ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 74/2026

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2026

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 22 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.RL. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Reformă Feroviară la plata sumei de 1.420.503,75 RON, reprezentând facilități de călătorie acordate anumitor categorii sociale de către reclamantă în perioada 01.11.2022-10.12.2022, în baza contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 84.670,25 RON, calculată de la data scadentă a obligației de plată a sumei de 1.420.503,75 și până data formulării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea efectivă a debitului principal datorat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1350, art. 1530 și următoarele din C. civ., Legea nr. 44/1999, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 341/2002, art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară, solicitând admiterea apelului, modificarea/casarea sentinței civile atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară, solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că decizia pronunțată se impune a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă, după redarea obiectul contractului încheiat între părți, prevăzut la art. 3, susține că instanța de apel a reținut în mod greșit obligațiile recurentei, în realitate fiind vorba despre obligațiile intimatei-reclamante.

Prin a doua critică, recurenta-pârâtă reclamă soluția de respingere a apărării sale prin care a învederat că obiectul contractului de servicii publice este reprezentat de plata subvențiilor reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, nu și acordarea și plata facilităților de călătorie, precum și faptul că instanța de apel a considerat lipsită de relevanță argumentația cu privire la distincția dintre compensația aferentă pachetului minim de servicii de transport public de călători și facilitățile acordate diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători, sens în care redă art. 5 din contract pct. 3 lit. a) și b).

În continuare, printr-o altă critică, recurenta-pârâtă consideră că analiza contractului de servicii publice relevă că acesta reglementează condițiile de performanță și calitate a căror îndeplinire atrage acordarea subvenției reprezentând compensația aferentă îndeplinirii obligațiilor de serviciu public, în deplină conformitate cu art. 38 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998 și cu dispozițiile legilor speciale, respectiv Legea nr. 1/2011, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 44/1999, Legea nr. 341/2002 și Hotărârea nr. 337/2022.

Face trimitere la art. 4 alin. (6) și art. 3 din contract și susține că, în realitate, contractul de servicii publice nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligația de plată a facilităților de călătorie, aceasta fiind obligația intimatei.

De asemenea, consideră că în mod eronat a stabilit instanța de apel că a existat o bază legală pentru încheierea unui act adițional, făcând trimitere la art. 15 alin. (3) din contract. Apreciază că și-a îndeplinit obligația contractuală asumată și, după aprobarea bugetului de stat și ca urmare a rectificărilor bugetare, a încheiat actele adiționale nr. x/04.10.2022 și nr. y/09.12.2022.

Precizează că nu înregistrează venituri proprii și nu poate acorda facilitățile decât după ce acestea au fost aprobate de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și alocate în vederea acordării de către toți operatorii de transport feroviar de călători de pe piața internă.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011. Potrivit recurentei-pârâte, aceste norme se aplică exclusiv contractelor referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate, în cauza pendinte nefiind incidentă niciuna dintre situații.

În argumentare, redă obiectul contractului încheiat între părți, art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din acest contract, art. 5 alin. (1) și alin. (4) din Ordinul MT nr. 484/2017, art. 3 alin. (23) din Ordinul nr. 65/1712/2016.

De asemenea, indică dispozițiile art. 1270 alin. (1) și art. 1350 din C. civ. și precizează că intimata este partea care nu și-a respectat obligația de serviciu public asumată, având astfel obligația de a restitui la bugetul de stat suma de 494.143,28 RON, aferentă indicatorilor tehnici tren-km și călători-km nerealizați în cadrul B. pentru anul 2017, sumă încasată necuvenit; redă art. 6 din H.G. nr. 231/2016 și susține că, potrivit Ordinului Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Transporturilor nr. 65/1712/7016 "CFR Călători" S.A., are obligația de a justifica subvenția primită pentru transportul feroviar public de călători, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinarea înregistrată la 1 septembrie 2025, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, considerând că recursul a fost formal motivat prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, după prezentarea situației de fapt, intimata-reclamantă a susținut, în esență, că prin contractul ce face obiectul prezentului demersul judiciar au fost reglementate facilitățile de călătorie, neavând relevanță distincția dintre noțiunea de compensație și cea de facilitate, întrucât obiectul demersului judiciar este reprezentat de obligația corelativă a recurentei-pârâte de plată a serviciilor de transport prestate pentru beneficiarii acestor facilități.

A mai apreciat intimata-reclamantă că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 72/2013 și cele ale O.G. nr. 13/2011, cererea de plată a dobânzii legale și a daunelor interese fiind întemeiată atât în drept, cât și în fapt.

La data de 15 septembrie 2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a la data de 17 iulie 2025, iar prin rezoluția din data de 7 octombrie 2025 s-a stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepției nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părți, a contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2020 - 10.12.2022 al A. S.R.L., astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 1311/2021.

Prima instanță a socotit acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată, reținând, în esență, că pârâta se află în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate.

Instanța de apel, confirmând soluția pronunțată de prima instanță, a respins calea de atac declarată de pârâtă.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că prin susținerile referitoare la interpretarea contractului de servicii publice și încheierea actelor adiționale, distincția dintre facilitate și compensație, cu trimitere la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv la posibilitatea sa de a acorda facilități în lipsa aprobării și alocării de către C., recurenta-pârâtă readuce în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Notează instanța supremă că dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Deopotrivă, instanța supremă reține că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu a dezvoltat, în mod consecvent, un raționament care să justifice de ce instanța devolutivă a încălcat legea, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Simpla menționare a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și indicarea formală a unor texte de lege, cum ar fi art. 38 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 12/1998, Legea nr. 147/2000, Legea nr. 44/1999, Legea nr. 341/2002, Hotărârea nr. 337/2022, art. 5 alin. (1) și (4) din Ordinul MT nr. 484/2017, art. 3 alin. (23) din Ordinul nr. 65/1712/2016, precum și dispozițiile art. 1270 din C. civ., despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs.

În acest context, instanța supremă nu va analiza criticile prin care se susține că nu a fost dovedită răspunderea civilă contractuală a pârâtei și nici pe cele prin care autoarea căii de atac solicită reanalizarea dispozițiilor convenției dintre părți sau reanalizarea situației de fapt ori care au fost invocate în mod formal.

În concret, analiza instanței de recurs va privi strict criticile recurentei-pârâte referitoare la natura juridică a obligației de plată și la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1535 din C. civ. cu raportare la O.G. nr. 13/2011, critici pe care instanța le va respinge ca nefondate, pentru argumentele ce succedă.

Pretinde recurenta-pârâtă că prin contractul de servicii publice nu au fost create raporturi juridice contractuale în legătură cu obligația de plată a facilităților de călătorie, iar menționarea obligațiilor legale în cadrul contractului încheiat între părți nu le transformă în obligații contractuale.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, observă instanța supremă că reclamanta și-a întemeiat pretențiile ce fac obiectul prezentului demers judiciar pe dispozițiile contractului de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022, asumat prin semnătură și necontestat de niciuna dintre părțile contractante.

Prin urmare, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022, context în care instanța de apel a analizat conduita părților în raport de conținutul acestuia

Astfel, urmare a administrării probatoriului, instanța de prim control judiciar a confirmat raționamentul primei instanțe, reținând că obiectul contractului indicat este reprezentat, pe de o parte, de obligațiile asumate de intimata-reclamantă prin art. 4 alin. (6), de a acorda facilitățile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane, conform prevederilor legale, respectiv de către apelanta-pârâtă, prin art. 5 alin. (3), de a face plata acestora, în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat. Aceste considerente se impun instanței de recurs, care nu are căderea de a proceda la reanalizarea acestora, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că în cuprinsul contractului s-a făcut trimitere la legislația specială care reglementează acordarea facilităților de călătorie pentru anumite categorii de persoane nu are ca rezultat transformarea obligațiilor contractuale în unele legale, așa cum în mod greșit consideră recurenta-pârâtă.

Răspunderea părților, conținutul obligațiilor asumate au natură contractuală, clauzele contractului de servicii și ale celor două acte adiționale constituind baza raporturilor juridice dintre părțile litigante. Prin urmare, așa cum în mod judicios a stabilit instanța de apel, neîndeplinirea obligației de plată a facilităților de călătorie de către recurenta-pârâtă atrage răspunderea sa contractuală.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a stabilit în mod judicios natura obligațiilor asumate, astfel încât va înlătura aceste critici ca fiind nefondate.

Tot nefondate sunt și alegațiile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a reținut în mod greșit dispozițiile art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011. În opinia recurentei-pârâte, aceste norme se aplică exclusiv contractelor referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate, în cauza pendinte nefiind incidentă niciuna dintre aceste situații.

Examinând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte observă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale indicate.

Urmare a interpretării clauzelor acestui contract, astfel cum s-a arătat mai sus, și care nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs, s-a stabilit că obiectul acestuia este reprezentat chiar de drepturile bănești cuvenite reclamantei ca urmare a îndeplinirii obligațiilor sale asumate prin același contract, respectiv de a acorda facilități de călătorie unor anumite categorii de persoane stabilite de lege.

Prin urmare, întrucât răspunderea pârâtei este întemeiată pe neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în mod judicios a reținut instanța de apel că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, inclusiv prevederile art. 1535 alin. (1) din C. civ. și cele ale O.G. nr. 13/2011.

Notează instanța supremă că dispozițiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune moratorii de la debitorul unei obligații bănești, calculate de la data scadenței, indiferent dacă debitorul este o instituție sau o autoritate publică, indiferent dacă au fost menționate în contractul dintre părți sau dacă au fost reglementate în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligația principală de plată a facilităților de călătorie.

Din perspectiva aplicării dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, reține instanța supremă că în mod judicios a stabilit instanța de apel aplicabilitatea acestora, față de calitatea de profesioniști a părților contractante.

Concluzionând, contrar celor susținute prin memoriul de recurs și în acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. și cele ale O.G. nr. 13/2011.

Astfel, aplicând în mod corect aceste texte de lege și constatând că părțile nu au prevăzut în contract o altă sancțiune, în mod corect a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 1.420.503,75 RON, în valoare de 84.670,25 RON, calculată de la scadență până la data de 19.06.2023 și în continuare, până la data plății.

Înalta Curte va înlătura și argumentele recurentei-pârâte referitoare la îndeplinirea obligațiilor sale cu bună-credință și a susținerilor privind obligația intimatei-reclamante de restituire către bugetul de stat a sumei de 494.143,28 RON ca urmare a nerespectării unor obligații aferente anului 2017, ca fiind total străine de obiectul cauzei, ce a supus analizei instanței modalitatea de îndeplinire a obligațiilor cuprinse în contractul de servicii publice pentru perioada 01.01.2022-10.12.2022.

Prin urmare, Înalta Curte nu identifică o greșită aplicare a normelor de drept substanțial în materia forței obligatorii a contractului, nici a celor care reglementează aplicarea dobânzii legale, cât timp soluția pronunțată este rezultatul valorificării probațiunii pentru a se stabili modul în care s-a derulat executarea contractului.

În consecință, întrucât dispozițiile legale indicate de recurenta-pârâtă au fost aplicate în mod corect de către instanța de apel, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 29.08.2025 și ordinul de plată nr. x din data de 24.12.2025 emis de D. S.A. .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1622 din 4 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2026.