă substituirea de motive noi celor greșit reținute de către prima instanță, după caz, completarea motivelor pe care la apreciază ca insuficient dezvoltate prin sentința apelată.

În acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel, formulând motive noi, a reținut că reclamanții aveau a invoca încălcarea Directivei nr. 2012/30/UE în cadrul procedurii de insolvență, nu în litigiul pendinte.

Pentru a răspunde argumentelor invocate de către reclamanți, instanța de apel a complinit considerentele sentinței, indicând dispozițiile din Directiva nr. 2012/30/UE care au fost preluate în directiva prin care aceasta a fost abrogată, Directiva (UE) 2017/1132, și a arătat de ce netranspunerea în legislația națională a unor astfel de norme europene referitoare la procedura insolvenței nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii delictuale a Statului român, anume, pentru că procedura de insolvență este reglementată, distinct, prin Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului.

Așa fiind, cum hotărârea recurată expune motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția de respingere a apelului, susținerile prin care reclamanții pretind nemotivarea ori motivarea insuficientă sau contradictorie, vor fi respinse ca fiind nesusținute.

- subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 216 din Legea nr. 31/1990, legea generală în materie de societăți, și de art. 133 alin. (5) lit. I) și J) din Legea nr. 85/2014, lege specială, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Reclamanții susțin, în esență, că instanța de apel a avut în vedere o interpretare greșită a normelor menționate atunci când a înlăturat argumentele prin care au învederat că pârâții, prin modalitatea de inițiere a procedurii de insolvență a pârâtei C. S.A. și prin măsurile pe care le-au inclus în planul de reorganizare a activităților acestei societăți au săvârșit fapte nelegale și, deopotrivă, ilicite în sensul art. 1357 alin. (1) C. civ., prin care au urmărit prejudicierea intereselor acționarilor societății care nu participau în procedură.

Totodată, susțin că dacă ar fi avut în vedere interpretarea corectă, potrivit căreia art. 133 alin. (5) lit. I) și J) din legea specială nu derogă de la Legea nr. 31/1990, instanța de apel avea a concluziona că majorarea capitalului social prin emiterea de acțiuni se poate dispune printr-un plan de reorganizare judiciară doar cu respectarea cerințelor prevăzute, sub sancțiunea anulării, de art. 216 din Legea nr. 31/1990 și că, numai astfel adoptată, cu respectarea prevederilor legii generale, măsura putea conduce la modificarea actului constitutiv al societății debitoare.

Se argumentează că atunci când a înțeles să deroge de la Legea nr. 30/1990 legiuitorul a indicat expres acest fapt, spre exemplu art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia planul de reorganizare propus de creditori sau de administratorul judiciar poate prevedea modificarea actului constitutiv fără acordul statutar al membrilor sau asociaților, respectiv, acționarilor debitorului.

Reclamanții învederează că prin acțiunea dedusă judecății nu au contestat pe temeiul legii speciale elaborarea, votarea și confirmarea planului de reorganizare al pârâtei C. S.A., nici operațiunea de conversie a creanțelor în acțiuni, ci au invocat crearea unui prejudiciu prin acest demers nelegal, care a condus la modificarea nelegală a capitalului social și actului constitutiv ale societății.

Reiterează și faptul că producerea prejudiciilor pentru care pretind despăgubiri în procesul pendinte a fost facilitată de împrejurarea că nu au putut interveni în procedura insolvenței în termenele prescrise de legea specială, dat fiind momentul declanșării acesteia (perioada sărbătorilor de iarnă), motiv pentru care nu au putut invoca nelegalitatea operațiunii prejudiciabile printr-un eventual apel împotriva hotărârii de confirmare a planului de reorganizare.

Se afirmă, contradictoriu, că judecătorul sindic nu putea statua prin hotărârea menționată asupra legalității măsurilor din planul de reorganizare prin raportare la dispozițiile Legii nr. 31/1990, întrucât nu este abilitat în acest sens prin dispozițiile Legii nr. 85/2014, ceea ce îi îndreptățește să formuleze prezentul demers judiciar, pe calea dreptului comun.

Susținerile nu pot fi primite în considerarea celor ce succed.

Statuând prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, legiuitorul a avut în vedere normele de drept material aplicate în cazul dedus judecății, pe care se fundamentează raționamentul judiciar expus în hotărârea recurată.

Semnificând o operațiune ce are în vedere explicarea conținutului și sensului unei norme de drept, în scopul justei sale aplicări, prin corecta încadrare a faptelor stabilite pe bază de probatorii în ipotezele pe care norma le conține, interpretarea judecătorească a legii, de altminteri, nu se realizează în abstract, ci numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății, astfel cum prevede art. 9 alin. (3) C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (1) C. civ., interpretarea legii civile incumbă celui care a adoptat norma civilă (interpretarea oficială) și instanței de judecată (interpretarea judecătorească), nu și părților litigante, care au a indica, potrivit legii procedurale, doar temeiurile de drept pe care își sprijină cererile și apărările.

Prin urmare, nu se poate solicita unei instanțe de judecată, pe cale de acțiune, să furnizeze o anumită interpretare în privința unor norme juridice inaplicabile în cazul dedus judecății, sub motiv că interpretarea corectă ar fundamenta caracterul ilicit al acțiunilor săvârșite de către partea pârâtă în cadrul altei proceduri legale.

În cazul dedus judecății, reiese că instanța de apel a statuat asupra netemeiniciei acțiunii în despăgubire deduse judecății în considerarea faptului că reclamanții nu au probat săvârșirea de către pârâți a unei/unor fapte ilicite, condiție necesar a fi îndeplinită pentru aplicarea normei prevăzute art. 1357 alin. (1) C. civ., indicate ca temei juridic al acțiunii.

S-a reținut că faptele descrise și imputate pârâților nu pot fi calificate ca fiind ilicite, în esență, pentru că, potrivit probatoriilor, reprezintă acțiuni desfășurate în cadrul procedurii generale de insolvență care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Mureș, procedură care s-a desfășurat sub controlul de legalitate exercitat de către judecătorul sindic și instanțele judecătorești cu competențe în materie.

Motivele de drept ale hotărârii recurate nu relevă aplicarea de către instanța de apel a normelor prevăzute de art. 216 din Legea nr. 31/1990 și art. 133 alin. (5) lit. I) și J) din Legea nr. 85/2014 indicate prin recurs, astfel că acestea se privesc ca fiind străine judecății pendinte.

Date fiind limitele învestirii, interpretarea celor două norme de drept nu-și afla vreo rațiune în cauza pendinte, cât timp judecata nu purta asupra unei acțiuni având ca obiect anularea măsurilor de majorare a capitalului social al pârâtei C. S.A. și de modificare a actului constitutiv dispuse prin planul de reorganizare judiciară elaborat în procedura generală de insolvență prevăzută de Legea nr. 85/2014, sub motiv că acestea ar încălca prevederile art. 216 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ci asupra unei acțiuni civile de drept comun întemeiate pe art. 1357 alin. (1) C. civ.

Procedura generală a insolvenței, astfel cum învederează chiar reclamanții, este reglementată printr-un act normativ special, Legea nr. 85/2014, care indică organele cărora le incumbă aplicarea procedurii (art. 40), printre care judecătorul sindic, cu atribuțiile prevăzute la art. 45, și instanțele de judecată arătate la art. 41, în a căror competență intră aplicarea normelor speciale indicate prin recurs și, astfel, și intepretarea acestor norme potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., cu care legea specială se completează, potrivit art. 342 alin. (1).

În acest sens sunt considerentele din hotărârea recurată potrivit cărora: Aspectele ce țin de legalitatea planului de reorganizare nu mai pot fi repuse în discuție, deoarece au fost deja analizate la cererea reclamantului, astfel cum reiese din Decizia nr. 120/A/2021 a Curții de Apel Târgu Mureș și din sentința nr. 151/C/2020 .

Argumentele subsumate motivului recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se sprijină, în realitate, pe motivele de fapt ale hotărârii recurate, stabilite printr-o cercetare completă a probelor, reclamanții punând, astfel, în discuție, nepermis procedural, netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia, cum obligă norma de procedură.

Rezultă că situația de fapt a cauzei a fost stabilită pe baza informațiilor evidențiate în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului specializat Mureș ori în alte dosare aflate în legătură cu acesta, hotărâri ce au fost administrate în cauza pendinte ca înscrisuri probatorii, așa că aspectele constatate de către instanța de apel în evaluarea acestor înscrisuri relevă realitatea faptelor, nu interpretarea în cauza pendinte a normelor din legea specială nr. 85/2014.

Potrivit considerentelor de fapt ale hotărârii, procedura de insolvență a pârâtei C. S.A. s-a deschis la cererea societății, întemeiată pe art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, cerere analizată și admisă de către judecătorul sindic prin încheierea nr. 185/C/2018 (apelată de reclamantul A., apel respins prin decizia nr. 67/A/2019), iar planul de reorganizare al societății a fost confirmat de către judecătorul sindic prin sentința nr. 412/2019, inclusiv modificarea adusă acestuia, prin sentința nr. 30/2020, judecător care a dispus, prin sentința nr. 34/2021, închiderea procedurii.

Potrivit acelorași considerente, reclamantul A. a intervenit în mai multe etape ale procedurii de insolvență, formulând cereri/căi de atac împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul sindic, respinse prin hotărâri judecătorești definitive, printre care și cererea de repunere în termenul de declarare a creanței, pentru înscriere sa în tabelul creditorilor pârâtei C. S.A., respinsă prin sentința nr. 227B/2019.

Pronunțate fiind în derularea unei proceduri de insolvență, hotărârile expun, bineînțeles, și interpretarea dată de către judecătorul sindic (după caz, de instanțele cu competență în materie) normelor prevăzute de Legea nr. 85/2014 aplicate în cadrul diverselor etape ale procedurii, inclusiv din perspectiva raportului cu normele generale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

În acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a evidențiat faptul că (...) prin decizia civilă nr. 67/A din 07.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2018, ori prin decizia nr. 120/A din 12.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2018, instanța de apel a reținut caracterul special al procedurii insolvenței în raport cu normele generale cuprinse în Legea nr. 31/1990, care reglementează organizarea și funcționarea societăților și a stabilit că aspecte ce țin de aplicarea normelor generale nu pot avea efecte asupra majorării capitalului social sau asupra modificării actului constitutiv.

Motivele de drept ale hotărârilor judecătorești administrate ca înscrisuri probatorii în cauza pendinte, nu pot invalidate și nici complinite de către instanța civilă, cum neîntemeiat cer reclamanții, pretinzând, formal, că nu contestă hotărârea de confirmare a planului de reorganizare, întrucât instanța civilă, indiferente fiind argumentele, nu este chemată prin lege să cenzureze legalitatea măsurilor adoptate în cadrul procedurii de insolvență și nici să exercite control judiciar în privința hotărârilor pronunțate de către judecătorul sindic, neatacate prin căile de atac prevăzute de legea specială, ori de către instanțele specializate, în cadrul căilor de atac soluționate.

În concluzie, cum controlul instanței de recurs este limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformității hotărârii atacate doar cu regulile de drept aplicabile și cum considerentele de fapt ale hotărârii recurate, relevând veridicitatea faptelor deduse judecății, nu pot fundamenta critici de nelegalitate, motivul de recurs bazat pe nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respins, ca nesusținut.

Din cuprinsul paragrafului extras din conținutul hotărârii recurate redat mai sus rezultă că nu se susține nici argumentul prin care reclamanții afirmă că în procedura de insolvență judecătorul sindic, după caz, instanțele judecătorești cu competențe în materie de insolvență, nu ar avea fundament în normele prevăzute de Legea nr. 85/2014 pentru a verifica legalitatea măsurilor incluse de către participanții la procedură în planul de reorganizare judiciară prin raportare la prevederile legii generale în materie de societăți, nr. 31/1990.

Acest argument, pe de altă parte, nu conferă acționarilor care nu au participat în procedura generală de insolvență, indiferente fiind motivele, posibilitatea de a cere instanței civile, pe temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ., verificarea legalității măsurilor incluse în planul de reorganizare judiciară pe temeiul legii speciale, sub motiv că ar încălca dispozițiile l