ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2427/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 3 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în raport de probele ce urmează să fie administrate în cauză, să constate existența raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă, reprezentat de împrumutul în cuantum de 50.000 de euro, acordat la data de 31.05.2018, de către reclamantă pârâtei, astfel cum rezultă din cuprinsul Ordinului de plată din data de 9 decembrie 2019, executat de către C.; să stabilească termenul de restituire de către pârâtă a împrumutului acordat la data de 31.05.2018, în vederea achiziționării imobilului situat în Timișoara, strada x, nr. 8, județul Hunedoara.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 21172 din 21 decembrie 2021, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect acțiune în constatare.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 296 din 02 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a anulat apelul incident formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 21172 din 21 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, ca netimbrat, și a respins apelul principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca neîntemeiat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 296 din 02 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată. După prezentarea situației de fapt, prin primul motiv de casare invocat, recurenta a criticat hotărârea primei instanțe susținând că a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 5 din același cod coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând un refuz nejustificat al judecătorului de a se pronunța asupra obiectului cererii cu care a fost investit, fiind incidente motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Dezvoltând, a susținut că instanța nu a analizat motivele de apel invocate de aceasta, preluând identic susținerile neîntemeiate ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării depuse și raționamentul primei instanțe de judecată, astfel încât motivarea este una formală. Mai mult, a considerat că, din analiza considerentelor instanței de apel, reiese faptul că aceasta a ignorat complet și fără justificare argumentele reclamantei în susținerea cererii de audiere a martorilor, fiind astfel pusă în situația probării unui fapt negativ, respectiv lipsa intenției de a stinge o datorie anterioară față de tatăl pârâtei. Din aceasta perspectivă, a apreciat că în cauză este incident și motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanța încălcând regulile de procedură prevăzute de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța avea obligația de a administra probele solicitate. În continuare, reclamanta a arătat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 5 din C. proc. civ. coroborate cu art. 6 din CEDO, care, în mod similar, instituie principii ce garantează accesul efectiv la instanțele de judecată, cu corelativul obligației ce revine instanțelor, de a judeca în mod efectiv cererea cu care au fost învestite. Conchizând, a arătat că decizia recurată nu respectă exigențele privind motivarea hotărârilor judecătorești, instanța de apel neprocedând la o motivare circumstanțiată la situația de fapt dedusă judecații și a ignorat atât argumentele reclamantei, cât și probatoriul administrat în dosar. Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1178, ale art. 2158 C. civ. și cele ale art. 309 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens, a subliniat că, din motivarea oferită de instanța de apel, reiese că motivul respingerii cererii de chemare în judecată este presupusa nedovedire a existenței contractului de împrumut. Aceasta a respins apelul împotriva soluției de respingere a cererii de administrare a probei cu martori, considerând că proba testimonială nu este utilă, fără a oferi o argumentare concretă privind instituția juridică incidentă în cauză. În continuare, a arătat că încheierea acordului de voințe dintre părți reiese, în mod indubitabil, din cuprinsul mențiunilor făcute în cadrul ordinului de plată, din cuprinsul actelor încheiate cu privire la imobilul achiziționat de pârâtă împreună cu soțul acesteia, ulterior acordării împrumutului, în cuprinsul cărora se menționează, în mod expres, faptul că suma de 50.000 euro, din prețul total al imobilului de 70.000 euro, a fost achitată din contul în care reclamanta a virat suma pretins a fi împrumutată, neputând fi prezumată voința de face o liberalitate sau o plată nedatorată. Făcând trimitere la dispozițiile art. 1178 și ale art. 2158 C. civ., a arătat că simplul acord de voință al părților este necesar pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut de consumație, fără a fi necesară altă formalitate. Totodată, reclamanta a învederat că, din probele administrate în dosar, rezultă cu evidență imposibilitatea morală a părților de preconstituire a contractului de împrumut. Prin ultima critică formulată, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat normele de drept material, respectiv cele ale art. 2162 C. civ., prin respingerea solicitării de stabilire a unui termen pentru restituirea sumei împrumutate. Astfel, a arătat că, atâta vreme cât rezultă în mod clar că între părțile litigante s-a încheiat un contract de împrumut, fără a fi stabilit un termen pentru restituirea împrumutului, instanța de apel era obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 2162 C. civ. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În motivarea excepției, intimata a susținut că motivele invocate sunt numai argumente ce țin de netemeinicia hotărârii, și nu de nelegalitatea acesteia. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A opinat că decizia pronunțată de către instanța de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză și o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente. În mod temeinic și legal, instanța de apel a reținut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada contractului de împrumut pretins încheiat cu intimata. Starea de fapt reiterată de către recurentă prin cererea de recurs formulată nu este susținută de nicio probă administrată în cauză. Contrar susținerilor recurentei, nicio probă administrată nu face dovada încheierii între părți a unui contract de împrumut, extrasul bancar aflat la dosarul cauzei nu face dovada contractului de împrumut pretins încheiat între părți, ci doar dovedește existența unui transfer bancar realizat între acestea. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-reclamantă în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, toate criticile recurentei care implică aprecierea situației de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr mare în cererea de recurs prezentă) menționate de recurenta-reclamantă în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să constate, pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul. În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, se reține că reclamanta A. a trimis pârâtei B., la data de 31.05.2018, prin transfer bancar, suma de 50.000 euro, aspect necontestat. Reclamanta a susținut că suma în discuție a fost trimisă pârâtei cu titlu de împrumut și a făcut trimitere la faptul că la detaliile tranzacției este stipulat "împrumut". Diferendul judiciar are la bază calificarea transmiterii sumei de 50.000 euro, în sensul că în timp ce reclamanta pretinde că suma a fost transmisă cu titlu de împrumut, pârâta a contestat existența unui contract de împrumut între părți, susținând că - în realitate - tatăl său a primit această sumă din afacerea pe care o avea cu familia A. și că suma i-a fost virată în cont la indicațiile acestuia din urmă. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluția primei instanțe, reținând că nu a fost făcută dovada acordului de voință al părților în vederea încheierii unui contract de împrumut de consumație. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual, lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum și greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material incidente în cauză. Motivele de recurs astfel formulate de recurenta-pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, reclamanta a criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) și (3) din același cod, prin ignorarea completă, în opinia recurentei, a argumentelor formulate de acesta în susținerea cererii de încuviințare a probei testimoniale. În ceea ce privește administrarea probei testimoniale în prezenta cauză, Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, în fața primei instanțe, reclamanta a solicitat, la termenul din 06 octombrie 2021, încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori și interogatoriul pârâtei. Prin încheierea pronunțată la acel termen de judecată, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei, prorogând pronunțarea asupra probei cu martori. La termenul imediat următor, reclamanta, prin apărător ales, a renunțat expres la administrarea probei testimoniale, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la 08 decembrie 2021 de prima instanță și, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de apel prin decizia atacată, răspunzând motivelor de apel formulate de reclamantă. Astfel, se constată că instanța de apel a procedat la judecata procesului, arătând argumentele de fapt și de drept care susțin soluția pronunțată, răspunzând argumentelor ambelor părți, în limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, criticile referitoare la neadministrarea probei cu martori, precum și cea privind refuzul judecătorului de a soluționa cauza sunt nefondate, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Lipsită de fundament este și cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, prin care se reclamă motivarea formală a deciziei atacate, în opinia recurentei, instanța neprocedând la o motivare circumstanțiată la situația de fapt dedusă judecății, prin ignorarea argumentelor aduse de parte și a probatoriului administrat în cauză. În speță, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de păstrare a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Or, din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurenta-pârâtă este nemulțumită, în realitate, de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Este de asemenea, neîntemeiată critica vizând nesocotirea dispozițiilor care reglementează încheierea contractului de împrumut (art. 1.178 C. civ.) și respectiv, noțiunea contractului de împrumut de consumație (art. 2.158 C. civ.), precum și cele referitoare la dovedirea unui astfel de contract, în lipsa formei scrise, necesare ad probationem, susțineri care vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Astfel, susținând, cu trimitere la textele legale menționate, că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune acordul de voință al părților și remiterea bunului, cu luarea în considerare a voinței concordante a acestora, recurenta-reclamantă ignoră statuările instanțelor fondului care, evaluând probele administrate, au constatat că în cauză nu s-a demonstrat existența unui asemenea acord de voință, concordant, care să permită concluzia unor raporturi juridice între părți, specifice celor dintre împrumutător și împrumutat. Aceasta, în contextul în care s-a reținut că, pentru dovedirea pretinsului contract, reclamanta s-a prevalat doar de existența unui extras de cont, care atestă efectuarea unui transfer bancar al sumei de 50.000 euro către pârâtă, fără administrarea niciunei alte probe care să demonstreze existența unui acord de voință corespunzător împrumutului de consumație, precum și existența unei imposibilități de preconstituire a unor înscrisurilor doveditoare. În realitate, criticile formulate de recurentă, deși pun în discuție forța obligatorie a contractului, interpretarea acestuia, efectele pe care le produce contractul de împrumut de consumație sunt străine, în cea mai mare parte, dezlegărilor din decizia atacată, care statuează asupra nedovedirii contractului de împrumut în relația dintre părți, în condițiile în care, în raport cu dispozițiile art. 309 alin. (2) și ale art. 275 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost prezentat un înscris constatator, iar invocata imposibilitate morală de preconstituire a acestuia nu a fost completată cu mijloace de probă apte să demonstreze realitatea afirmată a raporturilor juridice dintre părți. Astfel, în ceea ce privește critica formulată în sensul că, deși în situația în care între părți nu există un contract încheiat în forma scrisă ad probationem, iar instanța avea obligația de a verifica încheierea acestuia în urma coroborării probelor administrate în dosar, totuși aceasta a respins proba testimonială, probă concludentă și utilă cauzei, instanța supremă constată că instanța de apel făcut o corectă aplicare a regulilor de drept în materia probațiunii. Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care și dispozițiile art. 309 alin. (2) teza I și alin. (5) C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privința admisibilității probei actelor juridice prin declarațiile martorilor, respectiv interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu valoare mai mare decât cea prevăzută de lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Raportat la interdicția probării cu martori a actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 RON, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 310 C. proc. civ., considerând că viramentul bancar cu mențiunea "împrumut" nu are valoare probatorie de început de dovadă scrisă, deoarece nu îndeplinește cerința ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă. Astfel, se constată că instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei atacate, că, deși necontestat transferul bancar către partea adversă, mențiunea privind detaliile transferului ca fiind împrumut emană strict de la reclamantă și nu reprezintă rezultatul unui acord de voință între cele două părți, astfel că nu îi poate fi opus pârâtei cu semnificația atribuită de reclamantă. Se cuvine reamintit că împrumutul de consumație este un contract unilateral, care dă naștere la obligații numai pentru împrumutat, în principal, obligația de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeși calitate, conform art. 2158 C. civ. Așadar, scrierea în discuție (extrasul de cont bancar care conține mențiunea înscrisă cu prilejul efectuării operațiunii de transfer bancar) nu poate fi valorizată cu forța doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provine de la pârâtul căruia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă. Mai mult, chiar și în situația în care s-ar fi considerat că extrasul de cont bancar, care conține mențiunea făcută cu ocazia transferului sumei de 50.000 euro, are valoarea probantă a unui început de dovadă scrisă, acesta ar fi trebuit completat cu alte mijloace de probă. Drept urmare, din perspectiva regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 C. proc. civ., instanța de apel a reținut corect concluzia nedovedirii contractului de împrumut, exclusiv pe baza unei mențiuni înscrise pe extrasul de cont, în condițiile în care o atare probă nu are valoare autonomă, ci trebuie completată cu alte mijloace de probă, obligație procesuală neîndeplinită în cauză de reclamantă. Invocând nesocotirea dispozițiilor art. 1.270 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - a căror încălcare să o poată pretinde - este necesar să dovedească, în prealabil, că părțile au avut o asemenea relație contractuală, care le-a creat drepturi și obligații. Inversând raționamentul juridic, recurenta se situează, prin critica formulată, în sfera efectelor contractului, fără a demonstra însă, ca situație premisă, perfectarea unui contract de către părți. Susținerea recurentei, conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada existenței unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului respectivei sume (în contextul în care pârâta a susținut că era vorba de o altă destinație a plății) nu face decât să inverseze sarcina probațiunii, în contra dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligația dovedirii pretențiilor revine părții care le formulează și afirmă, iar nu celui care se apără în proces. De altfel, se constată din lecturarea memoriului de recurs că argumentarea acestor motive de casare invocat este orientată spre finalitatea, indicată expres de către această parte procesuală, de a califica natura juridică a sumei de 50.000 euro ca fiind împrumut acordat. Or, instanța supremă remarcă în această privință faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte) nu mai prevede în cadrul reglementării art. 488 acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic nu mai este reglementată ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât, într-adevăr, decelarea pe baza dovezilor administrate cauzei, a voinței părților la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un aspect de temeinicie, și nu unul de legalitate. Așadar, criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea juridică a unui act juridic nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente, instanța de recurs observă că, în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că simpla mențiune "împrumut" aflată pe ordinul de plată nu este suficientă pentru a valida achitarea sumei cu titlu de împrumut, în lipsa dovedirii unui asemenea presupus contract. Mai trebuie subliniat faptul că dezacordul recurentei față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința naturii juridice a sumei în discuție nu are semnificația unei interpretări greșite a normelor de drept incidente în speță, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală. Nefondată este și ultima critică formulată prin memoriul de recurs, prin care recurenta invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2162 C. civ., cu privire la stabilirea termenului de restituire a împrumutului. Astfel cum s-a reținut supra, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - de stabilire a unui termen pentru restituirea sumei împrumutate - a căror încălcare să o poată pretinde, este necesar să dovedească, în prealabil, că părțile au avut o asemenea relație contractuală, care le-a creat drepturi și obligații. Însă situația premisă - perfectarea unui contract de împrumut între părți - nu a fost demonstrată în cauză, pentru ca recurenta-reclamantă să poată pretinde stabilirea unui termen de restituire și să poată invoca o încălcare a dispozițiilor care reglementează stabilirea unui astfel de termen pentru restituirea împrumutului. Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.