ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 03.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. a solicitat obligarea pârâtei AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ la plata sumei de 1.556.169,40 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 1/2011 Legea educației naționale, actualizarea sumelor conform prevederilor art. 1522 alin. (1) și (5) și art. 1535 C. civ. cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 148, art. 194 C. proc. civ., art. 1489 alin. (2), art. 1522 și art. 1535 din C. civ. (2009), art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 2919 din 05.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Reformă Feroviară (A.R.F.), pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală și a sumei de 19.166,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru, respingând, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți litigante au declarat apel.

Prin apelul formulat, reclamanta "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. a solicitat schimbarea în parte a sentinței civile nr. 2919/05.12.2022, pronunțată de Tribunalul București, în sensul obligării intimatei-pârâte și la plata de daune-interese conform art. 1535 din C. civ., precum și a cheltuielilor de judecată aferente soluționării cererii de apel.

Prin apelul formulat, pârâta A.R.F. a solicitat instanței să modifice în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală.

Prin decizia civilă nr. 1901/A din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă A.R.F. împotriva sentinței civile nr. 2919/05.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Prin cererea înregistrată la 12.12.2023, apelanta-reclamantă "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. solicitat completarea deciziei nr. 1901/05.12.2023 arătând că, deși ambele părți au formulat apel, pronunțarea s-a făcut doar pe apelul apelantei-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată de apelanta-reclamantă "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. și a dispus completarea dispozitivului deciziei 1901/05.12.2023, în sensul că:

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a obligat pârâta A.R.F. să plătească reclamantei și dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.556.169,40 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.04.2022, până la data achitării integrale a sumei. Totodată, a respins ca nefondată cererea apelantei "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 05.12.2023, pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală penalizatoare.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, evocând anumite considerente din decizia recurată, titulara recursului a arătat că, față de dispozițiile legale pe care intimata-reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, obligația care a stat la baza acțiunii este una legală, și nu contractuală.

De asemenea, a mai învederat că din dispozițiile O.U.G. nr. 62/2016 și cele ale Legii nr. 1/2011 rezultă că decontarea facilităților de călătorie acordate prin lege unor beneficiari nu este o obligație contractuală, ci este o obligație reglementată de lege, astfel încât nu este nevoie de un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților, acestea fiind evidențiate de actele normative care guvernează activitatea celor două instituții pentru serviciile de transport feroviar prestate unor anumite categorii de beneficiari (elevi, studenți, pensionari etc.).

Astfel, recurenta arată că decontarea facilităților de călătorie se face de către A.R.F. către operatorii de transport feroviar de călători, printre care și S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., pe baza situației centralizatoare întocmite de către aceștia, în conformitate cu prevederile legale, în urma Protocolului de predare-preluare nr. 24441 încheiat între Ministerul Transporturilor și Autoritatea pentru Reformă Feroviară la data de 03.07.2017, prin întocmirea unor deconturi justificative, sens în care subliniază faptul că plata facilităților de călătorie este reglementată prin lege, și nu contractual, iar obligația de plată a acestora se face din bugetul de stat.

Prin urmare, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta susține că această obligație de plată a facilităților de călătorie diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

Totodată, arată că, fiind o obligație legală, care nu presupune un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților, plata debitului principal constând în contravaloarea facilităților de călătorie s-a efectuat în condițiile stipulate la art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016, a prevederilor Legii nr. 1/2011 - Legea educației naționale și a prevederilor H.G. nr. 42/2017 prin care au fost aprobate Normele metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, menționează că facilitățile de călătorie constau în scutirea parțială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, în speță, fiind vorba despre transportul beneficiarilor Legii nr. 1/2011, iar operatorul de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari și solicită de la A.R.F., pe bază de decont, contravaloarea reducerii aplicate, context în care recurenta reiterează faptul că sumele precizate de către S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. în deconturile ce fac obiectul facturilor emise și anexate acțiunii nu sunt purtătoare de dobânzi.

Totodată, având în vedere faptul că deconturile emise de către intimata-reclamantă nu prevăd o dată scadentă, recurenta consideră că nu sunt justificate pretențiile acesteia, iar prin emiterea facturilor s-a urmărit îmbogățirea fără just temei prin solicitarea dobânzilor aferente sumelor corespunzătoare deconturilor. De asemenea, fără a nega faptul că acordarea sumelor compensatorii cuvenite S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" S.A. se realizează lunar, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, în numele statului, și S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., contract preluat de către A.R.F. în cursul anului 2017, precum și a prevederilor art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 2020-31 decembrie 2021, recurenta arată că această compensație de serviciu public se repartizează pe trimestre după aprobarea legii bugetului de stat și a trimestrializării bugetului, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Contractele de servicii publice mai sus menționate, aspect cunoscut și de către intimata reclamantă.

Prin urmare, arată că, față de împrejurarea că alocarea compensațiilor de serviciu public nu se realizează lunar, ci trimestrial, plata facilităților de călătorie acordate potrivit legii se realizează de către A.R.F. în urma primirii subvențiilor de la bugetul de stat.

De asemenea, a menționat că în contractele de servicii publice nu este prevăzut niciun parametru în funcție de care se poate calcula, acorda ori deconta facilitatea de călătorie intimatei-reclamante, nefiind, așadar, prevăzute: categoriile sociale care determină acordarea facilității; procedura de calculare ori acordare a acestor facilități; facilitățile concrete, expres prevăzute pentru fiecare categorie în parte; parametri cantitativi ori calitativi etc.

Or, aceste aspecte sunt expres reglementate în dispozițiile legale speciale, conform prevederilor art. 3 alin. (6) din Contractele de servicii publice, aprobate prin H.G. nr. 231 din 30.03.2016 și H.G. nr. 146 din 20.02.2020, care fac trimitere la actele normative aplicabile, potrivit cărora "facilitățile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane sunt acordate de "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. conform prevederilor legale".

De asemenea, precizează că numai prevederile art. 4 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (4), coroborat cu prevederile art. 3 alin. (6) din contractele mai sus menționate fac referire la noțiunea de facilitate, dar dispozițiile art. 4 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (4) nu reglementează obligația de plată propriu-zisă a recurentei față de intimata-reclamantă.

Susținând, așadar, că obligația de plată este reglementată de legislația specială, precizată chiar de reclamantă în cererea de chemare în judecată, legislație la care art. 3 alin. (6) din contractele în cauză face trimitere, recurenta învederează că temeiul obligațiilor de plată a facilităților este dat de dispozițiile legale speciale care le reglementează pentru fiecare categorie de beneficiari în parte.

Prin urmare, în opinia recurentei, contractele de servicii publice mai sus menționate nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligația de plată a facilităților de călătorie în condițiile în care respectivele contracte fac referire la această facilitate o singură dată, prin trimitere la dispoziții speciale din acte normative.

În continuare, recurenta face precizarea că aceste facilități de călătorie se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, conform prevederilor Legii nr. 1/2011, iar scadența obligației de plată nu se stabilește din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, în cauză nefiind incidente dispozițiile acesteia, ale O.G. nr. 13/2011 sau art. 1530-1535 C. civ., acordarea facilităților de călătorie nefiind obligații contractuale, ci sunt acordate conform legilor speciale care le reglementează, coroborat cu prevederile O.U.G. nr. 62/2016, art. 6 alin. (1).

Totodată, recurenta subliniază că legea stabilește atât facilitățile, categoriile sociale de persoane care beneficiază de facilități, cât și condițiile și procedura de acordare, fără a reglementa obligația de plată a unor dobânzi în situația neachitării la scadență a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi.

Astfel, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta subliniază că, în opoziție cu cele susținute de către intimata-reclamantă și reținute în mod eronat de către instanța de fond, respectiv de către instanța de apel, această obligație de plată a facilităților de călătorie diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

În altă ordine de idei, recurenta face precizarea că trebuie realizată o distincție clară între noțiunea de facilitate de călătorie stabilită prin legi speciale și noțiunea de subvenție reprezentând compensația aferentă pachetului minim social, stabilită contractual.

În acest sens, arată că motivul realizării acestei distincții este important, deoarece contractele de servicii publice, aferente perioadei deduse judecății, nu reglementează facilitățile de călătorie acordate anumitor categorii de persoane, ci subvențiile reprezentând compensația aferentă pachetului de servicii publice aprobat prin Anexa 2 a acestora.

Menționează că, în esență, facilitatea de călătorie reprezintă o scutire parțială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, față de care operatorii de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari și solicită de la A.R.F., pe bază de decont, contravaloarea reducerii aplicate.

În schimb, subvențiile aferente pachetului de servicii publice sunt compensații acordate din bugetul de stat operatorilor de transport feroviar de călători pentru realizarea serviciului de transport public de călători, aprobate prin contractele de servicii publice încheiate.

Totodată, recurenta solicită a se observa că, între A.R.F. și "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. nu sunt încheiate convenții care să prevadă, drept clauză penală, penalități de întârziere, în ipoteza în care obligația principală nu este executată.

Totodată, arată că dispozițiile Legii nr. 72/2013, care se completează cu cele ale O.G. nr. 13/2011, sunt aplicabile, așa cum se prevede expres în cuprinsul său, raporturilor contractuale dintre părți, în ipoteza în care "termenul de plată nu este prevăzut în contract", și nu obligațiilor legale, iar art. 1 alin. (1) din același act normativ restrânge fără echivoc sfera de aplicare a legii la creanțe certe, lichide și exigibile rezultate dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, situația premisă pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 72/2013 fiind încheierea unui contract.

Prin urmare, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 72/2013, intimata-reclamantă face trimitere în mod indirect la aplicabilitatea normelor răspunderii civile contractuale, cu toate că aceasta nu evidențiază în cerere nici măcar o singură obligație contractuală neexecutată.

În continuare, recurenta afirmă că raportul juridic stabilit între părți este un raport de drept financiar public, specific acestor categorii de raporturi fiind regimul de putere publică pentru satisfacerea interesului public. Mai mult, susține că aceste raporturi de drept financiar public sunt supuse principiului strictei destinații a sumelor bugetare alocate, cu încadrarea în bugetul aprobat, astfel încât, față de împrejurarea că sumele de bani provin de la Ministerul Finanțelor Publice, nu îi este imputabilă A.R.F. întârzierea plății sumelor cu această destinație.

În continuare, arată că, în condițiile în care acordă aceste sume de bani ce provin de la bugetul de stat, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, recurenta nu este altceva decât intermediarul care pune la dispoziția operatorilor de transport feroviar, inclusiv intimatei reclamante, respectivele sume de bani, în limita sumelor alocate cu această destinație.

Cum raportul juridic nu este contractual, recurenta susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și nu se pot aplica dispozițiile art. 1 din Legea nr. 72/2013 care stabilesc că actul normativ se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile contractuale, astfel încât hotărârea pronunțată încalcă în mod vădit prevederile art. 1 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, reiterează că, față de împrejurarea că facilitățile sunt plătite de la bugetul de stat, raportul juridic născut este unul de putere publică, de drept financiar public, iar plata facilităților de călătorie generează o cheltuială bugetară. De asemenea, evocând dispozițiile art. 14 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, recurenta susține că plata unor dobânzi pentru întârziere trebuie să aibă temei legal, să fie autorizate în "legi specifice și în legi bugetare anuale".

Legea specifică la care face referire art. 14 din Legea nr. 500/2002 este Legea nr. 1/2011 pe care chiar intimata-reclamantă își întemeiază acțiunea, neexistând nicio prevedere legală care să pună în sarcina recurentei A.R.F. plata de dobânzi pentru întârzierea în a acorda facilități de la bugetul de stat.

În ceea ce privește lipsa unei prevederi bugetare, recurenta menționează că a preluat patrimoniul și creditele bugetare aferente activității prevăzute în sarcina sa în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 62/2016, modificată și aprobată prin Legea nr. 53/2017, prin protocol de predare-preluare, potrivit art. 8 alin. (4) din actul normativ anterior menționat.

Analizând dispozițiile legale anterior expuse, precum și legea privind aprobarea bugetului de stat și rectificarea bugetară aferente anilor 2019-2020, recurenta face observația că Ministerul Transporturilor nu a predat către A.R.F. credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligației de plată în termen a facilității de călătorie, astfel încât A.R.F. nu poate plăti dobândă penalizatoare pentru întârziere din bugetul alocat pentru facilitate.

Totodată, precizează că nu există niciun capitol ori subcapitol bugetar în care să fie încadrate plățile de penalități pentru întârziere. Așadar, dacă ar admite că A.R.F. trebuie să plătească dobânzi, ar însemna să se realizeze o cheltuială suplimentară, care nu se regăsește în nicio lege și în nicio prevedere bugetară. Prin urmare, consideră că nu pot fi plătite din capitolul bugetar 68.01 "Asigurări și Asistență Socială" decât cheltuielile vizând facilitățile propriu-zise, neexistând un subcapitol bugetar din care să se plătească penalități.

La 1 martie 2024, pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ a formulat recurs și împotriva deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023.

Astfel, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei de completare și, în rejudecare, respingerea acțiunii intimatei reclamante "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. și în ceea ce privește capătul de cerere referitor la "actualizarea sumelor conform prevederilor art. 1522 alin. (1) și (5) și art. 1535 din C. civ..", respectiv respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.556.169,40 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.04.2022, până la data achitării integrale a sumei.

Totodată, precizează că prevederile art. 1489 alin. (2) C. civ. trebuie interpretate numai în coroborare cu dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 13/2011 care, la art. 8 alin. (2), stabilesc în legătură cu dobânzile penalizatoare că acestea produc la rândul lor dobânzi în cazul existenței unei convenții speciale încheiate în acest sens și numai pentru dobânzile datorate pe cel puțin un an.

Recurenta consideră că nu este incidentă nici situația prevăzută de teza finală a art. 1489 alin. (2) C. civ., respectiv când dobânzile sunt cerute în instanță de la data cererii de chemare în judecată, întrucât această ipoteză are caracter subsidiar, aplicându-se numai în lipsa unei prevederi legale sau contractuale.

În continuare, arată că ținând cont de raportul dintre art. 1489 alin. (2) din C. civ. și art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care este cel dintre norma generală și norma specială, primul text completându-se cu cel de-al doilea, în lipsă de contract sau prevedere legală expresă, pot fi solicitate în instanță doar dobânzile aferente unor dobânzi remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării și producerii de noi dobânzi, sens în care arată că problema capitalizării dobânzilor este tranșată prin prevederile art. 1489 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că art. 1489 C. civ. se referă la dobânda (sumei de bani) ca prestație ce face obiectul plății, în sensul art. 1469 C. civ., prestație la care debitorul s-a obligat prin contract sau la care este obligat în temeiul legii, având natura juridică a fructului civil (astfel cum este definit de art. 548 C. civ.).

Totodată, arată că nu se poate face confuzie între această dobândă (cu natura juridică a fructului civil), care are o reglementare specifică și "dobânda legală" al cărei regim juridic este reglementat de art. 1536 C. civ., ca daune moratorii în cazul obligațiilor bănești, al cărei cuantum poate fi stabilit în diverse acte normative (precum O.G. nr. 13/2011 care stabilește procentul dobânzii legale penalizatoare).

Mai arată că, potrivit art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, în cauza de față, arată că între părțile litigante nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, obiectul acțiunii reprezentând pretenții ce constau în plata cu întârziere a deconturilor precizate în cererea de chemare în judecată.

În continuare, arătând că, potrivit art. 8 din O.G. nr. 13/2011 și în lipsa unei convenții speciale, penalitățile de întârziere nu pot produce dobânzi legale, recurenta-pârâtă precizează că O.G. nr. 13/2011 definește distinct în art. 1 alin. (2) dobânda remuneratorie și în art. 1 alin. (3) dobânda penalizatoare, iar art. 8 reglementează faptul că dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că nu este admisibilă aplicarea anatocismului decât în situația dobânzilor remuneratorii.

De asemenea, menționează că, prin efectul dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, este exclusă aplicarea art. 8 alin. (3) și dobânzilor penalizatoare, astfel încât, în opinia sa, dispozițiile art. 8 alin. (3) nu reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare nici prin coroborarea acestora cu dispozițiile art. 1489 alin. (2) C. civ.

Referindu-se în continuare la prevederile art. 1530-1535 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală la care intimata reclamantă face referire în cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă, evocând conținutul dispoziției art. 1530 C. civ., arată că, la o primă analiză a textului de lege, se poate observa că dreptul de a solicita daune interese izvorăște din cauzarea unui prejudiciu. Or, în speța dedusă judecății, este vorba de acordarea unor facilități unor persoane care au un statut special, statut recunoscut prin lege.

În continuare, recurenta susține că dobânda legală reglementată de art. 1535 din C. civ. cu referire la O.G. nr. 13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz, contractele neexecutate referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații, ceea ce nu se verifică în speță.

Consideră că acordarea daunelor interese moratorii poate avea ca temei juridic numai dispozițiile care reglementează executarea silită a obligațiilor (Capitolul III - Titlul vechiul C. civ.), respectiv executarea prin echivalent (Secțiunea IV din Capitolul III Titlul vechiul C. civ.), în speță, art. 1535-1536 C. civ.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, acordarea daunelor interese moratorii nu se poate face în temeiul dispozițiilor legale care reglementează altă instituție juridică, precum dobânzile sumelor de bani reglementate de art. 1489 C. civ., întrucât s-ar ajunge la valorificarea unei lex tertia cât timp condițiile de acordare a daunelor moratorii și a dobânzii sumelor de bani sunt diferite, în primul caz datorându-se de la scadență fără punere în întârziere (art. 1535) sau de la punerea în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației (art. 1536), iar în al doilea caz (art. 1489 alin. (2) se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta-pârâtă învederează că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale datorate pentru plata cu întârziere a penalităților de întârziere, deoarece au aceeași natură juridică și, în consecință, nu este permisă acordarea daunelor-interese moratorii la penalități.

Prin urmare, având în vedere faptul că suma de 1.556.169,40 RON solicitată de către intimata-reclamantă reprezintă dobândă legală penalizatoare, recurenta susține că aceasta nu poate să producă la rândul ei dobânzi, deoarece a fi o dublă plată, astfel încât consideră că, în cazul admiterii acțiunii, nu se impune acordarea dobânzii legale (daune-interese).

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, față de dispozițiile legale pe care intimata-reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, obligația care a stat la baza acțiunii este una legală, și nu contractuală, astfel încât, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, obligația de plată a facilităților de călătorie acordate diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători nu generează dobânzi.

Totodată, a mai susținut și faptul că legislația aplicabilă în materie nu prevede perceperea de dobânzi, precum și faptul că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său.

Dincolo de faptul că dobânda legală penalizatoare este accesorie obligației principale de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, că însăși recurenta face referire în motivarea recursului la Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, în numele statului, și S.N.T.F.C. "CFR Călători" S.A., contract preluat de către A.R.F. în cursul anului 2017, precum și la Contractul de servicii publice pentru perioada 2020-31 decembrie 2021, aprobate prin H.G. nr. 231/30.03.2016 și H.G. nr. 146/20.02.2020, stabilirea naturii juridice legale sau contractuale a obligației este lipsită de relevanță în cauză.

Din examinarea considerentelor deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023, Înalta Curte observă că instanța de prim control judiciar a reținut că obligațiile pretinse de reclamantă trebuie analizate ca izvorând din lege, respectiv din art. 6 alin. (1), (4) și (5) din H.G. nr. 42/2017 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016.

Totodată, având în vedere că temeiul juridic al acestei cereri a fost exprimat în mod clar de către reclamantă ca fiind art. 1535 din C. civ. și O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte notează că dreptul la dobânda legală penalizatoare este recunoscut indiferent de izvorul obligației de plată, dat fiind faptul că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 și cele ale art. 1535 din C. civ. nu disting în acest sens.

Astfel, prin art. 1535 alin. (1) C. civ. se consacră dreptul creditorului la daune interese moratorii, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, pentru ipoteza neexecutării la scadență a unei obligații bănești. În speță, părțile litigante nu au convenit asupra cuantumului daunelor interese moratorii prin inserarea, în contracte, a unor clauze penale moratorii, astfel încât, în lipsa unei determinări convenționale a daunelor interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligației pecuniare, art. 1535 alin. (1) teza I C. civ. recunoaște creditorului dreptul la daune interese în cuantumul prevăzut de lege (evaluarea legală).

Dispoziția amintită își găsește corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenției părților obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii sale nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale prin care a fost stabilită obligația principală de plată a facilităților de călătorie.

Totodată, Înalta Curte arată că amplele argumente ale recurentei-pârâte ce vizează situația de fapt, preluarea deconturilor și bugetul repartizat acesteia nu constituie critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că argumentele recurentei-pârâte ce vizează organizarea și funcționarea sa, ca de altfel și ampla distincție făcută de aceasta cu privire la "facilități de călătorie" și "compensații" nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, câtă vreme obiectul dosarului nu îl reprezintă acordarea de facilități de călătorie către terți, ci dreptul pretins de reclamantă este dreptul la dobânzi pentru plata compensațiilor făcută cu întârziere. Or, o astfel de apărare devine inutilă în condițiile în care sumele datorate de către recurenta-pârâtă cu acest titlu au fost deja plătite, fiind un aspect necontestat plata principalului făcută cu întârziere, litigiul vizând exclusiv daunele-interese cauzate de această întârziere.

În altă ordine de idei, Înalta Curte nu poate reține nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că raportul juridic stabilit între părți este un raport de drept financiar public. În aceste sens, se reține că, deși recurenta nu a argumentat în mod concret critica formulată, raportul de drept fiscal cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.556.169,40 RON cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 1/2011, precum și la plata daunelor interese conform art. 1535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 1.556.169,40 RON.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici susținerea recurentei-pârâte în sensul că obligația principală nu ar fi generatoare de dobânzi întrucât plata facilităților este o cheltuială bugetară pentru care Legea nr. 500/2002 reglementează principiul strictei destinații. În primul rând, normele din Legea nr. 500/2002 invocate de recurenta-pârâtă reglementează reguli privind cheltuielile bugetare și responsabilitățile ordonatorilor de credite, și nu raporturile dintre persoanele de drept public, neputând fi interpretate în sensul că un terț reclamant nu ar fi îndreptățit la despăgubiri moratorii în condițiile art. 1535 din C. civ.

Totodată, răspunderea civilă a recurentei-pârâte nu poate fi înlăturată, chiar dacă argumentează că îndeplinirea obligațiilor sale s-a făcut conform art. 6 din O.U.G. nr. 62/2016 și că ordonatorul principal de credite nu a virat la timp sumele respective.

Așadar, chiar dacă recurenta-pârâta efectuează plăți în limita alocărilor bugetare, o astfel de apărare nu o poate exonera de la obligația de plată la termenul scadent și nu poate afecta dreptul reclamantului creditor de a fi despăgubit pentru prejudiciul ce i s-a creat, fiind lipsită de relevanță conduita ordonatorului principal de credite în sensul nealocării sumelor de bani pentru plata datoriilor la scadență.

În concluzie, având în vedere că nicio dispoziție legală nu interzice perceperea de dobânzi derivând din executarea cu întârziere a unei obligații de plată de către o autoritate a statului, Înalta Curte reține că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 din C. civ. și cele ale O.G. nr. 13/2011.

Cât privește critica recurentei-pârâte în sensul că daunele-interese moratorii nu pot fi cumulate cu plata dobânzii legale, deoarece au aceeași natură juridică, Înalta Curte o va respinge, reținând că, în speță, nu s-a solicitat cumulul penalităților de întârziere cu dobânda legală, întrucât ambele îndeplinesc aceeași funcție de cuantificare predeterminată a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată, ci, în realitate, reclamanta a solicitat dobânda legală aferentă sumei pretinse cu titlu de dobândă penalizatoare, calculată pentru intervalul dintre data introducerii cererii de chemare în judecată și data achitării integrale a sumei solicitate prin acțiune.

Prin urmare, reclamanta a solicitat capitalizarea dobânzii moratorii (penalizatoare) și acordarea de dobânzi aferente acestei sume. În principiu, atât legea generală (C. civ.), cât și legea specială (O.G. nr. 13/2011) interzic anatocismul, însă, de la această prohibiție există doar excepțiile reglementate de art. 1489 alin. (2) C. civ. și de art. 8 alin. (2) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Așadar, Înalta Curte reține că, prin excepție de la principiul înscris în art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 (dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate), aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1535 C. civ. poate avea loc doar în măsura în care aceste prevederi se corelează fie cu dispozițiile art. 1489 din C. civ., fie cu dispozițiile art. 8 alin. (2) sau (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 1489 alin. (2) din C. civ., dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că, în anumite situații, anatocismul este permis, fiind prevăzute trei modalități de implementare: pe cale legală, prin clauze contractuale exprese sau printr-o hotărâre judecătorească. Cum dispozițiile art. 1489 alin. (2) din C. civ. nu disting între dobânda penalizatoare și remuneratorie, se desprinde concluzia că, în cazul în care nu există reglementare legală ori clauză contractuală, dobânzile pot fi cerute pe cale judecătorească.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul. Cum instanța de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalități - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. (2) din C. civ. (legea sau contractul, în limitele permise de lege) aceasta în mod just a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. (2) teza ultimă C. civ., ce permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi atunci când sunt cerute în instanță, dobânzi ce curg de la data cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

De asemenea, nu se poate reține că este vorba despre o dublă reparație, deoarece suma ce face obiectul capătului principal de cerere a fost acordată cu titlu de dobândă legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor în temeiul H.G. nr. 42/2017. Această sumă a fost calculată raportat la cuantumul facturilor emise de reclamantă și a avut în vedere perioada de timp cuprinsă între data de scadență a facturilor și plata efectivă, pe când suma solicitată prin capătul accesoriu de cerere urmează a se calcula raportat la suma 1.556.169,40 RON, obiect al capătului principal de cerere, și are în vedere perioada de timp ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, cu scopul de a sancționa atitudinea pasivă a pârâtei până la achitarea integrală a sumei ce face obiectul capătului principal de cerere.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023 și a deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1901/A din 5 decembrie 2023 și a deciziei civile nr. 92/A din 23 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.