ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 234/2026

Ședința publică din data de 19 februarie 2026

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile privind răspunderea civilă contractuală.

La data de 31.03.2023 reclamanta a formulat o precizare prin care a solicitat dobânzi și penalități de la data de 18.01.2019, data notificării pârâtelor cu privire la faptul că reclamanta a emis pretenții asupra garanției de bună execuție, constituită în baza contractului de lucrări nr. x din 10.09.2010 și a solicitat eliberarea de către pârâte a garanției către Universitatea Politehnica Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 409 din 03.04.2024, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor A. S.A. - Sucursala Timișoara și A. S.A. - Agenția Burebista, invocată prin întâmpinare și s-a respins cererea reclamantei Universitatea Politehnică Timișoara în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. - Sucursala Timișoara și A. S.A. - Agenția Burebista ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință.

S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare.

A fost admisă în parte cererea formulată și precizată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A. S.A., fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 250.000 RON cu titlu de prejudiciu, precum și dobânzi legale penalizatoare aferente sumei de 250.000 RON, calculate începând cu data de 18.01.2019 și până la achitarea efectivă și integrală a debitului restant.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 165 din 04.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 172.000 RON, cu titlu de prejudiciu, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 172.000 RON, calculate începând cu data de 18.01.2019 și până la achitarea efectivă și integrală a debitului restant.

A fost menținută în rest sentința atacată.

A fost obligată intimata reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1.332,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 2517 și 2523 C. civ. în soluționarea criticilor din apel privind prescripția dreptului material la acțiune.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a calculat termenul de prescripție începând cu data notificării recurentei din 25.04.2019, întrucât aceasta trebuia să stabilească în concret data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana răspunzătoare. În acest sens, recurenta menționează că despre neexecutarea contractului de lucrări și nepredarea investiției finalizate, reclamanta a avut cunoștință cel puțin la data de 27.09.2016, când a luat decizia de a nu prelungi contractul și de a angaja un alt executant, respectiv de a emite pretenții asupra garanției de bună-execuție.

În acest context, recurenta susține că înregistrarea acțiunii la 22.03.2023 a avut loc cu mult după împlinirea termenului de prescripție.

În continuare, autoarea recursului a subliniat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât acțiunea formulată anterior în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Timiș nu întrerupe cursul termenului de prescripție. În acest sens a susținut că la data înregistrării dosarului evocat prescripția era împlinită iar, pe de altă parte, cauza și obiectul erau diferite de prezenta acțiune.

Or, pentru a se produce efectul întreruptiv, legiuitorul a avut în vedere existența unei identități între părți, obiect și cauză, iar acțiunea să fi fost respinsă doar pentru motive formale, fără analiza fondului dreptului dedus judecății.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 525 din 20.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2019, întrucât în prezenta cauză se reanalizează practic condițiile răspunderii civile delictuale a băncii,

În aprecierea recurentei, au fost încălcate și dispozițiile 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală a băncii deoarece nu există vreo obligație contractuală încălcată de aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate [...] când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Acest motiv presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Conform dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Criticile recurentei privind faptul că intimata-reclamantă Universitatea Politehnică Timișoara a cunoscut inexistența sumelor în conturi înainte de data la care a transmis băncii notificarea cu nr. 5013 întrucât durata pentru execuția și finalizarea obiectului de investiții conform contractului de lucrări nr. x din 10 septembrie 2010 a fost inițial prelungită până la data de 10 septembrie 2012, ulterior până la 30 septembrie 2016, nu pot fi primite.

Stabilirea momentului subiectiv când titularul dreptului la acțiune a cunoscut efectiv paguba și persoana responsabilă este o chestiune de fapt, care ține de probațiune și nu constituie un motiv de nelegalitate, recursul, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmând să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Curtea de apel a reținut în mod corect, asemeni tribunalului, data de 24 aprilie 2019, ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv data emiterii notificării nr. 5013.

În ceea ce privește efectul întreruptiv al prescripției conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. referitor la acțiunea formulată anterior în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.: "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă".

Recurenta susține că pentru a se produce efectul întreruptiv prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. trebuie să existe identitate de părți, obiect și cauză între cele două cereri de chemare în judecată, fiind necesar totodată ca cererea de chemare în judecată anterioară să fie respinsă doar pentru motive formale, fără analiza fondului dreptului dedus judecății.

Critica este nefondată.

Astfel, cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci, pentru a se considera că prescripția a fost întreruptă prin cererea anterioară, noua cerere trebuie să vizeze același drept subiectiv, dar nu același temei juridic.

Prin decizia civilă nr. 525/A din 20 septembrie 2022, în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timișoara a reținut că o eventuală răspundere patrimonială a pârâtei A. S.A. se putea naște numai în măsura în care pârâta își asuma contractual o astfel de obligație, fie în baza unui contract încheiat cu titularul contului, dar în beneficiul reclamantei, fie în baza unui contract convenit direct cu reclamanta, în ambele cazuri fiind vorba despre o eventuală răspundere contractuală a acesteia.

În dosarul nr. x/2019 s-a reținut așadar că reclamanta nu poate invoca răspunderea civilă delictuală în condițiile în care o eventuală obligație de a păstra și elibera sumele consemnate în anumite conturi bancare cu respectarea drepturilor beneficiarului și a art. 90 - 92 din H.G. nr. 925/2006 se putea naște numai în măsura încheierii de către pârâtă cu B. S.R.L. a unui contract având ca obiect deschiderea unui cont cu afectațiune specială sub forma unui cont de garanție de bună execuție.

Pe de altă parte în Decizia nr. 1/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în paragraful 64 următoarele:

"... prin decizii de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în situația în care noua acțiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen de 6 luni, instanța de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond. Dacă, în urma acestei examinări, pretențiile reclamantului sunt apreciate ca fiind fondate, prescripția dreptului la acțiune se consideră că este întreruptă. Dimpotrivă, în situația în care acțiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, ca prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripției. Prin urmare, noul C. civ. propune o abordare diferită a modului de examinare a excepției prescripției dreptului la acțiune care, în concepția anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, împiedica examinarea fondului pricinii (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 2.288 din 6 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, publicată în Buletinul Casației nr. 1/2014)".

Recurenta critică decizia recurată și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și susține încălcarea autorității de lucru judecat și a normelor de drept material cu privire la incidența răspunderii civile contractuale și a existenței în cauză a unei pretinse obligații contractuale încălcate de către bancă.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, concluzia care se desprinde cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei nr. 525/A din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara pronunțate în dosarul nr. x/2019 este aceea că răspunderea contractuală a pârâtei recurente poate fi angajată și în ipoteza încheierii de către aceasta cu B. S.R.L. a unui contract având ca obiect deschiderea unui cont cu afectațiune specială sub forma unui cont de garanție de bună execuție.

Nu poate fi reținută alegația recurentei în sensul că între bancă și clientul său B. S.R.L. nu s-au încheiat contracte pentru deschiderea unor conturi cu afectațiune specială destinate depunerii unor garanții de bună execuție în baza contractului de lucrări nr. x din 10 septembrie 2010, pe care aceasta l-a încheiat cu Universitatea Politehnică Timișoara. Ordinele de plată și extrasele de cont ale societății B. S.R.L. au înserată mențiunea "garanție de bună execuție".

Este nefondată critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, precum și aceea privind inexistența unei obligații convenționale a băncii față de titularul contului și față de Universitate.

În jurisprudența sa, Înalta Curte a reținut că garanția bancară are un caracter autonom și reprezintă angajamentul irevocabil și, în principiu, necondiționat al emitentului (banca) prin care aceasta se obligă față de un ordonator (titularul contului), ca în baza unui raport juridic preexistent al acestuia cu un terț, să plătească terțului (beneficiarul garanției) suma de bani afectată cu acest titlu. Banca își asumă contractual un set bivalent de obligații prin deschiderea contului de garanție, atât față de ordonatorul garanției, cât și față de beneficiar.

Acest raport juridic se transpune într-o stipulație pentru altul, în care beneficiarul are dreptul de a cere promitentului executarea obligației, dar se emancipează de o simplă stipulație prin caracterul său autonom, în măsura în care emitentul nu poate opune beneficiarului excepții ale raportului juridic fundamental.

Așa fiind, nu poate fi primită critica recurentei privind faptul că instanțele fondului au reținut în realitate o răspundere civilă delictuală, care în speță nu poate opera, raportat la concluziile definitive și cu putere de lucru judecat din dosarul nr. x/2019.

În considerentele sentinței civile nr. 761 din 26 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, menționată prin decizia nr. 525/A pronunțată în dosarul nr. x/2019 s-a reținut destinația conturilor deschise de societatea B. S.R.L.: "Referitor la conținutul concret al acestor obligații, se cuvine a observa că în extrasele de cont depuse de pârâtă se menționează tipul contului drept "cont depozit colateral", ceea ce contrazice susținerile pârâtei în sensul că "aceste conturi nu ar fi avut nici o afectațiune specială". De asemenea, s-a reținut că "regimul aplicat de unitatea bancară în privința conturilor societății B. S.R.L. și a sumelor constituite drept garanție în aceste conturi a fost unul specific unui depozit cu afectațiune specială, așa cum de altfel se și menționează în extrasele de cont, și nu a unor conturi curente obișnuite, de care beneficiarul poate dispune în mod liber".

În cauză, nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Curtea de Apel reținând în mod corect îndeplinirea condițiilor legale pentru atragerea răspunderii contractuale a recurentei față de dezlegările definitive date problemelor de drept în litigiul anterior purtat între părți.

Fapta ilicită a recurentei care atrage obligația de reparare a prejudiciului este nesocotirea prevederilor art. 90-92 din H.G. nr. 925/2006 prin eliberarea către societatea B. S.R.L. a garanției de bună execuție, fără acordul intimatei pentru eliberarea garanției către executant.

Art. 90 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006 statuează că din contul de disponibil deschis pe numele contractantului pot fi dispuse plăți către contractant, cu avizul scris al autorității contractante.

Față de aceste considerente, în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/A din 4 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 februarie 2026.