ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2335/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 3 septembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 655.857,92 RON, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, a daunelor-interese conform art. 1.535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 655.857,92 RON și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 213 din 17 februarie 2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, fiind anulată sentința apelată și fixându-se termen pentru rejudecarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 655.856,59 de RON, cu dobânda legală penalizatoare de la 3 septembrie 2019 până la achitarea integrală a debitului, precum și suma de 10.163,57 de RON, cheltuieli de judecată.

Pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a declarat recursuri împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021 și deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, iar reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că prin înscrisul intitulat "răspuns la întâmpinare" reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, conform art. 204 C. proc. civ., având în vedere faptul că prin acest act de procedură reclamanta nu a făcut altceva decât să facă apărări împotriva întâmpinării formulate de pârâtă.

A susținut recurenta-pârâtă că, în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ., intimata-reclamantă ar fi putut completa cererea inițială printr-o cerere modificatoare sau completatoare și nu prin răspunsul la întâmpinare.

A arătat recurenta-pârâtă că prima instanță a respectat prevederile art. 22 din C. proc. civ., analizând toate documentele aflate la dosarul cauzei, procedând în final la încadrarea acțiunii, prin aplicarea corectă a legii, contrar celor reținute prin considerentele deciziei pronunțate în apel.

A precizat recurenta-pârâtă că toate aspectele privind litigiul au fost puse în discuția părților, actele de procedură și înscrisurile au fost comunicate conform prevederilor legale, astfel încât acestea au avut posibilitatea de a-și exprima opinia în timpul judecării cauzei.

Totodată, a menționat că prima instanță a examinat în mod real problemele esențiale supuse controlului judecătoresc, argumentând în mod corect raționamentul juridic ce a condus la soluția pronunțată în prezenta cauză.

A învederat recurenta-pârâtă faptul că părțile, pe timpul procesului, au administrat probe, au pus concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept, astfel că, în pronunțarea hotărârii, prima instanță a respectat prevederile legale, motivând și încadrând corect acțiunea, contrar celor reținute de către instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a expus în continuare ample critici ce vizează soluția pronunțată de instanța de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, critici ce se regăsesc întocmai în memoriul de recurs formulat de această parte împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021 sunt următoarele:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că nu pot fi reținute susținerile sale conform cărora dispozițiile privind dobânda legală reglementată de art. 1.535 din C. civ., cu referire la O.G. nr. 13/2011, precum și la Legea nr. 72/2013, nu sunt incidente, întrucât aceste acte normative privesc exclusiv convențiile, iar în convenția dintre părți nu este stipulată o dobândă.

Recurenta-pârâtă a precizat că este organizată și funcționează, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 62/2016 - art. 1, în subordinea Ministerului Transporturilor, ca instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor.

A menționat că scopul înființării sale este acela de a desfășura mai multe activități, printre care și activitatea privind "asigurarea alocării, în limita fondurilor bugetare aprobate prin bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităților pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislației în vigoare", conform art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 62/2016.

A precizat recurenta-pârâtă că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile din Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, pe dispozițiile O.U.G. nr. 62/2016 și ale Legii nr. 72/2013, raportat la O.G. nr. 13/2011.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu pe cea contractuală.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor și reclamantă, aprobat prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016, preluat de către pârâtă prin protocolul nr. x din 3 iulie 2017, nu prevede acordarea facilităților de călătorie către operatorii de transport feroviar, acordarea facilităților în cauză realizându-se conform prevederilor legale și nu contractuale.

Contractul de servicii publice, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, nu poate fundamenta cererea de chemare în judecată formulată de către intimata- reclamantă, având în vedere faptul ca acesta nu are ca obiect plata facilităților de călătorie, obiectul contractului fiind reglementat de art. 2, conform căruia:, (...) stabilește obligațiile reciproce ale "CFR Călători" S.A. și ale Ministerului Transporturilor în vederea realizării serviciului public social de transport feroviar de călători".

A susținut recurenta-pârâtă că raportul juridic contractual născut din contractul de servicii publice reglementează plata subvențiilor reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, iar instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile contractuale, omițând să analizeze faptul că, prin raportare la obiectul contractului de servicii publice, acesta vizează exclusiv condițiile de performanță și calitate a căror îndeplinire atrage acordarea subvenției reprezentând compensația aferentă îndeplinirii obligațiilor de serviciu public, conform prevederilor art. 38 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998.

A precizat recurenta-pârâtă că trebuie realizată o distincție clară între noțiunea de facilitate de călătorie stabilită prin legi speciale și noțiunea de subvenție reprezentând compensația aferentă pachetului social minim, stabilită contractual, întrucât contractul de servicii publice la care se face referire în prezenta cauză nu reglementează facilitățile de călătorie acordate anumitor categorii de persoane, ci subvențiile reprezentând compensația aferentă pachetului de servicii publice. Facilitatea de călătorie reprezintă o scutire parțială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, iar operatorii de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari și solicită pe bază de decont contravaloarea reducerii aplicate de la AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ.

A menționat recurenta-pârâtă că acordarea facilităților din prezenta cauză se face în baza Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, iar în contractul de servicii publice nu este prevăzut niciun parametru în funcție de care se poate calcula, acorda ori deconta facilitatea de călătorie intimatei-reclamante.

Așadar, contractul de servicii publice mai sus menționat nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligația de plată a facilităților de călătorie.

Contravaloarea acestor permise de călătorie, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, conform prevederilor Legii nr. 210/2003, iar scadența obligației de plată nu se stabilește din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, în cauză nefiind incidente dispozițiile acesteia, ale O.G. nr. 13/2011 sau ale art. 1.530-1.535 C. civ.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, "Subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocare cu această destinație".

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod nelegal prevederile Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

A precizat că plata facilităților de călătorie este reglementată prin lege, nu contractual, iar obligația de plată a acestora se face din bugetul de stat, având în vedere faptul că plata facilităților este o cheltuială bugetară, legea nereglementând obligația de plată a unor dobânzi în situația neachitării la scadență a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi.

A mai susținut recurenta-pârâtă că art. 1 – art. 12 din O.G. nr. 112/1999 detaliază sfera beneficiarilor facilităților de călătorie, iar procedura de decontare este prevăzută de Ordinul nr. 1697/2012.

Operatorul de transport feroviar (în speță, intimata-reclamantă) aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari și solicită pe bază de decont contravaloarea reducerii aplicate de la AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ, iar sumele precizate în deconturile emise și anexate prezentei acțiuni nu sunt purtătoare de dobânzi, întrucât nu prevăd o dată scadentă.

A mai precizat recurenta-pârâtă că acordarea sumelor compensatorii cuvenite reclamantei se realizează lunar conform prevederilor din contractul de servici publice, însă această compensație de serviciu public se repartizează pe trimestre după aprobarea legii bugetului de stat și a trimestrializării bugetului.

Ca atare, astfel cum a conchis recurenta-pârâtă, plata facilităților de călătorie acordate potrivit legii se realizează în urma primirii subvențiilor de la bugetul de stat.

A mai arătat recurenta-pârâtă că dispozițiile Legii nr. 72/2013, care se completează cu cele ale O.G. nr. 13/2011, sunt incidente în cazul neexecutării unor obligații contractuale; or acordarea facilităților de călătorie, fiind recunoscute prin lege anumitor categorii de persoane, nu reprezintă obligații contractuale. Raportul juridic stabilit între părți nu este de natură contractuală, fiind vorba despre un raport juridic de drept financiar public.

Având în vedere faptul că sumele de bani provin de la Ministerul Finanțelor Publice și, potrivit principiului strictei destinații a sumelor bugetare alocate, recurenta-pârâtă a susținut că nu îi este imputabilă întârzierea plății sumelor cu această destinație.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 62/2016, asigură alocarea "în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităților prevăzute pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislației în vigoare", iar, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, "subvențiile alocate anual din bugetul de stat, în condițiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensația aferentă pachetului minim de servicii, precum și facilitățile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislației în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinație".

Astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, între părți nu sunt încheiate convenții care prevăd penalități de întârziere, în ipoteza în care obligația principală nu este executată, iar prevederile art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice reglementează principiul strictei destinații a cheltuielilor bugetare. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare. Așadar, plata unor dobânzi pentru întârziere trebuie să aibă temei legal, să fie autorizată în "legi specifice și în legi bugetare anuale".

Recurenta-pârâtă a expus pe larg aspecte ce vizează obligațiile pe care le-a preluat prin protocolul de predare-preluare nr. x/236 din 3 iulie 2017 și a susținut că Ministerul Transporturilor nu i-a predat credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligației de plată în termen a facilității de călătorie.

A precizat recurenta-pârâtă că nu există niciun capitol ori subcapitol bugetar în care să fie încadrate plățile de penalități pentru întârziere, iar instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat și aplicabilitatea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 62/2016, care prevede că "scopul înființării Autorității pentru Reformă Feroviară aste de a desfășura următoarele categorii de activități: (...) h) alocarea asigurării subvențiilor, în limita fondurilor aprobate prin bugetul de stat, prevăzute în contractele de servicii publice, încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători și răspunderii privind alocarea acestora".

Referitor la modificarea adusă prin actul adițional nr. x din 8 octombrie 2018, privind dispozițiile art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice, recurenta-pârâtă a precizat că această modificare s-a efectuat tocmai pentru a nu mai exista neînțelegeri și conflicte între părți și că a luat din timp măsurile necesare de a avea disponibilități pentru plata compensațiilor, dar plata efectivă presupune o procedură mult mai amplă, fiind necesare și avizele din partea Ministerului Finanțelor Publice.

Referitor la obligarea sa la plata dobânzii legale, a susținut că, potrivit art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, în cauză, între părți nu au fost stabilite raporturi juridice care pot genera plata dobânzii legate.

Dobânda legală reglementată de art. 1.535 din C. civ., cu referire la O.G. nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă sunt următoarele:

Recurenta-reclamantă a susținut că obligația de plată ce îi incumbă pârâtei este o obligație contractuală, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat cu Ministerul Transporturilor, care a fost preluată de Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Conform art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2016, "prin derogare de la prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române republicată, cu modificările și completările ulterioare, începând cu anul 2017, actele adiționale la contractele de servicii publice se încheie de A.R.F. și se aprobă prin decizie a președintelui A.R.F. (...)".

Ca atare, față de actul normativ de înființare, AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a preluat în baza protocolului de predare-primire nr. x/236 din 3 iulie 2017 de la Ministerul Transporturilor, contractul de servicii publice și actul adițional nr. x la acesta, subrogându-se în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea.

Ulterior, la 19 octombrie 2019, prin actul adițional încheiat la protocolul de predare-primire nr. x/236 din 3 iulie 2017, AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a preluat de la Ministerul Transporturilor activitatea privind asigurările și asistența socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de calatori, în original, depuse de operatori la Ministerul Transporturilor și neachitate, potrivit Anexei 1.

În cursul anului 2017, părțile au încheiat actele adiționale nr. x și 4 la contract.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în ceea ce privește actul adițional nr. x, instanța de apel a reținut că reclamanta, semnând acest act juridic, și-a asumat că plata nu va fi făcută de către AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ de îndată ce depune documentele justificative, respectiv în termenul de 30 de zile de la depunerea documentelor pe care a decis să îl acorde pârâtei până la acel moment, ci condiționat de "limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat".

Raportat la prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 "acordarea facilităților de călătorie este strict condiționată de încadrarea în limita prevederilor bugetare", iar conform alin. (4), "răspunderea privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata sumelor prevăzute în bugetul A.R.F. revine ordonatorului de credite din cadrul A.R.F."

A susținut recurenta-reclamantă că, din formularea textului legal, reiese că legiuitorul a urmărit ca acesteia, în calitate de prestator de servicii, să i se asigure fondurile necesare îndeplinirii obligației principale, de a asigura transportul public de călători pe calea ferată, serviciu ce nu poate fi asigurat atât timp cât intimata sau alți debitori ai unor obligații similare nu achită la timp contravaloarea serviciilor prestate.

Astfel, nicio interpretare a textului legal, în sensul că AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ este exonerată de răspundere în situația lipsei fondurilor nu poate fi primită, după aprecierea recurentei-reclamante.

Mai mult, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, din interpretarea sistematică a textelor legale rezultă că sintagma folosită de legiuitor vizează nedepășirea sumelor alocate cu această destinație, nicidecum obligarea unui profesionist, care prestează servicii de transport feroviar după un orar bine stabilit, să efectueze prestația în mod continuu, urmând a fi plătit discreționar, în limita unor credite care ar putea fi sau nu aprobate.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 584/1998, raporturile dintre C.F.R. Călători și instituțiile publice se reglementează prin contractul de activitate încheiat între C.F.R. Călători, pe de o parte și Ministerul Transporturilor, în numele statului, pe de altă parte, context în care în mod corect a arătat că modificarea introdusă prin Anexa la decizia președintelui AUTORITĂȚII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 482/2018, prin actul adițional nr. x, prin care aceasta urmărește o exonerare legală de răspundere, nu poate fi prezumată drept o manifestare de voință liber consimțită a reclamantei.

Mai mult, recurenta-reclamantă a susținut că această clauză prin care intimata-pârâtă urmărește exonerarea de răspundere în cazul neachitării la timp a serviciilor de transport, intră sub regimul clauzelor abuzive, astfel cum acestea sunt definite de art. 14 lit. a) din Legea nr. 72/2013, conform cărora "sunt calificate ca abuzive (...) clauzele contractuale care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare", iar raportat la prevederile art. 15 alin. (1) din același act normativ, acestea "sunt lovite de nulitate absolută".

Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, în sensul că nu a făcut dovada că, la momentul la care a depus facturile din 15 octombrie 2018, 29 octombrie 2018, 15 noiembrie 2018, 18 decembrie 2018, 20 decembrie 2018 cu documentele justificative, fuseseră aprobate în bugetul de stat și fonduri bugetare pentru plata acestor debite, recurenta-reclamantă a susținut că și-a îndeplinit obligațiile, prin răspunsurile date la solicitarea AUTORITĂȚII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 03.2/478 din 26 iunie 2018 privind situația estimată a facilităților pe semestrul II 2018.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate la 4 aprilie 2022.

La 29 aprilie 2022, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei nr. 2209/2021, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Întâmpinarea a fost comunicată la 12 mai 2022.

La 5 mai 2022, intimata-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a formulat întâmpinare la recursul părții adverse, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată la 12 mai 2022.

La 23 mai 2022, ambele părți au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte notează că, deși cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură reglementate de dispozițiile art. 204 Cod procedură civilă, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza de către instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are dreptul să își modifice cererea de chemare în judecată numai până la primul termen la care este legal citat.

Conform prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Revenind la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că la 26 noiembrie 2019 intimata-reclamantă a depus la dosar un act de procedură, numit expres "răspuns la întâmpinare" și tot expres întemeiat în drept pe dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții legale care reglementează dreptul reclamantului de a răspunde la întâmpinare.

Ca atare, cel puțin la nivel formal se poate reține că intenția reclamantei a fost în cauză aceea de a răspunde la întâmpinare, aspect care poate fi reținut pe de o parte din inexistența oricărei intenții a părții de a-și modifica acțiunea, pe de altă parte din faptul că în răspunsul la întâmpinare se invocă dubla întemeiere a raporturilor juridice dintre părți – legală și contractuală – și nu în ultimul rând din faptul că în finalul actului de procedură se solicită "admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată" (fără nicio referire la o eventuală modificare a acesteia).

În acest context, în lipsa unei manifestări de voință exprese ori implicite a reclamantei de a-și modifica cererea introductivă de instanță și în contextul în care în răspunsul la întâmpinare s-au făcut precizări, de altfel judicioase, cu privire la natura duală a raporturilor juridice dintre părți, insistându-se și pe componenta contractuală a acestora, în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut culpa primei instanțe în necalificarea corespunzătoare a actului de procedură, simpla formulare a răspunsului la întâmpinare în termenul defipt de legea de procedură neavând aptitudinea de a autoriza, prin ea însăși, o astfel de calificare.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că admiterea apelului și anularea sentinței tribunalului, cu consecința stabilirii unui termen pentru evocarea fondului, chiar în condițiile greșitei aplicări a dispozițiilor art. 204 Cod procedură civilă, nu este de natură a justifica admiterea recursului din această perspectivă, pentru următoarele argumente:

Deși instanța de apel nu a reținut in terminis, drepturile și obligațiile dintre părți au o dublă întemeiere: legală și contractuală, contractul încheiat între părți, cu actele adiționale subsecvente fiind unul impus de lege, similar, exempli gratia, contractelor de răspundere civilă obligatorie. Acest lucru reiese din articolul 1 al contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 al societății reclamante, aprobat prin art. 1 din H.G. nr. 231/2016 și din preambulul acestei hotărâri de guvern, în care sunt menționate temeiurile de drept: Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 108 din Constituția României și art. 38 și art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 .

În plus, prezintă relevanță și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231/2016, care prevăd faptul că sus-amintitul contract de servicii publice stabilește obligațiile reciproce ale reclamantei și ale Ministerului Transporturilor în vederea realizării serviciului public social de transport feroviar de călători

Totodată, relevante sunt și dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 3 la Ordinul M.T. nr. 1697/2012, care prevăd la pct. 3 că decontarea contravalorii permiselor de călătorie în interes personal se efectuează de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii către Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. în baza deconturilor întocmite conform situațiilor din borderourile de emitere.

Toate aceste dispoziții care au fost reținute ca stând la baza raporturilor juridice dintre părți fundamentează concluzia deja enunțată, că natura obligațiilor stabilite în sarcina părților are o dublă determinare: legală și contractuală.

De aceea, Înalta Curte apreciază că, de vreme ce tribunalul a reținut ca temei al pretențiilor deduse judecății doar obligațiile impuse în sarcina pârâtei prin textele legale, excluzându-le pe cele contractuale, invocate corect prin răspunsul la întâmpinare, de vreme ce o analiză judicioasă a temeiurilor răspunderii trebuia să plece oricum de la natura dublă, legală și contractuală a acestei răspunderi, prin admiterea apelului tocmai în considerarea necesității unei astfel de analize complexe recurentei-pârâte nu i s-a cauzat nicio vătămare, iar lipsa vătămării face ca în cauză să nu fie întrunită condiția impusă de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nefiind vorba despre o nulitate expres prevăzută de lege, în condițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu va fi reținut.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că în cadrul acestui recurs nu poate analiza criticile ce vizează nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care, prin decizia atacată, Curtea s-a pronunțat exclusiv cu privire la calificarea juridică a actului de procedură numit de parte "răspuns la întâmpinare" ca fiind o completare a cererii cu care instanța a fost învestită, fără a face aprecieri cu privire la temeinicia acțiunii.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum Înalta Curte a arătat în considerentele ce preced, în mod legal s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, fiind fără semnificație, din perspectiva naturii pretențiilor deduse judecății (dobânzi), împrejurarea că instanța de apel nu a reținut și natura legală a raporturilor juridice dintre părți.

Instanța de apel a reținut că prin art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2015 – 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor și reclamantă, contract aprobat prin H.G. nr. 231/2016, s-a stipulat expres că "pentru facilitățile de călătorie acordate potrivit legii, A. va primi de la direcția de specialitate economică din cadrul Ministerului Transporturilor compensații conform documentelor justificative prezentate de aceasta", iar urmare a înființării AUTORITĂȚII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ în subordinea Ministerului Transporturilor conform O.U.G. nr. 62/2016, prin protocolul nr. x/236/03.07.2017 pârâta s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Transporturilor stabilite prin contractele de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2015 – 2 decembrie 2019 aprobate prin H.G. nr. 231/2016.

Înalta Curte reține că intimata-reclamanta din prezenta cauză este un operator feroviar care desfășoară activități de interes public național, respectiv transport feroviar public de călători și, dată fiind importanța activității de interes național desfășurate de C.F.R. Călători, contractul de servicii publice mai sus menționat a fost aprobat prin hotărâre de guvern, fiind publicat în Monitorul Oficial al României.

Existând o convenție între părți, care particularizează drepturile și obligațiile decurgând din dispozițiile legale evocate în cadrul analizei primului recurs, dar pe care părțile și le-au asumat în concret, rezultă că în cauză devin aplicabile și dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Așadar, raportul juridic dedus judecății izvorăște și din acordul de voință al părților și are și o componentă contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.

Ca atare, sunt incidente atât dispozițiile Legii nr. 72/2013, deoarece contractul este încheiat între un profesionist și o autoritate a statului român, respectiv Ministerul Transporturilor, dar și prevederile art. 1.535 din C. civ. cu raportare la O.G. nr. 13/2011, neputând fi reținută critica recurentei-pârâte în sensul că dispozițiile acestor acte normative au fost aplicate nelegal de către instanța de apel.

Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în caz de executare cu întârziere a obligației de plată nu este de natură să atragă inexistența obligației de plată a acestor dobânzi, așa cum susține recurenta-pârâtă, în cauză fiind aplicabile regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de C. civ., care constituie dreptul comun, dar și cele ale Legii nr. 72/2013 și ale O.G. nr. 13/2011.

Articolul 1.535 alin. (1) C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligației de către debitor, acesta fiind temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani. Prin urmare, contrar criticilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale prin contractul încheiat.

Înalta Curte subliniază că argumentele recurentei-pârâte ce vizează organizarea și funcționarea sa, ca de altfel nici ampla distincție făcută de aceasta cu privire la "facilități de călătorie" și "compensații" nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, obiectul dosarului nu îl reprezintă acordarea de facilități de călătorie către terți, ci dreptul pretins de reclamantă de a primi, la termen, compensațiile, decontarea acestor facilități acordate terților și, astfel, dreptul la dobânzi pentru plata compensațiilor făcută cu întârziere.

Se cuvine subliniat, sub acest aspect, că aceste apărări ale recurentei-pârâte nu pot fi primite nici din perspectiva faptului că ele vizează chiar pretenția principală decurgând din contract, anume sumele datorate din decontări. Or, o astfel de apărare devine ineficientă în cauză în condițiile în care sumele datorate de către recurenta-pârâtă cu acest titlu au fost deja plătite, fiind un aspect necontestat plata principalului făcută cu întârziere, iar în litigiu au rămas daunele-interese cauzate de această întârziere.

Susținerea despre nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unui pretins raport financiar public, care exclude, în lipsă de stipulație contrară, răspunderea Autorității pentru penalități, va fi, de asemenea, înlăturată.

În acest sens, sunt apreciate ca relevante statuările deja făcute în legătură cu natura mixtă a raporturilor juridice între părți, precum și cele referitoare la împrejurarea că latura convențională a acestor raporturi juridice implică un profesionist și o autoritate contractantă, devenind astfel aplicabile, în lipsa unor prevederi contractuale exprese, prevederile art. 6-8 din Legea nr. 72/2013 cu privire la scadența obligației principale și la dobândă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că amplele argumente ale recurentei-pârâte ce vizează situația de fapt, preluarea deconturilor și bugetul repartizat acesteia nu constituie critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite în speță de către recurenta-reclamantă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că, odată cu actul adițional nr. x din 8 octombrie 2018, reclamanta, semnând actul, și-a asumat și faptul că plata va fi făcută de către pârâtă condiționat de "limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat".

Recurenta-reclamantă a susținut că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 62/2016, reiese că sintagma folosită de legiuitor vizează nedepășirea sumelor alocate cu această destinație, nicidecum obligarea unui profesionist, care prestează servicii de transport feroviar după un orar bine stabilit, să efectueze prestația în mod continuu, urmând a fi plătit discreționar, în limita unor credite care ar putea fi sau nu aprobate.

A mai invocat recurenta-reclamantă nulitatea absolută a clauzei introduse prin actul adițional nr. x, în raport cu prevederile art. 14 lit. a), coroborat cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Înalta Curte reține că aceste critici au fost expuse în cererea de apel, iar prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și care să vizeze decizia din apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau pretinsele greșeli de judecată săvârșite de instanța de prim control judiciar, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

O ultimă critică dezvoltată în același memoriu de recurs vizează faptul că instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada faptului că, la momentul la care a depus facturile din 15.10.2018, 29.10.2018, 15.11.2018, 18.12.2018, 20.12.2018 cu documentele justificative, fuseseră aprobate în bugetul de stat și fonduri bugetare pentru plata acestor debite, dar această reținere este contrazisă de împrejurarea că recurenta-reclamantă a susținut că și-a îndeplinit obligațiile prin răspunsurile date la solicitarea AUTORITĂȚII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 03.2/478/26.06.2018 privind situația estimată a facilităților pe semestrul II 2018.

Înalta Curte evidențiază faptul că nemulțumirea recurentei-reclamante este determinată de modul în care instanța de apel, evaluând probele administrate, a conchis asupra stării de fapt, însă prin aceasta instanța de casare nu este învestită cu examinarea unei norme de drept pretins încălcate, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs.

Astfel, temeinicia stării de fapt reținută de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de casare invocat și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) tezele a II-a și a III-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021 și a deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.