ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1162/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 septembrie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat: obligarea pârâtului la plata sumei de 220.000 RON, constând în contravaloarea investițiilor și lucrărilor efectuate asupra imobilului casă de locuit, situată în județul Harghita; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea de către pârât a contravalorii lucrărilor efectuate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 1345 și art. 1640 C. civ. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă Prin sentința civilă nr. 304 pronunțată în data de 22 martie 2022 în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., împotriva pârâtului C., ca neîntemeiată, și i-a obligat să îi achite cheltuieli de judecată în sumă de 12.651 de RON, reprezentând onorariu avocațial și onorarii expertize. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 609/A pronunțată la data de 20 octombrie 2023 în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 304 din data de 22 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2019, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Cererea de recurs Împotriva deciziei nr. 609/A din data de 20 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 ianuarie 2014 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare completului nr. 2. II.3. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, pentru rejudecare apelului, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și, în rejudecare, să se dispună modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 273.671 RON, constând contravaloarea investițiilor și a lucrărilor efectuate asupra imobilului casă de locuit, situată în județul Harghita, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză. În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii pe un motiv străin de natura cauzei, fără să-l pună în discuția părților, după respingerea obiecțiunilor de raportul de expertiză, și anume pe motivul că lucrările pe care le-au efectuat asupra imobilului proprietatea intimatului-pârât ar avea caracter adăugat și nu autonom, pronunțând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor art. 585 C. civ., privind lucrările adăugate voluptuare, deși în cauză sunt incidente prevederile art. 581 C. civ., referitoare la lucrările autonome cu caracter durabil, efectuate cu bună-credință. Au menționat și că partea adversă, în apărare, a susținut că lucrările efectuate au condus la o situație critică în ceea ce privește structura de rezistență a casei de locuit, poziție care este diferită de motivul pe care și-a fundamentat instanța soluția de respingere a acțiunii. Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că s-a considerat că nu este nevoie de o nouă expertiză, cum solicitaseră la data de 5 decembrie 2022, deși era util să se stabilească dacă grinzile au 8 cm, cum greșit observase expertul, sau 23 de cm, cum măsuraseră cu rigla clasică, deci, se apreciase că nu este nevoie de o nouă expertiză pentru că s-au identificat alte motive de respingere a acțiunii, exclusiv cele privind caracterul lucrărilor, ca fiind lucrări voluptuare. În opinia recurenților-reclamanți, ca urmare a respingerii obiecțiunilor la raportul de expertiză, precum și a acțiunii pe un motiv străin și nediscutat în fața instanței de fond, le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. Au apreciat că, dacă instanța și-a pus problema că lucrările ar fi voluptuare, atunci trebuia să ordone completarea obiectivelor raportului de expertiză cu un obiectiv, și anume "determinarea caracterului lucrărillor", întrucât instanța de judecată nu poate să determine caracterul unor lucrări, mai cu seamă că această instituție juridică este una nouă, neexistând nici practică judiciară în această materie. De asemenea, au susținut că temeiul juridic al respingerii acțiunii (art. 585 C. civ.), invocat de instanța de fond, constituie o noutate chiar și pentru partea adversă, aceste prevederi nefiind invocate nici în mod expres și nici în mod tacit, ci doar din oficiu. Au subliniat că, după dezbaterile finale, în timpul pronunțării, nu se poate schimba temeiul respingerii acțiunii, din oficiu ori la cererea părții adverse, precum și că prevederile art. 22 C. proc. civ. nu pot fi aplicate, pentru că rolul activ al instanței trebuie să fie transparent. Ca atare, au considerat că instanța de fond nu numai că a încălcat principiul disponibilității, dar a încălcat și dreptul la un proces echitabil. Au precizat că, prin motivele de apel, în probațiune solicitaseră efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate în materia construcțiilor civile privind determinare categoriei de lucrări executate asupra imobilului, obiectivele expertizei din această fază procesuală fiind diferite de cele de la instanța de fond, având în vedere că, în apel, s-au confruntat cu o situație nouă, și anume caracterul voluptoriu al lucrărilor și nu stabilitatea construcției. Au menționat recurenții-reclamanți că nu știau că motivul pentru care le va fi respinsă solicitarea privind efectuare unei noi expertize era faptul că instanța va abandona considerentele tribunalului privind caracterul lucrărilor și va respinge acțiunea pe argumentele invocate de intimatul-pârât la instanța de fond, în contextul în care nu exista o aderare la apel pentru modificarea considerentelor sentinței pronunțate în cauză. În opinia recurenților-reclamanți, problema are se pune în cauză este dacă instanța de apel poate sau nu schimba considerentele instanței de fond, fără ca intimatul-pârât, în favoarea căruia s-a pronunțat instanța de apel, să solicite, prin aderare la apel, schimbarea considerentelor. Față de aspectele arătate anterior, au susținut că motivele instanței de apel, pe de o parte, sunt contradictorii și, pe de altă parte, sunt străine de natura pricinii, astfel că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru efectuarea unei noi expertize, atât în ceea ce privește obiecțiunile pe care le-au formulat în fața instanței de fond, dar și în ceea ce privește obiectivul formulat în apel, și respins la primul și ultimul termen de judecată din data de 20 octombrie 2023. Recurenții-reclamanți au precizat că prezenta acțiune presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogățirea fără justă cauză, intimatul-pârât beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea lor, care și-au micșorat patrimoniul, prin suportarea costurilor materialelor și ale manoperei unor lucrări, care nu au intrat în proprietatea lor. Au menționat că raporturile de accesiune pot fi clarificate doar de proprietarul imobilului, caz în care constructorul prins în astfel de raporturi nu are altă cale de ieșire decât cea pe care i-o oferă chiar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin ieșirea din instituția accesiunii și intrarea pe tărâmul îmbogățirii fără justă cauză. În acest context, au considerat că afirmația instanței supreme potrivit căreia "îmbogățirea pârâților s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcției lor" trebuie interpretată în sensul că îmbogățirea pârâților s-a creat în temeiul reglementării accesiunii imobiliare, care, prin caracterul său ermetic, nu-i permite autorului lucrării să acționeze; putem, astfel, vorbi în mod cert despre o îmbogățire a proprietarului imobilului pe perioada dintre realizarea construcției și exercitarea dreptului de opțiune. Au mai arătat și că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, se recunoaște dreptul de a apela la îmbogățirea fără justă cauză, iar recunoașterea posibilității de a ieși de pe tărâmul accesiunii și de a apela la instituția îmbogățirii fără justă cauză se bazează pe faptul că autorul lucrării suferă o pierdere la momentul construirii, iar, până la momentul clarificării raporturilor pe baza accesiunii, nu are cum să-și repare această pierdere. Au subliniat că, dacă raporturile sunt guvernate de dispozițiile din materia accesiunii, iar această acțiune nu poate fi pusă în mișcare decât de proprietarul terenului, atunci constructorul, neputând formula nicio acțiune care să-i complinească pierderea din patrimoniu, are drept singură soluție acțiunea pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Recurenții-reclamanți, față de împrejurarea că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată de către prima instanță s-a baza pe cele constatate prin expertiza tehnică judiciară dispusă cu privire la aspectele tehnice ale construcției, vizând placa de beton armat, au solicitat să se constate că prima instanță a respins obiecțiunile pe care le-au formulat la acest raport de expertiză, deși, la efectuarea expertizei, expertul nu a determinat calitatea betonului prin folosirea unui sclerometru, ci prin alte metode neconclusive. Au menționat că, din planșele foto depuse la dosarul cauzei, rezultă că grosimea grinzilor de structură este corespunzătoare, în timp ce raportul de expertiză nu cuprinde nicio planșă foto privind măsurarea acestora, care să vină în susținerea concluziilor expertul. În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, în ceea ce privește considerentele instanței de apel, au fost încălcate prevederile art. 1345 C. civ., iar, prin cele ale instanței de fond, prevederile art. art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 și art. 586 C. civ. Făcând referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 159 din 23 ianuarie 2020), au precizat că, în speță, au invocat dispozițiile legale ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la faptul că au suportat costurile aferente realizării unei construcții pe terenul proprietatea intimatului-pârât, cu acordul acestuia, astfel că instanța de judecată trebuia să analizeze acțiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ., cu verificarea semnificației și valorii juridice a poziției părții adverse, corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor în clădire. Au învederat că, din întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, rezultă că lucrările de construcție au fost efectuate cu acordul intimatului-pârât, acesta arătând că "am fost de acord ca să amenajeze o parte din casă" și, mai mult decât atât, intimatul-pârât a recunoscut că mansardarea casei a fost efectuată din contribuția lor, atât în ceea ce privește materialele de construcție, cât și în ceea ce privește manopera. Recurenții-reclamanți au invocat și că, în plus, intimatul-pârât a arătat, prin aceeași întâmpinare, că inclusiv acesta a lucrat "zilnic la construirea mansardei (...), asiguram hrană muncitorilor", fapt din care rezultă, fără niciun dubiu, acordul intimatului-pârât în ceea ce privește lucrările efectuate. Au susținut că instanța de apel, respingând apelul, a reținut că s-a diminuat patrimoniul lor prin alocarea acelor investiții, însă respectivele investiții nu se regăsesc în creșterea patrimoniului intimatului-pârât, ceea ce reprezintă o motivare contradictorie și nelegală. În opinia recurenților-reclamanți, creșterea de valoare se regăsește în patrimoniul intimatului-pârâtul, întrucât investiția s-a realizat în casa de locuit aparținând acestuia și lucrările s-au efectuat cu acordul lui, chiar intimatul-pârât încercând să administreze probe în sensul că și el ar fi contribuit la lucrările respective. Au apreciat că singurul aspect care trebuia dovedit era dacă alocările de bani și de materiale s-au regăsit sau nu în investiția din județul Harghita. Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea a fost pronunțată având la bază o gravă confuzie între lucrările autonome și lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, această diferențiere fiind extrem de importantă. Au subliniat că lucrările efectuate cu privire la mansardă sunt lucrări autonome, mansarda având intrare separată și constituind o unitate de locuit de sine stătătoare și, în plus, chiar dacă nu s-ar putea considera lucrări autonome, acestea constituie lucrări adăugate necesare și utile. Recurenții-reclamanți au menționat că instanța de fond a catalogat aceste lucrări drept adăugate, dar le-a exclus de la despăgubire, pentru motivul că ar fi voluptuare, cu toate că, prin raportul de expertiză, s-a stabilit că valoarea acestor lucrări este de 273.671 RON. Totodată, au arătat că mansardarea caselor de locuit este o chestiune relativ nouă, care, prin natura ei, constituie o lucrare autonomă, fiind aplicabile prevederile art. 583 și art. 584 C. civ., privind lucrările adăugate, necesare și utile, executate cu bună-credință. În opinia recurenților-reclamanți, deși în doctrină s-a arătat că lucrările efectuate peste o construcție sunt lucrări autonome, totuși, textual s-ar putea considera că mansardarea unei case constituie o lucrare utilă, pentru care sunt aplicabile prevederile art. 584 alin. (1) lit. a) C. civ., ceea ce înseamnă că proprietarul construcției trebuie să plătească valoarea materialelor și a manoperei. Au menționat că principalele beneficii ale construcției unei mansarde sunt: aspectul unic și intim; pot fi amenajate spații cu multiple destinații, iar, în speță, în concret, le oferea un spațiu diferit de cel folosit de intimatul-pârât, având acces propriu; costuri reduse; mansarda are rolul de a regla temperatura întregii locuințe; o greutate redusă a clădirii, adevăratul beneficiu fiind faptul că riscul de distrugere în caz de cutremur sau alte șocuri este scăzut; impozit pe locuință mai mic. Enunțând dispozițiile art. 578 alin. (2) C. civ., au susținut că atât anexele gospodărești, cât și mansarda unei case sunt construcții cu caracter de sine stătător sau cel puțin lucrări adăugate necesare și utile, pentru că sunt o familie cu un copil minor și își doresc să aibă o oarecare autonomie față de intimatul-pârât, care este tatăl recurentului-reclamant A., iar faptul că acestea sunt "menite să servească unei folosințe normale a casei de locuit" nu le anulează caracterul de construcție, deci de lucrare adăugată, necesară, așa cum aceasta este definită de art. 583 alin. (1) C. civ. Ca atare, au invocat că în mod greșit a apreciat prima instanță că lucrările efectuate asupra imobilului ar fi lucrări adăugate voluptuare și nu unele necesare și utile. De asemenea, recurenții-reclamanți, enunțând prevederile art. 586 C. civ., au subliniat că, în speță, lucrările adăugate necesare și utile cu caracter durabil au fost efectuate cu bună-credință, iar prima instanță a reținut că funcționează o prezumție legală absolută de rea-credință, însă a omis să rețină faptul că realizarea construcțiilor a avut loc în baza acordului de voință încheiat cu proprietarul imobilului, respectiv cu intimatul-pârât, care a fost tot timpul prezent la desfășurarea construcțiilor. Au susținut că raportul de expertiză întocmit cu privire la structura de rezistență a imobilului trebuia refăcut, având în vedere că expertiza s-a axat, în principal, pe examinarea plăci de beton, iar concluziile - acoperire necorespunzătoare a armăturii din beton, aspect macroporos al betonului, compactarea neuniformă a betonului, aer fals - nu puteau fi determinate decât cu sclerometru și nu cu ruleta verticală metrologică. Recurenții-reclamanți au afirmat că, dacă se va examina placa de beton în mai multe locuri cu ajutorul sclerometrului, se va constata că aceasta se încadrează în parametrii normali. De asemenea, au arătat că au dreptul la contravaloarea materialelor și a manoperei sau a sporului de valoare, în contextul în care în raportul de expertiză a fost descrisă valoarea acestora, acele valori constituind exact sporul de valoare. Totodată, au susținut că respectivele lucrări nu au afectat structura de rezistență, precum și că au fost de bună-credință, lipsa autorizației neputându-le fi imputată din moment ce nu sunt proprietari în cartea funciară, fiind responsabilitatea intimatului-pârât să o obțină. II.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs. Referitor la motivul de recurs prin care s-a susținut că instanțele fondului și-au întemeiat hotărârile pe motive contradictorii și străine cauzei, a arătat că atât prima instanța, cât și cea de apel, după stabilirea stării de fapt rezultată în urma administrării probelor, și-au fundamentat soluțiile pe concluziile expertizei tehnice judiciare privind stabilitatea construcției, efectuată de expert dr. ing. D., din care rezultă că: "structura de rezistență a casei de locuit al cărei sistem constructiv este din lemn, este pusa în pericol de edificarea mansardei care este construita din BCA" și "casa de locuit are structura de rezistență grav afectată și nu prezintă siguranță în exploatare, neputând fi locuită în condiții de siguranță". A subliniat că aspectele privind situația concretă rezultată în urma lucrărilor de construcție realizate de recurenții-reclamanți sunt argumentele primordiale pentru care atât prima instanța, cât și cea de apel au respins pretențiile acestora, reținând că diminuarea patrimoniului recurenților-reclamanți nu a determinat o mărire a patrimoniului său, nefiind îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, astfel că, susținerile din motivele de recurs potrivit cărora temeiurile de fapt și de drept ale celor două hotărâri diferă, sunt nefondate. Cu privire la solicitarea recurenților-reclamanți de a se dispune casarea și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru "efectuarea unei noi expertize, atât în cea ce privește obiecțiunile formulate în fața instanței de fond, dar și în ce privește obiectivul formulat în apel", a solicitat a se avea în vedere că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de recurs de alte mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la instanțele de fond. Astfel, a menționat că recurenții-reclamanți, în fața primei instanțe au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză privind stabilitatea construcției, doar cu privire la două aspecte: grosimea și calitatea plăcii de beton dintre parter și mansardă, susținând că în unele locuri placa de beton are o grosime mai mare decât cea stabilită de expert; calitatea betonului nu a fost stabilită cu ajutorul unui sclerometru. A precizat că aceste susțineri au fost reiterate și în motivele de recurs, cu toate că, în răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză se arată clar că această metoda de încercare a betonului, cu E., se folosește îndeosebi la controlul pe faze (decofrare, transfer, livrare) și la beton de vârste de regula sub 60 de zile, ori, în cazul de față, turnarea plăcii de beton s-a realizat cu ani în urmă. Arătând că, în speță, celelalte deficiențe care exclud posibilitatea de intrare în legalitate a construcției nu au fost contestate, a apreciat că prima instanța a reținut în mod corect că și "dacă ar fi înlăturate unele concluzii ale expertului referitoare la grosimea plăcii de beton și la defectele de turnare, celelalte împrejurări constatate permit concluzia existenței unui pericol generat de lucrările de construire asupra întregului imobil". Intimatul-pârât a susținut și că recurenții-reclamanți, în apel, nu au solicitat efectuarea unei noi expertize privind rezistența și stabilitatea construcției, ci doar efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea caracterului lucrărilor de construcție și categorisirea acestora în lucrări autonome sau adăugate, respectiv stabilirea dacă erau necesare, utile sau voluptuare, însă, așa cum rezultă din încheiere din data de 5 octombrie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, la termenul când s-a judecat apelul, părțile adverse au arătat că nu insista în efectuarea acestei expertize, dat fiind faptul că încadrarea juridică a faptelor este dată de instanță și nu de expert. În opinia intimatului-pârât, recurenții-reclamanți nu mai pot solicita administrarea probelor la care au renunțat expres sau nu le-au mai solicitat în fața instanței de apel și care, de altfel, nu ar putea conduce la schimbarea stării de fapt reținute în cauză, din care rezultă că ridicarea mansardei afectează însăși structura de rezistență a casei de locuit. A subliniat că, dat fiind faptul că lucrările de construcție realizate de recurenții-reclamanți nu respectă normele legale privind siguranța construcțiilor, existând un pericol real de prăbușire și de incendiu, clădirea fiind încadrată în clasa I de risc în caz de cutremur, și nefiind respectată nici distanța legală minimă dintre mansardă și rețeaua electrică din apropiere, este de necontestat că nu i s-a adus un plus valoare imobilului al cărui proprietar este. A arătat că imobilul chiar s-a devalorizat, precum și că se impune desființarea mansardei pentru salvarea construcției vechi. Ca atare, intimatul-pârât a apreciat că micșorarea patrimoniului recurenților-reclamanți nu se reflectă în mărirea patrimoniului său, ci, din contră, ambele părți au suferit pierderi. A mai susținut și că, în contextul în care atât prima instanța, cât și cea de apel și-au fundamentat soluțiile pe neîndeplinirea condițiilor materiale privind îmbogățirea fără justă cauză, statuând că pierderile patrimoniale ale recurenților-reclamanți nu se regăsesc în mărirea patrimoniului său în condițiile în care imobilul cu destinație casă de locuit are structura de rezistență grav afectată și nu poate fi locuită în condiții de siguranță, criticile aduse de recurenții-reclamanți, potrivit cărora hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii și străine cauzei, sunt nefondate. Intimatul-pârât a arătat și că ambele instanțe au statuat asupra caracterului adăugat al lucrărilor efectuate, însă acest aspect este subsecvent motivului esențial de respingere a acțiunii, respectiv a faptului că lucrării executate îi lipsește caracterul de stabilitate și durabilitate. În combaterea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, intimatul-pârât a susținut că dezlegările date prin decizia civilă nr. 159 din data de 23 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă (în raport cu care aceștia au invocat faptul că trebuie să fie considerați constructori de bună-credință, întrucât acordul său la efectuarea lucrărilor de construcție le scoate din sfera noțiunii de "rea-credință") nu sunt aplicabile prezentului litigiu, având în vedere că privesc o altă stare de fapt decât cea stabilită în cauză. Astfel, a arătat că, în dosarul în care a fost pronunțată decizia invocată de către părțile adverse, au fost angajate persoane calificate pentru proiectarea construcției, au fost obținute autorizațiile și avizele necesare, or, în speța de față, recurenții-reclamanți au ridicat mansarda tip semietaj în regim propriu, fără a exista o autorizație de construire sau măcar un proiect tehnic care să stea la baza execuției lucrărilor, pentru respectarea normelor legale din domeniul construcțiilor. Intimatul-pârât a apreciat că este incidentă prezumția legală absolută de rea-credință reglementată de art. 586 alin. (2) C. civ., potrivit căreia "nu poate invoca buna-credința cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege", astfel că lipsa autorizației de construire se răsfrânge în mod obiectiv asupra autorului lucrării, chiar dacă obținerea ei putea fi făcută numai de proprietar. În plus, a arătat că, prin apelul formulat, nu a fost criticată sentința Tribunalului Harghita sub acest aspect, astfel încât această critică în recurs este tardivă. Totodată, în opinia intimatului-pârât, recurenții-reclamanți nu se pot apăra susținând că i-a lăsat să ridice mansarda fără autorizație de construire, întrucât potrivit art. 593 C. civ. "autorul de rea-credință al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării". A menționat că, din cauza lipsei unui proiect tehnic care să cuprindă lucrările de construire pe care recurenții-reclamanți intenționau să le realizeze, nu a avut cum să solicite eliberarea autorizației de construire, cu toate că, înainte de începerea lucrărilor a obținut certificatul de urbanism. Intimatul-pârât a arătat și că, neavând cunoștințe în domeniul construcțiilor, a fost convins că fiul său construiește o mansarda, iar, ulterior se va putea obține autorizațiile necesare pentru intabulare, iar, abia după efectuarea expertizei de evaluare a construcției efectuate de expert F., prin care s-a concluzionat că "pentru intrarea în legalitate a construcției" se impune expertizarea stabilități construcției, executată de un expert specialist atestat pentru cerința A", a realizat că imobilul prezintă defecte grave de construire. A precizat că, tot din acest motiv, a contestat procesul-verbal de contravenție, prin care, pentru lipsa autorizației de construire, a fost amendat și s-a dispus demolarea construcției de către Primăria Racu. De asemenea, a susținut și că intrarea în legalitate a construcției tot nu se poate realiza, în condițiile în care, printr-o expertiză de specialitate, s-a stabilit că structura de rezistența a clădirii este grav afectată. Intimatul-pârât a arătat că, așa cum rezultă din actele dosarului, le-a propus recurenților-reclamanți încheierea unei convenții notariale prin care să le transmită dreptul de proprietate asupra părții de casă de locuit pe care o foloseau și a unei porțiuni din terenul aferent construcției, însă aceștia au refuzat, împrejurare care, în opinia sa, denotă faptul că sunt conștienți că, în urma lucrărilor de construcție executate, casa nu mai poate fi locuită în condiții de siguranță. Ca atare, a apreciat că nu se poate constata buna-credință a recurenților-reclamanți, precum și că instanța de apel a reținut în mod corect nu mai are relevanță clasificarea lucrărilor de construcție potrivit regulilor accesiunii imobiliare artificiale reglementate de C. civ., în contextul în care nu este îndeplinită cerința legală esențială pentru admiterea unei acțiuni întemeiate pe instituția îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, a susținut că afirmația recurenților-reclamanți în sensul că, prin construirea mansardei, au fost aduse beneficii casei de locuit sunt contrazise de concluziile raportului de expertiză privind stabilitatea construcției, iar instanța de apel în mod justificat a stabilit că mansarda nu îndeplinește cerința suplimentară a durabilității și construcția nu poate fi încadrată în categoria de lucrări autonome. Cu privire la celelalte lucrări efectuate la parterul casei de locuit, a considerat că, până nu se desființează mansarda, nu se poate vorbi despre valoarea acestor investiții, întrucât toată structura de rezistență a parterului casei este grav afectată și există pericolul de a se prăbuși. Totodată, au arătat că nici punctul termic al locuinței și nici afumătoarea din curte nu au adus un plus de valoare imobilului, în condițiile în care acestea ar avea caracterul unor lucrări adăugate, fiind menite să servească folosinței normale a casei de locuit. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, formulând susțineri în sensul respingerii apărărilor formulate de către partea adversă și reluând aspectele arătate prin cererea de recurs. Totodată au solicitat a se avea în vedere faptul că, prin întâmpinare, nu au fost formulate susțineri cu privire la solicitarea pe care au formulat-o în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la curtea de apel pentru efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcții, precum și că partea adversă, în realitate, a reluat apărările formulate în fața instanței de fond, când nu s-a discutat caracterul lucrărilor efectuate. Au mai arătat și că intimatul-pârât nu le-a făcut nicio propunere în sensul transmiterii dreptului de proprietate asupra unei părți din casă și, în plus, afirmația părții adverse în acest sens este contrară poziției exprimate față de motivele de recurs, conform căreia construcțiile efectuate au valoare 0, sunt voluptuare și construcția este în pericol. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit situație de fapt stabilite în cauză și asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți, cu acordul intimatului-pârât, au efectuat o serie de lucrări asupra imobilului situat în județul Harghita, aflat în proprietatea acestuia din urmă. Recurenții-reclamanți, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata contravalorii investițiilor și a lucrărilor efectuate, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata efectivă de către pârât a sumei datorate. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1345 și 1640 C. civ. Prin sentința pronunțată în cauză, tribunalul, respingând cererea de chemare în judecată, în esență a reținut că pretențiile pecuniare ale recurenților-reclamanți sunt lipsite de temei legal, în condițiile în care, în urma probelor administrate, a constatat că există un pericol asupra întregului imobil generat de lucrările de construire și că, astfel, nu se poate reține caracterul util al vreunei lucrări efectuate. A mai apreciat și că, deși unele lucrări ar putea fi considerate utile in abstracto (cum sunt instalațiile sanitare și cele electrice sau înlocuirea ferestrelor), situația concretă rezultată nu permite o atare categorisire. Ca atare, constatând că lucrările de construire realizate de recurenții-reclamanți sunt lucrări adăugate voluptuare, precum și că, în cauză funcționează o prezumție de rea-credință a autorilor lucrărilor, față de lipsa autorizației de construcție, tribunalul a apreciat că aceștia nu au la îndemână o acțiune prin care să poate fi obligat intimatul-pârât la plata contravalorii materialelor și a manoperei, ci sunt incidente prevederile art. 585 alin. (1) C. civ., care oferă dreptul intimatului-pârât (proprietarul imobilului) să opteze între a deveni proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară și fără nicio obligație către autorul lucrării, și de a cerere obligarea autorului de rea-credință al lucrării la desființarea acesteia, cu readucerea imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese. Respingând apelul declarat de recurenții-reclamanți, instanța de apel, față de temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost precizat prin cererea de chemare în judecată, a procedat la analiza condițiilor impuse de art. 1345 C. civ. pentru a se putea reține incidența îmbogății fără justă cauză. Astfel, a arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă îndeplinirea uneia dintre condițiile reglementate de dispozițiile legale anterior evocate, respectiv aceea a diminuării patrimoniului recurenților-reclamanți, care au achitat contravaloarea unor materiale și a manoperei lucrărilor de construcție, însă, nu este îndeplinită cea care impune mărirea patrimoniului intimatului-pârât, în condițiile în care însăși structura de rezistență a casei a fost afectată, iar, cum lucrările principale efectuate de recurenții-reclamanți la parterul imobilului nu au capacitatea de a conduce la îmbogățirea intimatului-pârât, nici lucrările exterioare, realizate în curtea imobilului, lucrări adăugate menite să servească folosinței normale a casei de locuit, nu pot primi o altă calificare. Ca o consecință a celor anterior reținute, a constatat că nu se poate aprecia că diminuarea patrimoniului recurenților-reclamanți a determinat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 1345 C. civ. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., a pronunțat hotărârea și a respins obiecțiunile la raportul de expertiză în temeiul unui motiv străin de natura cauzei și pe care nu l-a pus în discuția părților, soluționând pricina prin prisma dispozițiilor art. 585 C. civ., reținând că lucrările pe care le-au efectuat ar avea caracter adăugat și nu autonom. Or, critica recurenților-reclamanți este îndreptată împotriva sentinței tribunalului, prin care, într-adevăr, s-a dat eficiență prevederilor art. 585 C. proc. civ., și nu vizează raționamentul instanței de apel, în care s-a realizat o analiză a condițiilor prevăzute de art. 1345 C. civ. Cum, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiect al recursului este hotărârea instanței de apel, o atare critică se situează în afara controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală, iar reluarea, prin cererea de recurs, a motivelor de apel nu este conformă cu rigorile impuse motivării acestei căi extraordinare de atac de art. 486 alin. (1) lit. d) și de 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupun invocarea unor motive de nelegalitate a deciziei recurate. Ca atare, susținerile recurenților-reclamanți ce vizează judecata realizată în fața primei instanțe nu reprezintă critici apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege și, astfel, nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe de recurs. În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de apel, recurenții-reclamanți, pe de o parte, au criticat respingerea cererii de administrare a probei cu o nouă expertiză (cu obiective diferite față de cele ale expertizei efectuate la prima instanță), iar, pe de altă parte au susținut că instanța de apel nu putea schimba considerentele sentinței pronunțate de tribunal, fără ca intimatul-pârât, prin aderare la apel, să solicite schimbarea considerentelor. Cu referire la nemulțumirea recurenților-reclamanți exprimată în raport cu respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize tehnice judiciare, Înalta Curte reține dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora scopul recursului este acela de a supune decizia recurată unui control ce vizează conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, în contextul situației de fapt stabilite de către instanțele de fond, în urma aprecierii probelor administrate, și asupra căreia, în recurs, nu mai este permisă o nouă evaluare. Prin urmare, cum susținerea recurenților-reclamanți se referă la aprecierea instanței de apel cu privire la împrejurarea dacă o nouă expertiză tehnică judiciară, cu obiectivele propuse de către aceștia, poate duce sau nu la dezlegarea pricinii, Înalta Curte constată că aceasta vizează temeinicia și nu legalitatea deciziei recurate și ca atare nu poate face obiectul controlului ce se efectuează în această cale extraordinară de atac. În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți prin care aceștia afirmă că motivele reținute de către instanța de apel sunt atât contradictorii, cât și străine de natura pricinii, în condițiile în care aceasta nu putea schimba considerentele sentinței apelate, în lipsa aderării la apel a intimatului-pârât, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia. Nu se poate reține existența unei contradictorialității a considerentelor instanței de apel, împrejurarea că acestea ar fi diferite de cele ale tribunalului, deși apelul a fost respins cu consecința menținerii soluției primei instanțe, nefiind de natură a valida ipoteza de nelegalitate susținută de recurenții-reclamanți. Astfel, fără a contrazice soluția la care a ajuns prima instanță, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, curtea de apel a oferit propria motivare care să susțină menținerea hotărârii pronunțate de tribunal, aceea de respingere a acțiunii formulate de către recurenții-reclamanți ca neîntemeiate. Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză, indiferent de manifestarea procesuală a intimatului, care înțelege sau nu să atace în vreun fel considerentele sentinței. Totodată, nu se poate reține contradictorialitatea motivării deciziei recurate nici în raport cu susținerea potrivit căreia concluzia instanței de apel în sensul că nu se regăsesc în patrimoniul intimatului-pârât investițiile efectuate de către recurenții-reclamanți ar fi contrară celor reținute anterior, potrivit cărora patrimoniul recurenților-reclamanți a fost diminuat prin aceste investiții. Or, aspectele invocate în cadrul acestei critici reprezintă concluziile la care instanța de apel a ajuns în urma verificării îndeplinii condițiilor impuse de art. 1345 C. civ., iar împrejurarea că aceste concluzii nu sunt în sensul dorit de către recurenții-reclamanți nu denotă o motivare contradictorie a deciziei, ci relevă argumentul pentru care instanța de apel a constatat că nu ne aflăm în fața unei îmbogățiri fără justă cauză, incidența dispozițiilor legale anterior evocate fiind înlăturată tocmai de lipsa unei creșteri a valorii patrimoniului intimatului-pârât. Este nefondată și critica recurenților-reclamanți prin care aceștia invocă faptul că instanța de apel ar fi motivat decizia recurată pe motive străine de natura cauzei. Cum prin cererea de apel, recurenții-reclamanți au susținut că tribunalul a pronunțat sentința în temeiul unor dispoziții legale care nu au fost invocate în cauză - art. 585 C. civ. -, instanța de apel a procedat la o analiză a speței prin raportare la temeiul de drept arătat prin cerere de chemare în judecată (art. 1345 C. civ.), verificând dacă poate fi reținută îmbogățirea fără justă cauză a intimatului-pârât, temei invocat în susținerea pretențiilor deduse judecății. Ca atare, în contextul în care argumentele instanței de apel, care au dus la respingerea căii de atac și la menținerea soluției tribunalului, s-au fundamentat pe o analiză a speței realizată prin prisma temeiului de drept indicat chiar de către recurenții-reclamanți, nu se poate aprecia că hotărârea recurată a fost fundamentată pe motive străine de natura pricinii. Așadar, faptul că, în speță, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată, prin expunerea unor constatări proprii, în sensul neîndepliniri uneia dintre condițiile impuse de art. 1345 C. civ., temei de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, nu relevă existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel, în raport de prevederile art. 479 C. proc. civ., fiind în drept să valideze, să substituie sau să completeze motivarea primei instanțe cu propriile considerente și, în mod evident, să respingă apelul, în condițiile în care, în urma analizei efectuate, a rezultat legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți, la fel ca și în cazul invocării art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au adus critici atât sentinței pronunțate în cauză, cât și deciziei instanței de apel. Or, așa cum s-a arătat anterior, criticile îndreptate împotriva hotărârii date de tribunal nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac, nevizând nelegalitatea deciziei ce formează obiectul recursului, pretinsa încălcare a prevederilor art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 și art. 586 C. civ., prin considerentele primei instanțe, nefiind susceptibilă de o verificare în acest cadru procesual. În ceea ce privește susținerile prin care recurenții-reclamanți au făcut referire la prevederile art. 578 alin. (2), art. 581, art. 584, art. 585 și art. 586 C. civ., în afară de faptul că nu pot fi supuse controlului de legalitate ce se efectuează în prezentul recurs întrucât se referă la judecata realizată de prima instanță (conform precizării de la pagina 5 a cererii de recurs), acestea vizează aspecte ce țin de stabilirea situație de fapt, cuprinzând critici la adresa concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, condiții în care nu pot fi convertite în niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin (1) C. proc. civ., de natură a impune o verificare a legalității deciziei recurate. În plus, Înalta Curte constată că, în apel, instanța, față de critica privind greșita încadrare a lucrărilor realizate de recurenții-reclamanți în categoria lucrărilor voluptuare, a constatat că aceasta nu poate duce la admiterea apelului, având în vedere că, nefiind incidente dispozițiile art. 1345 C. civ., nu se mai impune analizarea celorlalte elemente prevăzute de art. 581 și art. 584 C. civ. Ca atare, în apel, nu a avut loc o analiză a speței prin prisma acestor ultime prevederi legale, argumentul definitoriu, pentru care instanța a respins apelul și a constatat că acțiunea este neîntemeiată, fiind acela, că din probele administrate, nu a rezultat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, astfel, că reluarea, în recurs, a aspectelor privind această încadrare a lucrărilor efectuate este lipsită de relevanță. Prin urmare, față de cele anterior arătate, analiza Înaltei Curți, din perspectiva unei posibile incidențe a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport cu critica susținută de recurenții-reclamanți, va consta în cercetarea legalității deciziei instanței de apel în raport cu aplicarea prevederilor art. 1345 C. civ. la situația de fapt stabilită. Acțiunea civilă promovată de recurenții-reclamanți are ca temei instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, reglementată la nivel general prin dispozițiile art. 1345-1348 C. civ. În sensul acestor prevederi legale și în acord cu interpretarea oferită în mod constant de doctrină și jurisprudență acestei instituții juridice, îmbogățirea fără justă cauză implică, în mod necesar, îndeplinirea a trei condiții juridice pentru a putea fi recunoscută și a-i fi atribuite efecte specifice: prima, ca îmbogățirea și însărăcirea, corelative fiind, să fie lipsite de o cauză justă, adică, altfel spus, de un temei juridic care să le justifice; a doua, ca îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului; a treia, ca însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru a obține obligarea îmbogățitului la restituire. Din perspectiva primei condiții, este necesar să existe o îmbogățire a pârâtului, o pierdere patrimonială suferită de reclamant, precum și legătura de cauzalitate între cele două ipoteze, respectiv ca pierdea suferită de patrimoniul reclamantului să se regăsească în patrimoniul celui cu privire la care se pretinde că s-a îmbogățit. În speță, instanța de apel a apreciat că acțiunea recurenților-reclamanți este neîntemeiată și, ca atare, apelul este nefondat, constatând că nu a avut loc mărirea patrimoniului intimatului-pârât, în condițiile în care structura de rezistență a casei a fost afectată, iar lucrările exterioare, realizate în curtea imobilului, sunt lucrări adăugate menite să servească folosirea normală a casei de locuit și nu pot duce la o îmbogățire a intimatului-pârât atât timp cât lucrările principale nu sunt apte de o asemenea calificate. Această apreciere a curții de apel a avut la bază concluziile raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, prin care s-a arătat că, în speță, construcția în forma actuală face parte din categoria clădirilor cu risc seismic ridicat (I RsI), că structura de rezistență a casei de locuit este pusă în pericol de edificarea mansardei, iar construcția nu poate intra în legalitate. Or, situația de fapt, stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate, și care, așa cum s-a mai arătat, nu mai poate fi schimbată în această fază procesuală, relevă faptul că, prin construirea mansardei (ale cărei costuri au dus la scăderea patrimoniului recurenților-reclamanți), imobilul a avut de suferit, structura acestuia fiind grav afectată, nefiind posibilă intrarea în legalitate, iar cei ce locuiesc în el sunt puși în pericol. Totodată, față de cele arătate prin raportul de expertiză, s-a constatat și că lucrările efectuate la parterul casei reprezintă lucrări de confortizare și extindere, iar, în ceea ce privește lucrările exterioare, acestea fiind menite să servească folosinței casei, nu pot primi o altă calificare. Ca atare, cum din probele administrate, s-a stabili că, în fapt, în urma lucrărilor efectuate de către recurenții-pârâți, locuința intimatului-pârât a fost deteriorată, devenind improprie unei exploatări în condiții de siguranță, în mod corect instanța de apel a constatat că, și în situația în care mansarda ar avea caracteristicile unei lucrări autonome și s-ar reține buna-credință a autorului lucrării, nu s-ar putea aprecia că patrimoniul intimatului-pârât s-a îmbogățit prin dobândirea unui bun, în condițiile în care nu este îndeplinită condiția durabilității, prevăzută de art. 581 C. civ., iar, nici prin raportare la lucrările efectuate la parter și în curtea locuinței, nu s-ar putea ajunge la o altă concluzie. Prin urmare, în contextul în care, în cauză, nu a rezultat o mărire a patrimoniului intimatului-pârât corespunzătoare pierderii suferite de cel al recurenților-reclamanți, aplicarea corectă a prevederilor art. 1345 C. proc. civ., în raport cu situația de fapt stabilită, impune constatarea neincidenței acestora, concluzie la care a ajuns instanța de apel în mod legal, în urma raționamentului cuprins în decizia recurată. Nici susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că hotărârea instanței a avut la bază o gravă confuzie între lucrările autonome și lucrările adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, nu sunt de natură a determina caracterul fondat al recursului. Astfel, recurenții-reclamanți au afirmat că, în ceea ce privește efectuarea mansardei, lucrările efectuate sunt lucrări autonome, însă, în dezvoltarea acestei critici, pe de o parte, recurenții-pârâți fac trimitere la judecata realizată de tribunal, împrejurarea care determină imposibilitatea analizei în prezentul recurs a susținerilor prin raportare la hotărârea pronunțată în primă instanță, iar, pe de altă parte, aceștia omit a observa faptul că instanța de apel nu a înlăturat calificarea lucrărilor privind mansarda ca fiind lucrări autonome, ci a constatat că, și în situația în care mansarda, conform art. 578 alin. (2) C. civ., ar avea caracteristicile unei atare lucrări, nu s-ar putea reține o îmbogățire a intimatului-pârât, întrucât acesta nu a dobândit un bun în sensul art. 1345 C. civ., lucrările efectuate ducând, în realitate, la degradarea imobilului. Aceeași este situația în ceea ce privește critica prin care recurenții-reclamanți afirmă că, în cauză, s-a dat eficiență unei prezumții legale și absolute de rea-credință, instanța de apel neraportându-se la o atare împrejurare, ci a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1345 C. civ. și pentru ipoteza în care s-ar reține că lucrările de mansardare, cu caracteristici de lucrări autonome, au fost realizate cu bună-credință. În concluzie, față de toate cele anterior reținute și de dispozițiile legale arătate, Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 609/A din data de 20 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Față de soluția ce urmează a fi pronunțată (respingerea recursului ca nefondat), Înalta Curte apreciază întemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C. și, în temeiul art. 451 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON (onorariu avocațial, dovedit prin chitanța nr. x din data de 26 februarie 2024, emisă de Cabinet de avocat G., aflată la dosarul de recurs), cuantum apreciat a fi justificat în raport cu munca depusă de avocatul ales al intimatu