ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2209/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C. civ..I.R. sub dosar nr. x/2020, formulată de A..L., aceasta a solicitat obligarea Județului Harghita prin Consiliul Județean Harghita la plata sumei de 3.892.696,30 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de A. ca urmare a suspendării executării lucrărilor ce au făcut obiectul Acordului Contractual nr. x/12.09.2014, precum și obligarea aceluiași pârât la plata cheltuielilor arbitrale.

Prin sentința arbitrală nr. 73/31.07.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis cererea; a obligat Județul Harghita prin Consiliul Județean Harghita la plata sumei de 3.892.696,30 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de A. ca urmare a suspendării executării lucrărilor ce au făcut obiectul Acordului Contractual nr. x/12.09.2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 183.967,64 RON.

Împotriva acestei sentințe arbitrale a formulat acțiune în anulare Județul Harghita prin Consiliul Județean Harghita, care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2023.

Printr-o cerere înregistrată la dosar la data de 11 ianuarie 2024, Județul Harghita prin Consiliul Județean Harghita a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 606 și art. 608 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării acesteia.

În ședința publică din data de 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel București a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, arătând că, deși în mod formal reclamantul a invocat prevederile art. 606 și art. 608 alin. (1) C. proc. civ., în realitate criticile sunt legate de H.G. nr. 1405/2010, și nu de soluția reglementată de C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

A respins, ca nefondată, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 73/31.07.2023, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamantul U.A.T. – Județul Harghita prin Consiliul Județean Harghita în contradictoriu cu pârâta A..

Totodată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale nr. 73/31.07.2023, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2020; a dispus restituirea către reclamantul Județul Harghita a cauțiunii în cuantum de 17.577 RON, consemnată la dispoziția Curții de Apel București conform OP nr. x/05.10.2023.

A obligat reclamantul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, a formulat, distinct, două cereri de recurs, astfel:

Prin recursul declarat, la 14 ianuarie 2024, împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 1-3, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și a solicitat admiterea recursului, cu consecința pronunțării unei hotărâri prin care să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei recurenta a susținut că, în esență, prin cererea de sesizare formulată în privința dispozițiilor art. 606 și art. 608 alin. (1) C. proc. civ., a evidențiat că acestea sunt neconstituționale prin raportare la situația de fapt și de drept a nereglementării unei căi de atac efective împotriva hotărârii instanței arbitrale, în ipoteza în care unei instituții/autorități publice îi este impusă prin lege/ordonanță/alt act normativ alegerea instanței arbitrale în locul instanței de drept comun, în cazul ivirii unor litigii din executarea contractelor.

A opinat recurenta că esența arbitrajului privind convenția liberă a părților ca un litigiu viitor să se soluționeze de către tribunalul arbitral, este în mod evident transformată într-o obligație când un act normativ impune unei autorități/instituții publice folosirea unui model de contract prestabilit în care este inserată o clauză compromisorie. Astfel, se pierde însăși caracterul esențial facultativ al arbitrajului și este restricționat într-o modalitate nepermisă accesul la justiție, reglementat de art. 21 din Constituție.

Mai departe s-a făcut referire la prevederile legale care impun sau au impus alegerea arbitrajului ca modalitate de soluționare a oricăror litigii izvorâte din contractele încheiate în baza prevederilor H.G. nr. 1/2018, precum și în baza H.G. nr. 1405/2010. S-a mai arătat că acesta din urmă este actul normativ în baza căruia s-a încheiat Acordul contractual nr. x/12.09.2014, în legătură cu care s-a ivit litigiul tranșat în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, subliniindu-se că prevederile pct. 20.6 din Hotărârea Guvernului nr. 1405/2010 au impus, cu caracter obligatoriu, soluționarea disputelor prin arbitraj.

În consecință, încheierea Acordului contractual menționat, prin utilizarea modelului de contract/condițiilor de contract aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, a fost o obligație impusă autorităților contractante, chiar prin prevederile acestui act normativ.

A susținut recurenta că, prin impunerea unui model de contract, în care în mod obligatoriu s-a prevăzut arbitrajul ca unică modalitate de soluționare a litigiilor, o instituție/autoritate publică neavând nici un drept de apreciere în legătură cu selectarea modalității de soluționare a unui diferend ivit în legătură cu contractul, este încălcat art. 21 din Constituție, accesul liber la justiție nefiind garantat pe deplin, dar și art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dispozițiile art. 606 și art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. înlătură posibilitatea reanalizării unei sentințe arbitrale și prin raportare la fondul cauzei, neexistând un remediu intern efectiv împotriva hotărârii arbitrale pronunțate în astfel de cauze.

În final, recurenta a arătat că cererea sa privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 606 și art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. este admisibilă, întrucât obiectul prezentei excepției îl constituie neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, în speță fiind vorba de prevederile art. 606 și art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. aceste prevederi legale au legătură cu soluționarea cauzei și nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară, în sensul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a considerat că prezentul recurs este admisibil, întrucât instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care stabilesc "condițiile de admisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate".

În ceea ce privește recursul declarat, la 6 martie 2024, împotriva sentinței civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurenta a susținut, în sinteză, că sentința civilă atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel:

Față de argumentul instanței de fond, conform căruia în condițiile în care legea a recunoscut părților apelarea la o jurisdicție alternativă a arbitrajului, atunci aceste părți litigante nu se pot adresa controlului judecătoresc cu orice nemulțumire legată de hotărârile arbitrale, recurenta a arătat că acest argument este nefondat, întrucât recurenta, ca autoritate contractantă, beneficiară a unei lucrări finanțate din fonduri europene executate de intimata-pârâtă, nu s-a adresat instanței arbitrale în virtutea considerării ca oportune a acestei jurisdicții alternative, ci ca urmare a constrângerii legiuitorului prin prevederile legale aflate în vigoare la momentul desfășurării procedurii de achiziție publică, ce s-a finalizat prin încheierea Acordului contractual nr. x/2014 încheiat cu A..

S-a mai arătat că Acordul contractual nr. x/12.09.2014 s-a încheiat sub imperiul prevederilor H.G. nr. 1405/2010, procedura de achiziție publică desfășurându-se în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006. Încheierea acestui acord contractual prin utilizarea modelului de contract/condițiilor de contract, aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, a fost o obligație impusă autorităților contractante chiar prin prevederile acestuia.

În continuare, recurenta a susținut, în sinteză, că, deși în cuprinsul sentinței arbitrale nr. 73/31.07.2023 era necesar a fi cuprinse și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar aceste aspecte au fost relevate prin acțiunea în anulare, curtea de apel nu a cenzurat chestiunile respective, astfel încât și în această privință sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., precum și art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.), prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

De asemenea, a arătat recurenta, spre deosebire de argumentele invocate de instanța de fond, Tribunalul arbitral nu a răspuns nici implicit și nici explicit argumentațiilor sale privind carențele Raportului de expertiză administrat în dosarul nr. x/2020.

În privința constatărilor instanței de fond privitoare la excepția tardivității, recurenta a arătat că este nevoită a reitera susținerile sale detaliate în acțiunea în anulare, subliniind greșita interpretare de către instanță a prevederilor alin. (3) al art. 20.1 din H.G. nr. 1405/2010.

Intimata a depus întâmpinare, față de recursul formulat împotriva sentinței, prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului iar, în subsidiar, excepția nulității acestuia, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, recurenta a transmis răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor invocate de intimată.

În ședința publică din 26 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii; totodată, a supus dezbaterii excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței curții de apel, precum și recursul declarat împotriva respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale și a rămas în pronunțare asupra acestora.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție instanța constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată: excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești ori arbitrale la cererea uneia din părți, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituționale.

Cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie întrunite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Din cuprinsul alin. (1) - (3) din același articol, rezultă că legiuitorul a rezervat instanțelor de judecată, în fața cărora se invocă excepții de neconstituționalitate, rolul de prim filtru în privința acestora, a căror trimitere la Curtea Constituțională se poate dispune doar sub rezerva constatării întrunirii cumulative a tuturor condițiilor de admisibilitate instituite prin norma menționată.

Potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge motivat cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În analiza sa, prin sentința din 12.01.2024, Curtea de Apel București și-a exercitat rolul de prim filtru al sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate de parte, respingând solicitarea U.A.T. Județul Harghita pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că instanța sesizată a reținut, în mod corect, neîndeplinirea condiției prevăzute de articolul menționat, având în vedere că obiectul sesizării Curții Constituționale trebuie să fie reprezentat de o lege, o ordonanță sau o dispoziție din acestea, de vreme ce partea, deși, în mod formal, a invocat prevederile art. 606 și art. 608 alin. (1) C. proc. civ., în realitate a criticat dispozițiile unei hotărâri de guvern, fiind nemulțumită de faptul că o instituție publică nu se poate adresa instanțelor de drept comun, întrucât este constrânsă de modelul de contract reglementat de H.G. nr. 1/2018, ori, anterior, de H.G. nr. 1405/2010.

În egală măsură, Înalta Curte reține că, în raport cu argumentele prezentate în cererea de sesizare a Curții Constituționale, în mod corect, curtea de apel a constatat că se dorește nu atât declararea ca neconstituționale a art. 606 art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ci mai degrabă reglementarea unei excepții conform căreia, în anumite situații, instanța de judecată să poată analiza cauza sub toate aspectele, ceea ce însă excedează sferei de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Așadar, cum o hotărâre de guvern nu poate face obiectul controlului de constituționalitate și cum impunerea unei reglementări în baza căreia instanța care soluționează acțiunea în anulare să poată analiza cauza sub toate aspectele, așa cum tinde a solicita recurenta, depășește cadrul procesual în care poate fi formulată o cerere de sesizare a Curții Constituționale, criticile formulate nu pot fi primite.

În consecință, având în vedere că, în speță, nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din aceeași lege, acesta este un impediment pentru sesizarea Curții Constituționale de către instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 29 alin. (5) raportat la alin. (1) al aceluiași articol din Legea nr. 47/1992.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și al art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Analizând cea de-a doua cerere de recurs formulată de recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, care vizează sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) și art. 489 alin. (2) din același cod, excepția nulității recursului, invocată de intimată:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă criticile de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul de față este îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ., iar această cale de atac este supusă unei duble limitări; pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. și obligă pe autorul său să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de control judiciar, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Având în vedere aceste repere, Înalta Curte constată că recurenta a indicat, formal, în susținerea căii extraordinare de atac formulate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Astfel, recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale sentinței atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se considerații cu privire la modalitatea în care curtea de apel a justificat menținerea soluției instanței arbitrale, ci aprecieri generale și factuale legate de fondul cauzei, or chestiuni care nu au fost relevate prin intermediul motivelor acțiunii în anulare și care, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Afirmațiile recurentei în sensul că nu s-a adresat instanței arbitrale în virtutea considerării ca oportune a jurisdicției alternative a arbitrajului, ci ca urmare a constrângerii legiuitorului prin prevederile legale aflate în vigoare la momentul desfășurării procedurii de achiziție publică, ce s-a finalizat prin încheierea Acordului contractual nr. x/2014, nu pot forma obiect de analiză în recursul pendinte, în condițiile în care nemulțumirea recurentei relativ la această chestiune este, în realitate, legată de aspectele care au fost antamate prin intermediul cererii de sesizare a Curții Constituționale, formulată în fața curții de apel, dar solicitarea a fost respinsă ca inadmisibilă, soluția fiind confirmată de instanța supremă prin respingerea recursului declarat împotriva acestei dispoziții, potrivit celor reținute prin considerentele expuse mai sus.

Susținerile recurentei privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, "art. 603 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., precum și art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ..", prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dincolo de faptul că vizează dispoziții procesuale, sunt, în realitate, critici de netemeinicie, câtă vreme nu se aduc argumente concrete în sprijinul acestora, simplele afirmații în sensul necercetării de către curtea de apel a chestiunilor privind exigențele motivării hotărârii judecătorești și nemulțumirea acesteia față de evaluarea probelor de către instanță și de concluzia la care a ajuns curtea de apel neavând relevanța unor critici de nelegalitate.

Astfel, tot o critică de netemeinicie este și aceea, prin care se face referire la aspecte probatorii, cu precădere la Raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/2020, instanței de recurs nefiindu-i îngăduit să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Mai mult, în privința constatărilor instanței de fond privitoare la excepția tardivității, recurenta a arătat că este nevoită a reitera susținerile sale detaliate în acțiunea în anulare, subliniind greșita interpretare de către instanță a prevederilor alin. (3) al art. 20.1 din H.G. nr. 1405/2010.

Or, în condițiile în care susținerile recurentei denotă doar nemulțumirea acesteia față de concluzia la care a ajuns curtea de apel și privesc, în realitate, statuările sentinței arbitrale – deși nu acesta este obiectul recursului –, criticile sale nu pot fi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând legalitatea hotărârii, pe care instanța de control judiciar este chemată să o verifice, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Obiecțiile recurentei care privesc fondul cauzei nesocotesc deopotrivă exigențele de motivare a căii extraordinare de atac și limitele acțiunii în anulare, asupra cărora Înalta Curte a statuat în precedent.

Instanța supremă constată că recurenta nu combate, prin niciun argument, concluzia curții de apel potrivit căreia motivele invocate în acțiunea în anulare nu se circumscriu art. 608 alin. (1) lit. g) și lit. h) C. proc. civ., autoarea demersului judiciar ignorând faptul că obiectul căii extraordinare de atac este sentința curții de apel, context în care criticile sale îndreptate împotriva hotărârii arbitrale nu pot fi analizate, în considerarea art. 483 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, constatând că recurenta nu a formulat critici care să se grefeze pe raționamentul juridic al curții de apel ce a determinat respingerea acțiunii în anulare promovate de către aceasta și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin sentința recurată, partea rezumându-se a relua aspectele ce țin de situația de fapt și motivele prezentate în acțiunea în anulare, în raport de care instanța de control judiciar a expus argumentele de ordin juridic ce reflectă soluția de respingere a acesteia, Înalta Curte reține că, fără să combată în vreun fel argumentele curții de apel ce țin de corecta aplicare a legii, astfel cum au fost menționate în hotărârea atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit natura căii extraordinare de atac a recursului.

Așa fiind, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, împotriva sentinței civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în sentința civilă nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, împotriva sentinței civile nr. 3/F din 12 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2024.