ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 26.01.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea Politehnica Timișoara, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 172 mp situat în str. x, Timișoara, jud. Timiș, intabulat în CF nr. x, nr. cadastral x, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 554 C. civ. Pârâta Universitatea Politehnica Timișoara a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției achizitive, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a solicitat respingerea acțiunii. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1417/26.07.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 77/29.03.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B., prin mandatar C., formulând următoarele critici de nelegalitate: - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, recurenții susținând că întreaga motivare a instanței de apel pleacă de la premisa că imobilul ar fi fost preluat abuziv în perioada 1945-1989 și ar intra în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "în sensul pre­zentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat". Însă, pentru ca autorii recurenților să fi pierdut dreptul de pro­prietate, iar imobilul să fi fost preluat în perioada 1945-1989, trebuia ca dreptul acestora să fi fost radiat din cartea funciară, iar posesia să nu fi fost exercitată. Aceste două condiții nu sunt îndeplinite, întrucât autorii recurenților au fost proprietari tabulari și posesori până la momentul decesului, recurenții dobândind drepturile prin succesiune și exercitând posesia asupra întregii su­prafețe a imobilului. Contrar susținerii instanței de apel, pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 tre­buia să fi existat o preluare a imobilului anterioară anului 1989, neputându-se trage concluzia unei asemenea preluări din documentele depuse la dosar. Concluzia instanței de apel este în sen­sul că, deși exista calitatea de proprietar tabular în perioada 1946-2001 pentru suprafața de 568 mp și se exercita efectiv posesia asupra acestei suprafețe, iar singurul moment când un terț s-a pretins proprietar asupra imobilul este la 14.02.2001 (data întabulării) sau 19.04.1999 (data hotărârii), recurenții ar fi trebuit să depună în perioada 2001-2002 cerere de restituire a imobilului cu pri­vire la care aveau calitatea de proprietari tabulari și exercitau posesia. Dacă ar fi existat o expropriere a terenului în perioada 1945-1989, aceasta ar fi vizat întreaga suprafață de 568 mp, așa cum rezultă din Fișa Tehnică emisă de Sfatul Popular al Orașului Timișoara, în care sunt evidențiate imobilele pro­puse pentru expropriere, în care D. și E. sunt menționați ca proprietari ai terenului înscris în CF nr. x al Orașului Timișoara, cu nr. topo x - grădină - în suprafață de 568 mp. Precizează recurenții că suprafața de 396 mp a rămas intabulată în favoarea acestora și după pronunțarea sentinței nr. 5577/1999. În mod ilegal, din patrimoniul autorilor recurenților a fost preluată su­prafața de 172 mp printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 1999, într-o cauză în care nici autorii și nici recurenții nu au avut calitatea de parte (deși aveau calitatea de proprietari tabulari). - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 554 C. civ. Recurenții au invocat în cauză faptul că statul nu era propri­etar la momentul la care pârâtei i s-a constituit dreptul de proprietate prin sen­tința nr. 5577/1999 și că, nefiind preluat abuziv în perioada 1945-1989, imobilul nu este supus restituirii în condițiile Legii nr. 10/2001. Cu referire la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin Decizia nr. 19/2009, Curtea Constituțională a arătat că "textul criticat deschide accesul la justiție fos­tului proprietar sau moștenitorilor acestora, în situația în care bunurile nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar în ipoteza în care bunurile ce au aparținut foștilor proprietari fac obiectul unor legi speciale, aceștia au dreptul de acces la justiție, potrivit acelor legi speciale". Rezultă că instanța avea obligația să stabilească concret dacă imo­bilul face obiectul legilor speciale de reparație. Or, instanța a ajuns la o concluzie greșită, pe baza unei greșite aplicări a dispozițiilor legale. Susținerea că lipsa plângerii de carte funciară ar avea vreo relevanță este evident nefondată, de vreme ce recurenții au formulat prezenta acțiune în revendicare, invocând expres nevalabilitatea titlului pârâtului. Susținerea că în procesul în care recurenții nu au fost parte (deși erau proprietari tabulari) instanța putea dezlega, cu caracter obligatoriu și opozabil acestora, aspecte privind modul de preluare a terenului în patrimoniul statului este nefondată, deoarece hotărârea judecătorească nu produce efecte decât între părți și succesorii acestora. Susținerea că "posesia în fapt" ar fi fost pierdută concomitent cu edificarea construcțiilor este nefondată, sub două aspecte. Pe de o parte, "posesia în fapt" nu poate avea semnificația pierderii unuia dintre atributele dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, construcția unor imobile pe terenul altuia reprezintă o instituție ce era reglementată în pe­rioada 1945-1989 de dispozițiile art. 494 C. civ. din 1864. Susținerea că preluarea terenului a fost realizată în perioada comunistă prin expropriere nu poate fi primită, neexistând un act de expropriere, propune­rea sau acordul în vederea exproprierii nefiind translative de proprietate, iar procedura exproprierii nefiind finalizată, dreptul de proprietate al autorilor recurenților nefiind radiat. În sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 intră imobilele pre­luate cu titlu valabil și imobilele preluate fără titlu valabil, nu și cele preluate fără titlu. În cauză nu există niciun act de preluare, astfel încât nu se poate susține că imobilul ar fi fost preluat cu sau fără titlu valabil, deci nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Faptul că în CF, nesistată, figura dreptul recurenților de proprietate până în anul 2001, dovedește deplin dreptul acestora de proprietate și inexistența titlului unui terț, având în vedere caracterul constitutiv al înscrierii în cartea fun­ciară și lipsa unei modificări/radieri, rezultând lipsa efectului extinctiv al drep­tului de proprietate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Universitatea Politehnica Timișoara a solicitat respingerea recursului și judecata în lipsă. A arătat intimata că în mod legal instanța de apel a reținut că terenul ce face obiectul acțiunii a fost expropriat de autoritățile de stat în perioada comunistă și că posesia de fapt a fost pierdută de către intimată concomitent cu edificarea, din fondurile statului, de către aceasta, a căminului nr. 14, începând cu anii 1965. De asemenea, în mod legal instanța de apel a reținut că în speță nu sunt incidente dezlegările date de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008. Prin sentința nr. 5577/1999 a Judecătoriei Timișoara s-a constatat exproprierea terenului în scopul extinderii Complexului Studențesc, iar prin act normativ special (art. 166 din Legea nr. 84/1995), în baza acestei hotărâri judecătorești, s-a constatat cu putere de lucru judecat, că imobilele construite din fondurile statului au trecut în proprietatea Universității Politehnica Timișoara. A mai arătat intimata că situația exproprierii a fost constatată cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5577/1999 a Judecătoriei Timișoara, reclamanții nu au uzat de legea specială de reparație, iar dispozițiile art. 554 C. civ. invocate de către reclamanți nu erau în vigoare la data exproprierii. Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și acordarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează: - În mod nefondat pretind reclamanții caracterul nelegal al deciziei atacate, despre care au susținut că a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și, în mod specific, a dispozițiilor sale cuprinse în art. 2 lit. i). Pretinzând că bunul imobil revendicat, în suprafață de 172 mp, situat în Timișoara, județul Timiș, parte integrantă din terenul în suprafață mai mare de 568 mp (în total), nu a făcut niciodată obiectul preluării (abuzive) de către stat, contrar celor stabilite prin decizia de apel, reclamanții au susținut, ca argumente, pe de o parte, că ei au deținut calitatea de proprietari tabulari pentru întreaga suprafață de 568 mp, în mod continuu, de la data dobândirii (anul 1946), când dreptul a fost înscris inițial pe numele autorilor și ulterior pe numele lor ca succesori în drepturi, până la 14.02.2001 (când a avut loc dezmembrarea terenului și înscrierea dreptului intimatei pentru suprafața de 172 mp), iar, pe de altă parte, că în tot acest interval de timp au avut și exercitat posesia întregii suprafețe de teren (568 mp). Prin urmare, potrivit acestora, singura preluare abuzivă a fost cea realizată de pârâtă și s-a produs ca efect al pronunțării sentinței civile nr. 5577/19.04.1999 a Judecătoriei Timișoara. Aceste susțineri sunt lipsite de orice acoperire în realitatea juridică a cauzei. Atunci când susțin o greșită interpretare și aplicare a art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestând preluarea abuzivă de către stat a terenului în litigiu, este de remarcat că reclamanții se raportează la forme și mijloace legale de realizare a transferului de proprietate recunoscute la nivelul legislației aplicabile în perioada anterioară lui decembrie 1989. Spre exemplu, potrivit acestora, calitatea lor de proprietari tabulari în perioada 1946 – 2001 nu a fost pierdută deoarece nu a existat un acord de voință asupra constituirii ori strămutării proprietății, care (constituire ori strămutare) să fi fost înscrisă în cartea funciară, așa cum impunea art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938. În teza reclamanților, pentru ca autorii lor să fi pierdut dreptul de proprietate, iar imobilul să fi fost preluat în perioada 1945 – 1989, ar fi trebuit ca dreptul să fi fost radiat din cartea funciară, iar posesia să nu fi fost exercitată asupra terenului. Pe baza probelor administrate în cauză, instanțele de fond au stabilit, însă, că terenul în suprafață de 172 mp, din totalul de 568 mp ce a aparținut autorilor reclamanților, numiții D. și F., a făcut obiectul preluării abuzive de către stat încă din anul 1965, pe calea exproprierii de imobile în vederea extinderii complexului studențesc destinat să servească Universității Politehnice Timișoara, aspecte ce au fost deduse din actele pregătitoare ale măsurii de expropriere – adresa nr. x/30.01.1965 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara privind acordul pentru expropriere, procesul-verbal nr. x/10.02.1965 al aceluiași Sfat Popular de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere, adresa nr. x/10.02.1965 a Sfatului Popular de verificare a regimului juridic al mai multor imobile – și din existența faptică a construcțiilor (cămine studențești) în vederea edificării cărora s-a propus exproprierea de imobile și s-au emis autorizațiile de construire nr. x/13.05.1965 și nr. y/8.12.1965. Împrejurarea că voința autorităților statului comunist de la acea vreme, de realizare a exproprierii, nu a fost încorporată în conținutul unui decret, iar implementarea ei nu a fost finalizată și cu plata unei despăgubiri pentru imobilele afectate, așa cum se întâmpla în cele mai multe din cazurile de expropriere realizate în epoca comunistă, nu semnifică – după cum corect au evaluat instanțele de fond atare situație circumstanțială – faptul că exproprierea nu a fost realizată ori că preluarea abuzivă a imobilelor afectate de această măsură nu ar mai fi avut loc, cât timp s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, prin sentința civilă nr. 5577/19.04.1999 a Judecătoriei Timișoara, că obiectivele urmărite prin măsura exproprierii au fost realizate, fiind construite din fondurile statului căminele studențești și date în folosința Institutului Politehnic Timișoara, încă din anul 1966. Între imobilele afectate de această măsură se regăsește și cel înscris inițial în CF x, ce a aparținut autorilor reclamanților, Concluzia corectă a instanței de apel a fost aceea a unei preluări abuzive, fără titlu valabil, realizată de stat, în înțelesul dat acestei noțiuni prin dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, tocmai valorizând ca atare afirmațiile reclamanților care au pretins nefinalizarea demersurilor privind exproprierea (prin neemiterea unui decret de expropriere și prin neacordarea de despăgubiri), dar, în același timp, și informațiile obținute pe bază de probe, referitoare la realizarea în fapt a obiectivelor urmărite prin expropriere. Așadar, lipsa unui acord de voință asupra constituirii ori strămutării dreptului de proprietate privind terenul din str. x și neînscrierea acestui acord în cartea funciară a bunului imobil, nu constituie argumente valabile spre a înlătura concluzia pertinentă a instanței de apel în privința realizării unei preluări abuzive, fără titlu valabil, de către stat, în limita suprafeței de teren afectată de obiectivele exproprierii (căminul studențesc), preluare realizată în anul 1965, și în privința aplicării regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 bunului imobil. Acordul de voință asupra constituirii ori strămutării de drepturi reale și înscrierea sa în cartea funciară, menționate ca atare în dispozițiile art. 17-18 din Decretul-lege nr. 115/1938, a căror inexistență este văzută de reclamanți ca dovadă a continuității neîntrerupte a dreptului lor de proprietate asupra întregului teren de 568 mp, sunt mecanisme legale ce asigurau transferul de proprietate asupra bunurilor imobile, dar a căror invocare este în antiteză cu însăși norma de drept pe care aceștia își sprijină critica, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, normă dedicată oricăror forme de preluare fără titlu valabil. Art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, normă ce a fundamentat calificarea instanțelor de fond ca preluare fără titlu valabil realizată de stat în privința imobilului în litigiu, e un text de lege cu conținut exhaustiv, completator în raport cu toate ipotezele de preluări realizate de stat, particularizate în cuprinsul art. 2 lit. a) – h) și acoperă orice alte situații de preluare, de la cele realizate pe baza unui titlu, dar care e nevalabil, până la cele preluate în lipsa oricărui temei sau a oricărei forme de legalitate, inclusiv preluările de facto. În alte cuvinte, faptul că nu s-a realizat o preluare cu titlu – pe care o invocă reclamanții atunci când reclamă absența mecanismelor de asigurare a unui transfer legal de proprietate, în raport cu normele în vigoare la data arătată – nu înseamnă că nu a existat o preluare de către stat a proprietății autorilor lor, instanțele de fond constând și calificând corect faptul că în speță a fost vorba de o formă de preluare abuzivă, lipsită de un titlu valabil al bunului de către stat. Nici neînscrierea vreunei mențiuni în cartea funciară a imobilului (în care reclamanții au continuat să-și înscrie transmisiunile de drepturi pe cale succesorală, însă fără acoperire în situația juridică reală a bunului) în legătură cu această preluare nu constituie un contraargument valabil al intervenirii/producerii sale, cât timp și în cazul unei exproprieri care ar fi întrunit condițiile calificării de preluare cu titlu, dobândirea de drepturi reale era posibilă fără înscrierea în cartea funciară, așa cum prevede expres art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 în cazul transmisiunilor pentru cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere. În sfârșit, cu titlu general, nesocotirea niciunui alt reper legal instituit în vederea asigurării unei transmisiuni valabile a dreptului de proprietate asupra imobilelor în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu poate constitui un argument valabil al infirmării/negării producerii unei preluări abuzive, fără titlu valabil, așa cum au stabilit instanțele de fond că a avut loc în cazul dedus judecății, preluare care, prin definiție, este una produsă în afara regulilor sau cu nesocotirea acestora. Cât privește argumentul posesiei neîntrerupte exercitate de reclamanți și antecesori asupra terenului în întreaga sa suprafață de 568 mp, aceasta a fost în mod corect înlăturat chiar de instanța de apel care a reținut că posesia asupra terenului a fost pierdută concomitent cu edificarea construcțiilor de către instituția pârâtă, începând cu anul 1965 și niciun demers în redobândirea ei nu a fost efectuată în perioada comunistă și nici după 1989, în temeiul Legii nr. 213/1998 ori al Legii nr. 10/2001. În plus, afectarea terenului de existența construcțiilor lipsește acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți de aptitudinea sa firească, aceea a asigurării redobândirii posesiei terenului. Deși cu ocazia dezbaterii în fond asupra recursului, reclamanții, prin reprezentantul lor, au susținut că afirmația deținerii și exercitării posesiei asupra întregului teren trebuie înțeleasă ca posesie exercitată de ei corpore alieno, aceștia nu au explicat până la capăt noțiunea și sensul pe care îl au în vedere. Exercitarea posesiei corpore alieno se referă la elementul constitutiv al posesiei "corpus", înțeles ca stăpânire materială a bunului, care poate fi exercitat de posesor și prin intermediul unei alte persoane, dar care acționează similar unui mandatar, adică pentru și în numele titularului posesiei. În cazul dedus judecății, exercitarea posesiei asupra terenului de către reclamanți corpore alieno nu surmontează impedimentul existenței construcțiilor edificate de stat pe teren și nu explică prin intermediul cui s-a putut exercita astfel posesia în contra dreptului de proprietate asupra terenului arogat de autoritățile statale comuniste și a celui de administrare asupra construcțiilor atribuit Institutului Politehnic Timișoara. De aceea, exercitarea de către reclamanți și autorii lor a posesiei asupra întregului teren de 568 mp, afectat prin edificarea căminelor studențești în limita unei suprafețe de 172 mp, în mod continuu de la data dobândirii proprietății asupra terenului (anul 1946), rămâne doar o afirmație a acestora, lipsită de acoperire în realitatea faptică și juridică a speței, cum corect a fost apreciată de instanța de apel. Prin urmare, concluzia din decizia atacată asupra aplicabilității regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 în privința imobilului dedus judecății, cu consecința inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, este una corectă, legală și neîndoielnică. - Este, de asemenea, nefondată critica de nelegalitate a deciziei din apel, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 554 din C. civ. Norma art. 554 C. civ. nu este incidentă cauzei cât timp litigiul privește situații juridice constituite sub regimul C. civ. de la 1864, astfel că, cel puțin formal, aceasta nu poate fi invocată, cu atât mai puțin când critica este susținută, deopotrivă, cu trimitere la norme ale vechiul C. civ. (art. 494 C. civ.). Deși redă conținutul art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, din conținutul cărora deduce corect că statul este și rămâne proprietar asupra bunurilor dobândite cu titlu valabil, în timp ce foștii proprietari/moștenitorii acestora au dreptul la restituire numai în condițiile legilor speciale, recurenții critică instanța de apel întrucât n-ar fi stabilit concret dacă imobilul în litigiu face obiectul legilor speciale de reparație. Or, o astfel de critică este de neînțeles în condițiile în care chiar această dezlegare a curții de apel asupra incidenței regimului juridic special al Legii nr. 10/2001 în privința imobilului dedus judecății a fundamentat soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Critica vine, de altfel, în contradicție și cu cea de la punctul anterior, susținută cu trimitere la o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001 (respectiv a art. 2 lit. i), tocmai consecință a stabilirii incidenței acestui act normativ în privința regimului juridic al bunului imobil revendicat. Este corect modul în care instanța de apel a valorificat în actualul proces sentința civilă nr. 5577/19.04.1998 a Judecătoriei Timișoara, recunoscându-i autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, cu privire la modul de preluare a terenului în patrimoniul statului, cu valoarea unei prezumții legale relative, ce nu a fost răsturnată de reclamanți, ca terți față de aceasta. Invocarea incidenței art. 494 C. civ., ca tărâm legal al reglementării între părți a raporturilor juridice generate de edificarea căminelor studențești pe terenul aparținând antecesorilor reclamanților este, ca și acțiunea în revendicare pe drept comun dedusă judecății, expresie a negării de către aceștia a regimului juridic legal și special al Legii nr. 10/2001 incident în privința bunului imobil,care înlătură de la aplicare dreptul comun. Cum regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situații juridice nu se află la latitudinea, voința sau alegerea părții, ci stă în dispoziția legii, este limpede că invocarea art. 494 C. civ. este inadmisibilă cât timp dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează, în cuprinsul art. 10, inclusiv acest tip de raporturi juridice generate de edificarea de construcții autorizate, realizate de stat ulterior preluării abuzive a terenurilor și condițiile în care se rezolvă cererile de restituire a bunurilor preluate, formulate de persoanele îndreptățite, pentru astfel de situații. Efortul recurenților de a crea o pretinsă a treia categorie juridică, distinctă de cea a preluărilor "cu titlu valabil" și "fără titlu valabil" – agreate de aceștia ca intrând sub regimul Legii nr. 10/2001 –, identificată ca fiind cea a bunurilor preluate fără titlu, ignoră chiar conținutul exhaustiv, completator și deplin acoperitor al art. 2 lit. i) care, cum s-a arătat în cele de mai sus, acoperă toate preluările realizate de stat în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate la literele anterioare ale articolului și, în tot cazul, în categoria imobilelor preluate "cu titlu". Teza acestora, că rămâne în afara sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 categoria preluărilor fără titlu, adică aceea care corespunde preluărilor manifest abuzive, în care se includ preluările lipsite de orice aparență de legalitate ori cele în fapt, ignoră sensul și scopul reparator al legii. În plus, demonstrația este și lipsită de sens, instanța de apel calificând preluarea de către stat a terenului ce a aparținut antecesorilor reclamanților, cu prilejul exproprierii de imobile în vederea "construirii unui nou grup social studențesc în orașul Timișoara", drept preluare fără titlu valabil, titlu nevalabil care rezidă în adresa nr. x/30.01.1965, în procesul-verbal nr. x/10.02.1965. Cei care propun, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001, împotriva literei dar și în spiritul ei, sunt chiar reclamanții și aceasta, doar pentru a ieși de sub consecința neurmării căii acestei legi ce le-a fost deschisă, spre a-și asigura calea unei revendicări a imobilului în condițiile dreptului comun, așadar cu înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant. Apreciind, însă, că instanțele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin raportare la situația bunului imobil și la dispozițiile legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.