ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 21.08.2020 sub nr. x/2020, reclamanții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au solicitat instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să constate că parcela de teren de 591 mp, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF. vechi nr. x Timișoara, cu nr. top. x, a trecut în proprietatea Statului Român, în administrarea Institutului Politehnic Timișoara, conform Decretului de expropriere nr. 240/1965 de la fostul proprietar tabular F., înainte de 1989; să se constate că terenul expropriat este ocupat de trotuar, drum public (Aleea Studenților), parcare publică amenajată și spațiu verde, amenajări de utilitate publică menite să deservească căminele studențești aflate în campusul universitar, fiind atins astfel scopul exproprierii; să se stabilească care este suprafața afectată de amenajările de utilitate publică din totalul suprafeței expropriate de 591 mp în baza unui raport de expertiză tehnică topografică; să se dispună dezmembrarea suprafeței de teren ocupată de amenajările de utilitate publică (ocupată de trotuar, drum public, parcare și spațiu verde) în situația în care acestea nu ocupă întreaga suprafață expropriată de 591 mp; să se constate în principal nulitatea absolută a certificatului de moștenire în baza căruia numita E. și-a intabulat în anul 2003 dreptul de proprietate asupra terenului expropriat și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2003; să se dispună rectificarea CF. nr. x Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților asupra terenului expropriat și ocupat de amenajările de utilitate publică și, pe cale de consecință, să dispună întabularea dreptului de proprietate al statului.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 1913/PI din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Timiș a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul 5 al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâții A., B., C. și D.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și i-a obligat, în solidar, să plătească pârâților A., B., C. și D. suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 199 din data de 05 iulie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a hotărât astfel: A admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1913/PI/17.11.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș și a schimbat sentința apelată după cum urmează: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat că terenul în suprafață de 591 m.p. înscris în CF inițial x Timișoara nr. top x, situat administrativ în Timișoara, str. x este în proprietatea Statului Român și în administrarea Universitatea Politehnică Timișoara (fostul Institut Politehnic Timișoara). A constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor suplimentar nr. 38/30.05.2003 emis de BNP G. în limita masei succesorale ce se compune din imobilul înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top x grădină în str. x în suprafață de 591 m.p. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.05.2003 de același BNP G. încheiat între pârâta E. în calitate de vânzător și pârâții A., B., C. și D. în calitate de cumpărători având de obiect imobilul înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top x grădină în str. x în suprafață de 591 m.p. A dispus rectificarea CF nr. x Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama pârâților E., A., B., C. și D. cu titlu de moștenire și înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român și în administrarea Universității Politehnice Timișoara (fostul Institut Politehnic Timișoara) asupra imobilului identificat supra. A dispus rectificarea CF nr. x Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama pârâților A., B., C., D.. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată. A obligat intimații-pârâți E., A., B., C., D. la plata către apelanți a sumei de 32.861,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în ambele faze procesuale.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 199 din 05 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs pârâții A., B., C. și D.. Prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 121/PI/20.03.2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003, cât și numeroasele hotărâri judecătorești prin care s-a dat câștig de cauză recurenților în acțiuni având ca obiect constatarea dreptului de proprietate și implicit ocuparea și folosirea fără drept a unei porțiuni de 174 mp (din totalul celor 591 mp ai terenului în litigiu) din terenul recurenților de către Municipiul Timișoara (fapt ce a condus la obligarea acestui pârât la despăgubiri). Au susținut recurenții că ceea ce se urmărește în realitate este stabilirea calității de proprietar a Statului Român asupra imobilului în litigiu, în timp ce calitatea acestora de proprietari ai terenului a fost stabilită anterior, în mod repetat, prin hotărârile menționate. În acest sens, au arătat că, în dosarul nr. x/2003, Tribunalul Timiș a respins contestația înregistrată de E. împotriva Dispoziției nr. 1399/29.11.2002 a Primarului Municipiului Timișoara, prin care s-a respins cererea de restituire a proprietății formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În litigiul mai sus menționat, tocmai reclamanta din prezentul dosar confirma faptul că imobilul nu a fost expropriat, astfel că nu poate fi restituit, întrucât nu a trecut în proprietatea statului. Deși instanța de apel a considerat că această chestiune nu a fost tranșată niciodată prin raportare la existența Decretului nr. 240/1965, recurenții au învederat că acest document a fost depus și în cadrul dosarului nr. x/2018 de către reclamanta-intimată din prezenta cauză, iar apărările formulate și înscrisurile depuse au fost reiterate și în cadrul dosarului pendinte. Este impropriu a susține că această chestiune nu a mai fost analizată, ținând cont de faptul că apărările reclamantei din dosarul pendinte sunt identice cu cele prezentate în toate dosarele anterioare. Din această perspectivă, instanța de apel, contrar legii, a statuat diferit asupra chestiunilor dezlegate, cu încălcarea flagrantă a ordinii de drept și cu anularea principiului securității juridice. Aceasta a exercitat o operațiune proprie de interpretare a hotărârilor pronunțate între părți, cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Împrejurarea că nu a fost menționat expres Decretul nr. 240/1965 în cuprinsul deciziei nr. 1658/27.11.2020, nu deschide calea reevaluării judecății, atâta timp cât chestiunea litigioasă a fost tranșată, având la bază și acest înscris. În continuare, recurenții au susținut că în mod eronat instanța de apel a apreciat ca fiind suficiente existența Decretului de expropriere nr. 240/1965, a CF x, precum și a notificării și contestației formulate de către E., pentru a confirma indubitabil faptul că s-ar fi dispus și finalizat exproprierea parcelei în discuție. Or, existența unui decret de expropriere, decizie sau orice act de preluare faptică a terenului în perioada anilor 1945-1989 nu este suficientă pentru a avea loc o expropriere și din punct de vedere juridic, astfel cum a reținut și instanța supremă într-o decizie de speță, nr. 291/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2011. Făcând trimitere la probele administrate în cauză, recurenții au arătat că din cuprinsul adresei nr. x a Arhivelor Naționale rezultă că nu au fost identificate procese-verbale de predare-preluare a imobilelor precizate în anexa Decretului nr. 240/1965 sau înscrisuri privind situația despăgubirilor, iar prin adresa nr. x/02.02.2007, Serviciul Administrare Imobile din cadrul Direcției Patrimoniu a Municipiului Timișoara se menționează că imobilul nu se află și nu s-a aflat în evidența mijloacelor fixe ale instituției. Drept urmare, au considerat că este evident un abuz de drept din partea statului de a veni acum, la o distanță de aproximativ 20 de ani de la momentul la care se putea exercita dreptul de restituire, ignorând existența a peste 20 de hotărâri judecătorești prin care a fost tranșată problema titularului dreptului de proprietate în favoarea recurenților, și a afirma că imobilul în litigiu a fost expropriat. Totodată, au învederat că, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei) s-a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale societății este respectarea principiului securității juridice, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu. Astfel, instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție. Concluzionând asupra acestui motiv de casare, recurenții au susținut că declanșarea unui litigiu în care se repune în discuție situația juridică a unui imobil care a făcut obiectul unei/multor dispute judiciare între aceleași părți, este de natură a înfrânge principiul securității raporturilor juridice civile. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a reținut că o dispoziție de respingere a notificării, chiar confirmată printr-o hotărâre judecătorească, nu are aptitudinea de a produce efecte juridice și, în niciun caz, aceea de recunoaștere a unui vechi drept de proprietate, argumentând calitatea de proprietar în favoarea statului, după cum urmează: "temeiul de drept în virtutea căruia, ca urmare a respingerii notificării remise de intimată s-a consolidat dreptul de proprietate al statului roman se regăsește tot în cuprinsul legii speciale cu nr. 10/2001 (...)". Așadar, deși instanța de apel nu a atribuit niciun efect dispoziției de respingere în cazul în care aceasta ar putea fi interpretată ca o recunoaștere a dreptului de proprietate în favoarea defunctului F., totuși, ulterior, a recunoscut un vechi drept de proprietate în favoarea statului, apreciind că a avut loc o consolidare a dreptului acestuia. Astfel, au susținut recurenții, motivarea instanței de apel este contradictorie referitor la efectele pe care le produce dispoziția de respingere a notificării, reținându-se pe de-o parte, că aceasta nu are aptitudinea de a produce efecte juridice, cu atât mai puțin de recunoaștere a unui drept de proprietate (în favoarea lui F.), iar, pe de altă parte, că dreptul de proprietate a fost consolidat în urma acestei dispoziții (în favoarea statului). În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au invocat o încălcare și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Legea 10/2001, reținându-se că temeiul de drept în virtutea căruia, ca urmare a respingerii notificării remise de intimată, s-a consolidat dreptul de proprietate al statului român se regăsește tot în cuprinsul Legii speciale nr. 10/2001 care, în textul de lege anterior enunțat dispune că "Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali". Or, capitolul III al Legii nr. 10/2001 prevede procedura de restituire, procedură care nu este aplicabilă situației pendinte, atâta timp cât imobilul nu a fost restituit. Textul de lege are în vedere ipoteza în care imobilul nu a fost restituit, deoarece acest lucru nu era posibil (de exemplu, bunul era de uz sau de interes public) și, în schimbul restituirii, au fost acordate despăgubiri/schimburi de teren, iar în niciun caz nu are în vedere ipoteza în care notificarea de restituire a fost respinsă în considerarea calității de proprietar a titularului notificării. Au mai arătat recurenții că, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele care nu sunt restituite rămân în administrarea unității deținătoare, iar nu în proprietate, astfel că, și dacă ar fi valabilă teza instanței de apel, s-ar fi consolidat dreptul de administrare, iar nu de proprietate. În ceea ce privește "deținătorul actual" al imobilului, recurenții au arătat că acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 121/PI/20.02.2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003, în care Tribunalul Timiș a menționat expres faptul că "persoana deținătoare este F.". Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Or, în cauză, atât o autoritate administrativă publică, cât și o instanță judecătorească au stabilit faptul că "deținătorul" și proprietarul imobilului era F.. Ca atare, în opinia recurenților, este evident că nu poate fi reținută vreo consolidare a dreptului de proprietate în favoarea statului în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea 10/2001, instanța de apel aplicând greșit aceste norme la situația din litigiul pendinte. Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenții au invocat și o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ. din 1864, în ceea ce privește buna-credință a lor la achiziționarea imobilului, instanța de apel apreciind în mod greșit că ar fi fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, au arătat că, atât în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938, cât și al Legii nr. 7/1996, dar și al C. civ. actual, dacă un drept a fost înscris în cartea funciară se prezumă că acel drept există. Extrasul CF care le-a fost prezentat înainte de achiziționarea imobilului nu prezenta niciun indiciu cum că nu ar corespunde realității. În același sens, nici din perspectiva principiului res judicata pro veritate habetur, nu li se poate reproșa faptul că s-au încrezut într-o hotărâre judecătorească care statua asupra calității de proprietar a imobilului în favoarea defunctului F.. Era imposibil de preconizat sau intuit faptul că situația juridică a terenului ar fi fost alta, atâta timp cât vânzătoarea le-a prezentat atât dispoziția de respingere a cererii de restituire a imobilului, care prevedea că F. este proprietar (și care menționa expres că statul nu are nicio cotă parte din dreptul de proprietate), cât și hotărârea judecătorească prin care a fost constatat faptul că dispoziția menționată este legală, dar și certificatul de urbanism nr. x/21.03.2003, eliberat chiar de către reclamantă, în scopul vânzării. Astfel, au conchis recurenții, referirea la presupusa rea-credință a acestora s-a făcut de către instanța de apel fără o motivare convingătoare, bazată pe probe, reaua-credință trebuind a fi dovedită, și nu "prezumată". În ceea ce privește analiza erorii comune și invincibile, recurenții au reclamat o motivare succintă și neconvingătoare a instanței de apel, realizată fără examinarea cu obiectivitate a probelor din dosar și cu o interpretare părtinitoare care îi induce pârâtei E. o sarcina disproporționată: aceea de a lămuri regimul juridic al unui teren în care figurează ca proprietar în CF soțul defunct, teren care aparent nu face obiectul Legii nr. 10/2001, conform dispoziției de respingere, confirmată de hotărârea instanțelor. Or, în opinia recurenților, toate aceste considerente conduc logic la concluzia că, la acel moment, a existat în mod cert o eroare comună și invincibilă în condițiile în care terenul a putut fi vândut prin îndeplinirea tuturor formalităților cerute de Statul Roman la acea vreme (2003). Cu referire la ultimul motiv de recurs dezvoltat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, mai exact cele reglementate de art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (6). În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenții au arătat că, deși prin cererea introductivă s-a solicitat și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2003 și a certificatului de moștenitor nr. x/30.05.2003, totuși instanța de apel nu a analizat motivele invocate, ci s-a limitat la a reține, în mod nereal, că recurenții au dat de dovadă de rea-credință. Instanța de apel a prezentat motivele pentru care s-ar impune nulitatea absolută a acestor acte, expunând un raționament propriu prin care a încercat să complinească absența motivării de către reclamanți, substituindu-se acestei părți și formulând practic apărări, astfel că nu poate fi identificat vreun corespondent între considerentele instanței de apel și apărările formulate în ceea ce privește nulitatea actelor. În ultima parte a memoriului de recurs, recurenții au reiterat situația de fapt, arătând demersurile făcute în calitate de proprietari ai imobilului.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 121/PI/20.02.2003 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosarul nr. x/2003, dar și a "numeroaselor" hotărâri judecătorești definitive favorabile prin care s-a tranșat chestiunea litigioasă a calității lor de proprietari ai terenului litigios, pronunțate în perioada 2006-2021 (în 11 procese civile enumerate în nota de subsol de la pagina 2 a memoriului de recurs), cu privire specială asupra hotărârilor pronunțate în dosarele Judecătoriei Timișoara nr. x/2018 (despăgubiri pentru lipsa de folosință), nr. z/2005 (obligația de a face - mutarea conductelor de apă și canalizare) și nr. y/2005 (servitute de trecere). Controversa esențială din eșafodajul motivului de casare luat în analiză vizează presupusa dezlegare jurisdicțională definitivă, a chestiunii litigioase referitoare la calitatea recurenților-pârâți de proprietari ai terenului litigios, aspect tranșat cu efect de lucru judecat, însă ignorat nepermis de către instanța de apel și repus în discuție în litigiul pendinte. Criticile sunt nefondate. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, declanșat de reclamanții Municipiul Timișoara și Consiliul Local al mun. Timișoara, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de instanțele de fond, îl reprezintă: (i) constatarea dreptului de proprietate al Statului Român și, corelativ, a dreptului de administrare al Universității Politehnice Timișoara (fostul Institut Politehnic Timișoara) asupra terenului în suprafață de 591 mp, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF vechi nr. x Timișoara, cu nr. top. x, trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 240/1965 în vederea amenajării unor utilități publice menite să deservească căminele studențești aflate în campusul universitar, amenajări ce au fost efectuate, (ii) anularea actelor juridice subsecvente perfectate de pârâta E., moștenitoarea fostului proprietar tabular, cu pârâții A., B., C. și D., (ii) precum și efectuarea cuvenitelor rectificări de carte funciară. Criticile din apel aduse modului de soluționare a capătului principal de cerere, ca și apărările corelative, au fost examinate de instanța de prim control judiciar în parametrii mecanismului procesual reglementat de art. 35 din C. proc. civ., pornindu-se de la împrejurarea de fapt premisă, anume aceea că reclamanții au posesia terenului și, astfel, o acțiune în realizarea dreptului nu le mai este îngăduită de lege. Așadar, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamanților-intimați a suspus judecății o acțiune în constatare provocatorie. Devine util prezentului control de legalitate a reaminti că, fiind definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să își dovedească dreptul pretins, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează, acțiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acțiuni în constatare, principiului subsidiarității prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiționată de inexistența, la dispoziția reclamantului, a unei acțiuni în realizarea dreptului respectiv. Aceasta întrucât, în condițiile în care, la nivel legal, există mecanisme procedurale pe care persoana interesată le poate folosi pentru a-și realiza efectiv dreptul, norma anterior redată acordă prevalență însăși realizării dreptului, și nu doar constatării existenței lui, tocmai pentru a nu trena clarificarea unor situații potențial litigioase. Drept urmare, în măsura în care, deși nu a pierdut posesia bunului, totuși dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acțiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările. Din această perspectivă, acțiunea în constatare provocatorie se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluționarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acțiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real. Este vorba, așadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părți, în înțelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietății și prin care se stabilește care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecință, preferabilitate și câștig de cauză părții care îl deține. În litigiul pendinte, instanța de apel, restabilind situația de fapt pe baza reevaluării mijloacelor de probă, a reținut că dovezile administrate în cauză (Decretul de expropriere nr. 240/1965 cu tabelul anexă și CF vechi x, coroborate cu notificarea și contestația formulate de pârâta E.) demonstrează nu doar faptul că s-a dispus exproprierea terenului litigios, ci și împrejurarea că exproprierea și-a produs efectele în totalitate, de vreme ce sunt amenajate pe el utilități ce deservesc complexul studențesc, situație de fapt de notorietate și necontestată de părțile litigante. Întrucât s-a împlinit scopul exproprierii, iar fostul proprietar tabular a fost lipsit în totalitate de toate atributele dreptului de proprietate, moștenitoarea acestuia a declanșat etapa administrativă instituită de legea specială reparatorie, nr. 10/2001, iar, mai apoi, pârâții au recurs la concursul instanței pentru a obține despăgubiri materiale pentru lipsa de folosință a terenului dobândit prin vânzare-cumpărare. A concluzionat instanța de apel, în cadrul silogismului juridic, în sensul că terenul litigios a trecut, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965, din patrimoniul fostului proprietar F. în patrimoniul statului, neavând relevanță juridică împrejurarea că Statul Român nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, câtă vreme exproprierea reprezintă o excepție de la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938 (art. 26), precum și de la efectul de opozabilitate față de terți în sistemul Legii nr. 7/1996 (art. 28). A mai reținut instanța de apel faptul că intimata-pârâtă E., moștenitoarea fostului proprietar tabular, a uzat de calea legii speciale nr. 10/2001, însă nu a parcurs întreaga procedură jurisdicțională, în sensul că nu a mai exercitat căile de atac recunoscute de lege împotriva sentinței prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării. Astfel fiind, dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar singura cale procedurală pentru recunoașterea lui este cea a acțiunii în constatare, întrucât reclamanții sunt în posesia terenului litigios, pe care s-au edificat construcțiile ce deservesc complexul studențesc. Revenind la motivul de casare în analiză, se cuvine observat faptul că recurenții pretind că titlurile exhibate, în înțelesul de moduri de dobândire a proprietății terenului, pe care, în actualul proces, se întemeiază drepturile reale contrapuse de părțile litigante, au făcut obiectul verificărilor jurisdicționale din anterioarele litigii purtate între părți, a căror rezolvare definitivă s-ar fi concretizat într-o tranșare neechivocă a calității de proprietar în favoarea recurenților. Înalta Curte reține, însă, deplin legală logica argumentativă a instanței de apel, care a apreciat că raportul juridic aici litigios nu a fost definitivat în vreo judecată anterioară, nefiind nicidecum examinat dacă și în ce temei, terenul în discuție ar fi trecut în proprietatea statului sau, dimpotrivă, ar fi rămas în patrimoniul fostului proprietar tabular. În acest punct al analizei, se cuvine reamintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigiosă". Incidența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, ca o chestiune litigioasă, care și-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăți ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată și fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanța ulterioară. Altfel spus, fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante. În aceste condiții, hotărârea care tranșează litigiul se bucură de autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție în alte procese ulterioare, firește, intrând în autoritatea lucrului judecat numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluția adoptată prin dispozitiv, precum și cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă. Se mai cuvine subliniat, având în vedere că parte din hotărârile judecătorești evocate prin memoriul de recurs au fost pronunțate în procese guvernate de C. proc. civ. din 1865, ce nu conține dispoziții similare, aspectul că atât în doctrina, cât și în jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii. Evaluarea problemei existenței sau nu a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluționate. În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține, similar instanței de apel, că nu a fost dezlegată jurisdicțional definitiv, în procesele anterioare, chestiunea controversată a calității de proprietar al terenului litigios dobândită prin efectul exproprierii din anul 1965, impunându-se a fi reiterat argumentul de principiu potrivit cu care, dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele litigioase tranșate efectiv într-o judecată anterioară, iar nu și cele care ar fi putut fi tranșate, însă, în concret, nu au fost examinate, nici măcar tangențial. Astfel, cu referire la dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Timiș, având ca obiect contestația formulată de pârâta-intimată E. împotriva dispoziției nr. 1399/2002 a Primarului municipiului Timișoara prin care a fost respinsă notificarea, formulată în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a terenului litigios în suprafață de 591 mp, este de observat că, prin sentința civilă nr. 121/PI/20.02.2003 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă prin neapelare, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația introdusă. Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat hotărârea ce a pus capăt, definitiv, dosarului nr. x/2003, are următorul conținut (redat în integralitate): "Examinând extrasul CF x Timișoara existent la 12.02.03, imobilul situat în Timișoara pe parcela topografică 9490 în suprafață de 591 mp, cuprinzând grădina în str. x, îl are ca proprietar tabular pe F., cu titlu de cumpărare nr. 818/17.05.1945. Întru atare situație, nu este justificată și întemeiată cererea și contestația reclamantei, întrucât persoana ce revendică imobilul, respectiv reclamanta, era îndreptățită să se adreseze unității deținătoare sau persoanei deținătoare a bunului imobil, potrivit art. 25 și următoarele din L.10/2001. Din extrasul CF nr. x Timișoara, rezultă că persoana deținătoare este F., chiar soțul defunctei. În această situație, calitatea de parte procesuală pasivă a Primăriei Munic. Timișoara nu este justificată. Chiar dacă prin absurd s-ar admite așa cum susține reclamanta că pe acest teren au fost construite construcții, nu a fost identificată acea persoană, astfel că reclamanta în această situație putea să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum prevede art. 26 pct. 3 din Legea 10/2001. În concluzie, contestația formulată de contestatoarea E. este neîntemeiată, astfel că dispoziția nr. x/29.11.2002 emisă de Primăria Munic. Timișoara este temeinică și legală, situație în care contestația introdusă de către aceasta va fi respinsă." Evaluând atât dispozitivul, cât și considerentele sentinței civile nr. 121/PI/2003, evident din perspectiva exclusiv a unei calificări corecte a efectului autorității de lucru judecat și a felului, obligatoriu, în care se manifestă acesta în relația dintre părți, instanța de apel a dedus corect concluzia că nu s-a statuat, în procesul anterior, asupra aceleiași situații juridice, de vreme ce a fost cercetată numai situația de carte funciară, fără să fi fost dezbătut și tranșat aspectul controversat dintre părți, referitor la efectele juridice produse de decretul de expropriere din 1965. Altfel spus, nu poate fi vorba despre o identitate de chestiune litigioasă tranșată în litigiul anterior și repusă în discuție în procesul pendinte, întrucât aspectul aici controversat nu a primit o dezlegare definitivă într-un proces anterior, care să se fi referit la unul și același raport juridic. În sensul acestei concluzii, instanța de apel a argumentat corect că, pe de o parte, dispozitivul hotărârii judecătorești, prin care s-a respins contestația, nu produce un efect recognitiv sau constitutiv de proprietate în favoarea fostului proprietar tabular. Aceasta întrucât, prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 atribuie efecte juridice dispoziției prin care se dispune restituirea în natură a bunului, nu și celei de respingere a unei atare cereri, astfel că, din moment ce hotărârea judecătorească păstrează dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, nu se poate trage concluzia că s-ar recunoaște un vechi drept de proprietate, stins prin efectul exproprierii. În egală măsură, în mod corect a observat instanța de apel că intimata-pârâtă E. nu deține o hotărâre judecătorească prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar și să fie dispusă expres restituirea bunului expropriat anterior anului 1989. Așadar, nu există în patrimoniul acesteia un "bun actual", în accepțiunea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană în cauza H. și alții împotriva României, prin care s-a statuat că există un "bun actual" în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului. Pe de altă parte, cum în mod judicios a observat instanța de apel, considerentele hotărârii judecătorești în discuție nu clarifică regimul juridic al bunului, ci fac referire numai la situația de carte funciară (în care figura în continuare ca proprietar autorul F.), fără a se cerceta și decretul de expropriere din 1965, deși contestația formulată conținea mențiunea expresă că imobilul fusese expropriat. Or, în privința situației de carte funciară, analizată în considerente, deplin legal a reținut instanța de apel argumentul că atât Decretul-Lege nr. 115/1938, prin art. 26, cât și Legea nr. 7/1996, prin art. 28, excludeau de la înscrierea în cartea funciară, exproprierea, ca modalitate de trecere a unui imobil în proprietatea publică a statului. Astfel fiind, terenul litigios a trecut din patrimoniul fostului proprietar F., în patrimoniul statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care și-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situația de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar, câtă vreme exproprierea reprezenta o excepție de la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938, precum și de la efectul de opozabilitate față de terți în sistemul Legii nr. 7/1996. De altfel, în condițiile în care prin considerente s-a repudiat calitatea procesuală pasivă a Primăriei municipiului Timișoara, hotărârea pune în evidență și o aparentă contradicție cu soluția din dispozitiv, prin care s-a respins contestația ca neîntemeiată, iar nu ca efect al admiterii unei excepții procesuale. Așadar, reiterând că, pe de o parte, rezolvarea raporturilor juridice dintre părți presupune, în mod necesar, o aplicare a normei de drept la situația de fapt concretă (pentru că acesta este conținutul funcției jurisdicționale, respectiv de a spune dreptul situației de fapt - da mihi factum dabo tibi ius), iar, pe de altă parte, că dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele litigioase tranșate efectiv într-o judecată anterioară, iar nu și cele care, chiar controversate fiind, nu au fost în concret examinate, nici măcar tangențial, Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 121/PI/20.02.2003 nu poate avea atașat un atare efect procesual în raport cu litigiul pendinte, care să fi fost ignorat nepermis de către instanța de apel. În consecință, instanța de apel nu era împiedicată să statueze în sensul opus construcției argumentative propuse de pârâții-recurenți, de vreme ce nu exista o dezlegare anterioară definitivă asupra chestiunii litigioase pendinte, astfel că nu a fost nesocotit vreun efect pozitiv al autorității de lucru judecat, motivul de casare invocat fiind nefondat. Nici în raport cu celelalte hotărâri judecătorești favorabile, invocate în cuprinsul memoriului de recurs, nu s-ar putea, rațional, reține că este vorba despre vreo identitate de chestiune litigioasă tranșată în litigiile anterioare și repusă în discuție în procesul pendinte, raționamentul expus în cele ce precedă fiind deopotrivă valabil. Astfel, cu referire la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Timișoara, având ca obiect despăgubiri pentru lipsa parțială de folosință a terenului litigios (rațiunile fiind aplicabile și în cazul celorlalte litigii cu același tip de obiect, derulate mai înainte între părți), instanța de apel a argumentat că, deși adusă în discuție în proces prin susținerile și apărările formulate de părți, totuși chestiunea litigioasă esențială - dobândirea proprietății terenului prin efectul exproprierii - nu a fost analizată și dezlegată de instanțele învestite anterior, așa cum rezultă cu puterea evidenței din considerentele (redate in extras) deciziei civile nr. 1658/A/2020 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 722/2021 a Curții de apel Timișoara, secția I civilă. Cu alte cuvinte, problematica aici controversată nu a fost trecută anterior prin filtrul propriu de analiză și raționament al unui judecător și, pe cale de consecință, nu a fost nici tranșată jurisdicțional definitiv. În cadrul aparatului argumentativ, instanța de apel a observat corect aspectul că, prin hotărârile judecătorești în care pârâții-recurenți au obținut despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 174 mp din totalul de 591 mp, ocupată de construcțiile aflate în administrarea Universității Politehnice Timișoara (fostul Institut Politehnic Timișoara), la stabilirea calității procesuale active și, implicit, a celei de proprietari, instanțele s-au raportat exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2003, încheiat între pârâta-vânzătoare E. și pârâții-cumpărători A., B., C. și D. și înscris în cartea funciară, fără a analiza însă istoricul imobilului. Astfel, în hotărârile anterioare (cu titlu de exemplu, sentința civilă nr. 12057/2007 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 259/2008 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 833/2008 a Curții de Apel Timișoara), instanțele au avut în vedere, pe de o parte, situația de carte funciară existentă la data promovării litigiilor, care evidenția că recurenții (reclamanți în respectivele procese) erau titularii dreptului de proprietate, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect un teren ocupat de construcții deținute de o altă persoană, iar, pe de altă parte, argumentul că nu s-a dovedit existențe vreunei exproprieri a acestora (nu și a antecesorulului vânzătoarei). Ca atare, nu s-a aprofundat cercetarea judecătorească pentru a se stabili dacă anterior anului 1989 a existat o expropriere, deși terenul era ocupat de mai multe construcții, în privința cărora nu s-a analizat contextul temporal și factual în care au fost realizate. Se impune, drept urmare, concluzia reținută corect de către instanța de apel, în sensul că, în realitate, prin hotărârile judecătorești favorabile, cu pretins efect de lucru judecat atașat, s-a statuat asupra calității pârâților-recurenți de proprietari ai terenului, fundamentată numai pe contractul de vânzare-cumpărare și pe situația de carte funciară actuală, coroborate cu absența unei decizii de expropriere a acestora, în calitate de proprietari tabulari actuali. Or, contrar susținerilor recurenților, cauza juridică disputată în litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al dreptului real afirmat, mai precis ca mod de dobândire a proprietății terenului litigios, nu a fost nicidecum antamată și tranșată în judecățile precedente. Niciunde în considerentele cu valoare decisivă ori decizorie, ce fundamentează hotărârile evocate prin memoriul de recurs, nu a fost examinată, concret și efectiv, problema de drept litigioasă, referitoare la pierderea dreptului de proprietate de către autorul indirect, F., prin efectul exproprierii dispuse în baza Decretului nr. 240/1965 și, corelativ, la dobândirea dreptului de proprietate al statului asupra terenului, înstrăinat ulterior către recurenți. Cum judicios a remarcat instanța de apel, în hotărârile anterioare a făcut obiect de verificare jurisdicțională incidența sau nu a unei proceduri de expropriere a actualilor proprietari tabulari, recurenții-pârâți, guvernată de legislația în vigoare posterior anului 1989, iar nu de cea din regimul comunist, de referință, nefiind analizat, cum s-a demonstrat deja în cele ce precedă, dacă fostul proprietar tabular F. a pierdut sau nu dreptul de proprietate asupra terenului, prin expropriere, în anul 1965. În egală măsură, cu referire la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2005 (obligația de a face - mutarea conductelor de apă și canalizare) și nr. y/2005 (servitute de trecere) ale Judecătoriei Timișoara, se cuvine subliniat că examinarea calității recurenților de proprietari ai terenului litigios s-a realizat utilizându-se aceleași repere de analiză, din perspectiva modului de dobândire a proprietății terenului litigios, deci a titlului opus de aceștia. Devine, așadar, incidentă mutatis mutandis argumentația logico-juridică expusă deja, fiind de observat, de altfel, împrejurarea că nici recurenții nu fac vreo referire concretă la motivarea care ar îngloba, în opinia acestora, aspecte litigioase tranșate definitiv și nesocotite în actualul proces. Concluziv, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 este nefondat. II.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat motivarea contradictorie cu privire la efectele juridice produse de dispoziția de respingere a notificării, nr. 1399/29.11.2002, întrucât se reține, pe de o parte, că nu are aptitudinea de a produce efecte juridice, cu atât mai puțin de recunoaștere a unui drept de proprietate (în favoarea lui F.), iar, pe de altă parte, că dreptul de proprietate a fost consolidat în urma acestei dispoziții (în favoarea statului). Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurenților, considerentele vizate de critica de nelegalitate nu conțin vreo contradicție, ci, dimpotrivă, raționamentul expus este unul corect, logic și convingător. Astfel, în procedeul de comparare a titlurilor exhibate de părți, instanța de apel a reținut, în privința titlului fostului proprietar F., efectele decretului de expropriere din 1965 și faptul că moștenitoarea acestuia a declanșat etapa administrativă instituită de legea specială reparatorie, fără a parcurge însă întreaga procedură jurisdicțională, în sensul că nu a mai exercitat căile de atac recunoscute de lege împotriva sentinței prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării. Or, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "Decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Ca atare, instanța de apel a dedus concluzia firească, potrivit cu care sentința civilă nr. 121/PI/20.02.2003, prin care s-a respins contestația, nu produce un efect recognitiv sau constitutiv de proprietate în favoarea fostului proprietar tabular, întrucât norma precitată atribuie efecte juridice dispoziției de restituire în natură a bunului, nu și celei de respingere a unei atare cereri, astfel că, din moment ce hotărârea judecătorească păstrează dispoziția de respingere, nu se poate trage concluzia că s-ar recunoaște un vechi drept de proprietate, stins prin efectul exproprierii. Tocmai această statuare a permis, mai departe, instanței de apel să rețină că dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce terenul litigios trecuse din patrimoniul fostului proprietar F., în patrimoniul statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care și-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situația de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar. Este, așadar, pusă în evidență o motivare caracterizată de atributele clarității și coerenței, argumentele fiind logice și decurgând unele din altele. II.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținerea nelegală a relei-credințe ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1898 din C. civ. și regulilor în materie de publicitate imobiliară, precum și ignorarea consecințelor derivate din existența erorii comune și invincibile. II.3.1. Critica prin care se susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este nefondată. Astfel, în calitate de destinatar al Legii nr. 10/2001, moștenitoarea fostului proprietar tabular, pârâta-intimată E., a uzat de procedura specială de retrocedare, demersul administrativ și jurisdicțional parcurs în scopul restituirii, în natură sau prin echivalent bănesc, a imobilului preluat abuziv finalizându-se cu o soluție definitivă de respingere. Pornind de la atare situație premisă, se impune cu evidență concluzia că aceasta nu a avut un "bun actual" sau o "valoare patrimonială", în accepțiunea degajată din jurisprudența CEDO în materie. Aceasta întrucât, potrivit statuărilor din hotărârea-pilot pronunțată în cauza H. și alții împotriva României, în privința noțiunii de "bun actual" nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant, iar în privința "valorii patrimoniale", aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Rezultă, așadar, că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. Or, reținând instanța de apel că, pe de o parte, terenul a trecut în patrimoniul statului, de la autorul intimatei-pârâte E., în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care și-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situația de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar expropriat, iar, pe de altă parte, că nu neexistă o dispoziție/decizie/hotărâre judecătorească prin care să se dispună restituirea în natură a terenului expropriat, în mod corect s-a decelat, prin decizia obiect al recursului de față, argumentul concluziv potrivit cu care dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali." Reiterând, se mai cuvine subliniat, în context, faptul că hotărârea judecătorească evocată de recurenți (sentința civilă nr. 121/PI/20.02.2003) nu clarifică regimul juridic al proprietății bunului (și cu atât mai puțin nu statuează apartenența la patrimoniul autorului recurenților, cum pretind fără temei aceștia), ci face referire numai la situația de carte funciară, aspect detaliat anterior în cadrul examinării primului motiv de casare. II.3.2. De asemenea nefondate sunt și criticile recurenților vizând reținerea nelegală a relei-credințe ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1898 din C. civ. de la 1864 și a regulilor în materie de publicitate imobiliară, precum și ignorarea consecințelor derivate din existența erorii comune și invincibile. Este de principiu că, stabilirea bunei sau relei-credințe la încheierea actului juridic reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță și cea de apel, ca instanțe de fond. Desigur, însă, că instanța de recurs poate aprecia cu privire la semnificația jurid